Colecţia remember

^

283

La proces e la fel: totul se desfăşoară pentru a dovedi că acuzaţii sunt criminali după cum dincolo toate-s puse în mişcare pentru a te convinge că iepurele iese din ţilindru.

Digitaţie rapidă. La Englezi: leger-de-main, mînă uşoară. Totu-i iuţeală, ameţeală. Opt şi cu a brînzii nouă. Uite popa nu e popa. înrudire cu dracul, mereu grăbit. Răstignirea s-a făcut şi ea sub semnul repeziciunii: să nu ne apuce Sîmbăta! Să nu se vadă sforile! Iute. Daţi-i zor. Şi apoi să uităm. Atît erau de grăbiţi încît au renunţat la o parte din plăcere; l-au pus pe Simon din Kirene să poarte crucea: scape blestematul de chin pe cîteva clipe numai să meargă treaba mai repede.

- Kierkegaard despre rugăciune:

„Omul care trăieşte în vremelnicie îşi închipuie şi crede că la rugăciune esenţialul, scopul silinţei lui este că Dumnezeu aude ceea ce el îl roagă. Şi totuşi, în veşnicul înţeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr cînd Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei cînd cel care se roagă nu încetează de a se ruga pînă ce ajunge a fi el însuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe şi în consecinţă devine exigent cînd se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărgineşte să asculte."

- Manole despre întemeierea republicii franceze:

în 1875 republica e votată cu melancolie, cu severitate. Mai toţi nu sunt decît „republicani resemnaţi", nu fac decît să continue opera restauraţiei din 1815. Chiar şi cînd „republica conservatorilor" e înlocuită cu a republicanilor după neizbutita încercare de la 16 mai, nu vine revoluţia. Mac-Mahon e silit să renunţe la ideea unui minister Rochebouet, cu funcţionari, militari şi tehnicieni, e nevoit să încredinţeze puterea republicanilor. Cine ajunge preşedinte al Consiliului? Dufaure, fostul demnitar al regelui Ludovic-Filip, fostul ministru al republicii conservatoare. Tot Dufaure, Dufaure in aeternum zice Daniel Halevy. Republicanii din 1875 nu luau ca îndreptar visările unui poet. în 1848 Lamartine e şeful guvernului, după 1871 Victor Hugo e slăvit, dar e ţinut deoparte. I se vor face funeralii naţionale, va fi înmormîntat la Pantheon, deocamdată în juru-i sunt numai admiratori, dar în viaţa politică a statului nu are nici un amestec. Din punct de vedere politic, Gambetta îi era cu totul ostil lui Hugo. Marele poet îşi închipuia, la întoarcerea lui dintr-un îndelungat exil, că va fi aclamat şi pus în fruntea statului. A fost într-adevăr primit cu entuziasm de gloate, dar guvernul provizoriu abia dacă l-a luat în seamă. Pentru Gambeta, Hugo era un bătrîn utopist, un poet visător, un fanatic, un bărbos.

284

- Lecţia închisorii este o lecţie de realism. Instituţiile omeneşti, bolile omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine în momente de criză. Situaţia-limită pe care o reprezintă închisoarea ne ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului. închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adîncuri şi adevăruri finale. Cît de salonarde par marxismul şi freudismul, de politicoase, de fluşturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de Marivaux, ori discuţie în Preţioasele ridicole, în Femeile savante, în Coana Chiriţa!

Lecţia creştină a închisorii (pentru că, mai presus de orice, învăţătura lui Hristos este o doctrină strict realistă, conformă cu adevărurile cele mai brutale şi mai nemijlocite) o rezumă Kierkegaard:

„încetul cu încetul, şi din ce în ce mai bine am observat că toţi cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etc. au trebuit să sufere cu toţii în lumea aceasta. Mai mult, că doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi să iubeşti pe Dumnezeu înseamnă a suferi.

Creştinismul este un mesaj existenţial, care face din existentă ceva mai paradoxal şi mai greu decît a fost vreodată înainte şi va mai putea fi vreodată în afara creştinismului.

Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii în stare de a născoci nesfîrşite moduri de a te chinui tu însuţi; dacă însă nu eşti destul de tare, poţi oricum nădăjdui că lui Dumnezeu i se va face milă de tine şi te va ajuta să ajungi la starea de suferinţă.

E lucru teribil clipa aceea în care Dumnezeu scoate instrumentele în vederea operaţiei pe care nici o putere omenească nu o poate aduce la săvîrşire: să-i smulgă omului dorinţa de a trăi, să-l omoare pentru ca să Poată trăi ca un mort. Menirea vieţii acesteia este de a te duce la cel mai înalt grad al scîrbei de viaţă.

Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte.

Iată încercarea: să devii creştin şi să stărui în a rămîne creştin: e o suferinţă căreia nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi frămîntările ei. Şi totuşi, nu creştinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul este în Sinea Sa blîndeţe şi dragoste; cruzimea provine din feptul că în această lume trebuie creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea frebuie să-şi exprime condiţia sa de creştin deoarece Hristos nu-i chiai ^atât de blând, adică atît de slab, ca să-l scoată din ea."

285

Suferinţa, unii oameni sunt pregătiţi s-o accepte. Dar îi doare că n-o pot înţelege. Iată însă că tocmai neînţelegerea Kierkegaard o descoperă ca parte integrantă indispensabilă a unei suferinţe adevărate:

„Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a creştinului, ea nu poate consta decît în a accepta (iar nu a înţelege, pentru că înţelegerea ar desfiinţa într-un fel anume suferinţa) să fie aşa.

Oamenii care nu se dăruiesc lui Dumnezeu au parte - înfricoşătoare ironie - de bucuria că Dumnezeu nu-i chinuieşte în viaţa aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeşte şi care i se dăruiesc poate fi El numit omeneşte vorbind, duşmanul lor de moarte, dar din dragoste."

Creştinismul: reţetă de fericire (în înţelesul cel mai american, mai practic) şi tortură de neîndurat. Simultan, deopotrivă. Numai că naşterea din apă şi duh preface - fără a o desfiinţa - şi suferinţa în fericire. Dacă Hristos n-ar fi înviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. 0 ştim.

BUGHI MAMBO RAG

...Ştia, conu Alecu, ştia că are să se întoarcă mai curînd sau mai tîrziu, încaltea... Dovadă că Brătianu ştia ce face e că Măria a fost mai înverşunată decît toţi, îşi cunoaşte bine plodul. Alecu a vrut să ajungă la o împăcare fiindcă îşi cunoştea oamenii şi nu se îndoia că aveau să-l primească şi să-l aclame pe dezertor cînd se va înapoia, că dezertor a fost, şi de două ori. La Odessa cu Zizia fugit în plin război, părăsindu-şi şi postul de ofiţer. Şi s-o ştiţi de la mine, e notoriu, a luat şperţ - şperţ - la un contract de furnituri militare încă de pe cînd era prinţ, că ce-a făcut cînd a fost rege nu mai e nevoie să spun... dar nenorociţii de Vaida şi de Tătărescu...

1934

- Manole despre libertate şi morală:

Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai cînd e ea însăşi foarte morală. Cu atît mai mult o democraţie: ea nu se poate lipsi de morală - şi nici de regalitate. Cu cît se merge mai departe cu dreptul de vot, cu atît democraţii ar trebui să se sprijine p^e cele mai rigide principii morale. (Da parcă n-a spus-o Montesquieu! La el cuvintele sunt: republică şi virtute.) Sufragiul e acum absolut: dacă deţinătorii lui nu sunt înfrînaţi de morală, vor putea face orice vor, vor putea proclama cele mai imorale măsuri pe cale de lege. Democraţii ş¹

286

(j_au seama ce fac atunci cînd, în numele libertăţii scrisului, cer drepturi depline pentru autorii imorali şi afirmă inexistenţa pornografiei.

Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întîi supusă moralei. Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine _să o recunoască deschis, recurge la un subterfugiu şi afirmă - auzi, mă -_că societatea are nevoie de „cultură adevărată şi adîncă?" E o formulă care cîntăreşte o mie de tone de greoaie ce e, iar înăuntru e goală. Trebuie _să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală. Ăsta-i cuvîntul pe care-l evită cu toţii şi de care se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poţi să fii instruit şi totuşi brutal, simplist, nătîng şi elementar. Ceea ce cred democraţii că ajunge: aşa-zisul sentiment democratic e fireşte şi mai puţin suficient. Sentimentul demo­cratic nu-i decît o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii. Cultură „adevărată", „adîncă", ştiinţă „înaintată", spirit democratic „puternic" sau „înalt": vorbe goale, mă. Cîtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sîrmă subţire, e o ladă cu indicaţia „atenţie! fragil" încăpută pe mîini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.

Bucureşti, 1931

„Dumnezeu să ne hinecuvînteze pe top' şi pe toate." Dickens, Colind de Crăciun în proză

Casa - parter şi etaj în stil olandez - unde locuiesc văduva doamnă Iosif, cele trei fiice ale ei, o bunică senzaţional de bătrînă, încă o nepoată, o bucătăreasă şi două jupînese, e pe strada Justiţiei; îşi mai au domiciliul acolo patrusprezece pisici adulte şi nouă cîini şoricari. Dintre pisicile adulte, de vîrste diferite, sunt mereu gravide vreo cîteva, iar prin colţuri se află coşuri cu noi prăsile: pui care abia au făcut ochi, vietăţi cu aspect de şoareci şi mîţişoare pufoase şi jucăuşe. Şoricarii se înmulţesc şi ei, cu toai puţină intensitate, dar constant. Intre aceste două specii şi între toate aceste animale se creează complicate relaţii de rudenie, care l-ar ^ului (1966) pe Claude Levi-Strauss, răsturnîndu-i structurile endogamice. Pe scara interioară a casei - destul de prost luminată (clădirea întreagă-i ^cam părăginită) - este primejdios să circuli, furnicîndu-ţi între picioare

287

tot felul de făpturi în diverse stadii ale creşterii. în sufragerie, la orele de masă, se adună în cercuri concentrice toate animalele.

Locuitoarele umane ale casei adoră cîinii şi pisicile, le acordă cea mai devotată grijă şi le sunt roabe.

E ca într-o piesă de Noel Coward şi ca într-un roman de Dickens.

Se simte că asupra casei acesteia duhul lui Dumnezeu se lasă adeseori.

La Dickens mai ales îl poartă gîndul pe musafir. Care-i esenţa operei lui Dickens? De ce este atît de mare acest romancier la prima vedere simplu povestitor al unor melodrame? Secretul este că în opera lui nici răii nu sunt chiar răi. Mai mult o fac pe răii, aşa li s-a scris rolul.

Dickens este Origen al lumii moderne. Desprindem uşor în opera lui pe un adept al apocatastazei origeniste. Cititorul pricepe că, la Dickens, toţi pînă la urmă se mîntuie, pentru că toţi în prealabil se vor pocăi. Totul se va termina cu bine. Răul şi Răii n-au fost decît aparenţe trecătoare.

Apocatastaza - secretul operei lui Dickens şi al imensului ei surprinzător succes - este ne-ortodoxă. Biserica a osîndit-o de mult. Din pricina ei n-a fost trecut Origen în rîndurile sfinţilor. Dar continuă să rămînă o dulce iluzie a sufletului nostru.

Biserica discută dacă avem ori nu dreptul de a ne ruga pentru sufletele din iad. Dar Lebedev (în Idiotul) se roagă pentru doamna du Barry. Preotul din Le journal d'un cure de campagne de Bernanos se roagă pentru Mar­tin Luther. Bernanos, el, se ruga pentru Iuda. Sf. Dominic pentru osîndiţii din iad. Iar Sf. Ioan Scăraru se roagă pentru însuşi Satana.

Gentilul abate Mugnier fusese întrebat dacă într-adevăr crede în iad. Abatele: cred, fireşte, de vreme ce aşa ne învaţă sfînta noastră Maică, Biserica. Dar mai şi cred că nu e nimeni într-însul.

- 1935, Manole despre morală şi libertate.

Fundamentul drepturilor naturale e în educaţia pe care o primesc oamenii, în mentalitatea lor: ţine de ceea ce cred, de faptul că au sau nu o credinţă în vreo regulă, de părerea pe care şi-o fac - în sensul cel mai simplu - despre cinste şi corectitudine. Nu e nevoie să ştie multe lucruri, e neapărată nevoie să fie convinşi de valoarea unui singur cuvînt, un adjectiv: cumsecade.

Teoreticienii democraţiei privesc prea sus: cred că distrugînd religia-morala, onoarea, proprietatea, respectul şi distincţia vor obţine totul-

Cînd eu le spun acestor atît de progresiste personaje că vor pierde totul, sunt luat în batjocură. Ce legătură, spun personajele, poate să fi^e între viaţa de familie şi libertatea politică, între morală şi puterile Statului-între educaţie şi drepturi? Să ştii că greşesc rău de tot, dumnealor. Drepţi

288

_e o disciplină autonomă, dar nu poate funcţiona decît într-o societate morală. Prevost-Paradol şi Victor de Broglie credeau că dînd massei sufragiul universal o satisfaci, o împiedici de a mai cere altceva pentru că -ziceau ei - ce altceva ar mai putea cere? Nu puteau bănui că în curînd massa va cere mai mult, va întrebuinţa drepturile ei politice în scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma socială, apoi revoluţii morale şi în sfîrşit catastrofe mintale, totul.

Mă, poate că e întristător, dar aşa e: ne aşteptam să nimerim undeva departe, suntem readuşi pe cale circulară la instituţiile şi ideile cele mai de toate zilele. La familie, la educaţie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, mă, aici e miezul. Dacă spui că legile trebuie să fie conforme cu idealul de justiţie al grupului social, nu ajunge; grupul poate să aibă un fals ideal de justiţie. Dacă spui că votul universal va rezolva totul, minţi; pentru că votul universal poate introduce sau aproba tirania. Dacă aştepţi ajutorul de la cultura ştiinţifică eşti naiv, ştiinţa nu se sinchiseşte de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor omeneşti fundamentale şi naturale: e imaginea înduioşătoare şi înălţătoare, sfîntă şi gravă a omului cumsecade. Credinţa în coexistenţa libertăţii cu surparea principiilor e o glumă sau o inconştienţă. S-o creadă ăi din Sărindar. Libertatea e bun de preţ şi e rară: popoarele care din cînd în cînd, în cursul istoriei, se bucură de libertate au noroc. Ştii parcă ce spune La Rochefoucauld: trebuie virtuţi mai mari şi tărie mai multă pentru a şti să duci o viaţă fericită decît pentru a îndura nenorocirea.

- Dezbaterile pentru Constituţia din 1923. Episcopul Vartolomeu al Rîmnicului Noului Severin: cer ca în articolul 5 despre drepturile Românilor să se prevadă că legea doar consfinţeşte drepturile naturale ale omului.

- Nu folosesc un stil exagerat şi hulitor cînd afirm sus şi tare ce reţetă americană de fericire şi ce carte de-a lui Dale Carnegie la puterea n este creştinismul. Căci iată cum scrie Isaia (55, 12):

„Şi voi cu veselie veţi ieşi şi în pace veţi fi călăuziţi: munţii şi dealurile ^yor izbucni în strigăte de veselie înaintea voastră şi toţi copacii cîmpului vor bate din palme!"

(Şi David - în II Regi, cap. 6 - care joacă şi sare înaintea chivotului şi ^se dezgoleşte înjosindu-se în ochii snobilor şi răspunzîndu-le: Binecuvântat este Domnul, cînta-voi şi voi juca înaintea Domnului şi mă voi înjosi şi voi fi încă şi mai mic în ochii voştri, sau în Ps. 95: Să se veselească cerurile §i să se bucure pămîntul, clătească-se marea şi toate cele ce sunt întru

289

ea; să se bucure cîmpiile... toţi copacii pădurii... Şi 97, 10: Rîurile vor bate din palme...).

- Noi vorbim de blîndeţea lui Iisus - arătînd că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia cînd e tunsă - şi enumerăm smerenia bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însuşire a Sa - pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce -nu pomenim. însuşirea aceea este curajul.

- Ştim oare ce suntem? Ce proclamăm cu emfază ori bună credinţă (ori amîndouă) că avem în cuget? Poate cineva să afirme că e sau nu creştin?

Pilda lui Iulian Apostatul ar trebui să ne pună pe gînduri. Citirea tratatelor consacrate epocii şi a monografiilor (Bidez, Allard...) arată că figura împăratului socotit drept cel mai aprig vrăjmaş al creştinismului este incomparabil mai complexă decît pare, iar un studiu mai atent ni-l revelează ca pe un creştin fără voie.

„Ai învins Galileene!" ar fi putut spune mult înainte de a fi rănit mortal pe cîmpul de luptă cu Perşii. Acest admirator al Vechii Rome şi închinător al vechilor zei, care vorbea destul de prost latineşte, scria în elină şi n-a fost în toată viaţa lui la Roma, era un intelectual cu mîinile veşnic pătate de cerneală, cu barba neîngrijită (ca şi Părinţii deşertului), mic de stat, slăbit de posturi şi asceză. Moralist fără prihană şi om fără scăderi, luase atitudine împotriva filosofilor atei din şcoala cinică, mitologia o admitea numai ca alegorie şi pentru valoarea ei simbolică. Credea în providenţă, în nemurirea sufletului, în necesitatea mîntuirii, în nimicnicia materiei, în viaţa de apoi (cu pedepse şi răsplăţi), în eficacitatea rugăciunii, în castitate şi virtuţi.

Acest creştin fără voie a dorit să reorganizeze politeismul după tiparele cele mai creştine şi călăuzindu-se întocmai după modelul bisericii noi. în planurile lui de reformă, biserica politeistă avea să fie şi ea unitară, ierarhizată (avînd în frunte un pontifex-maximus, împăratul-teocrat), împărţită pe circumscripţii teritoriale (ca diocezele); în templele reconstruite şi renovate aveau să aibe loc slujbe imitate după cele creştine (coruri, predici); preoţii politeişti trebuiau să devină pilde vii de viaţă morală, încetînd de a mai fi simpli oficianţi ai unor sacrificii. Homer devenea o carte sfîntă, ca şi Biblia; miturile urmau să fie interpretate poetic, un misionarism politeist era menit să ia locul celui creştin. Figura noului preot păgîn era concepută după a rivalului: nu mai e un civil care slujeşte ocazional, ci un preot de profesie curat şi pios, exemplar.

290

în acest păgînism (ori politeism, cum îi plăcea să spună) Iulian introducea noţiunile specific creştine de milă şi caritate şi instituţiile proprii creştinismului: ajutorarea săracilor, spitalele, asociaţiile în scop de binefacere. Iulian este omul moralizării politeismului, al unui Olimp purificat unde Venus este zeiţa matrimoniilor şi Bachus tatăl bucuriilor cinstite.

Iulian reneagă şi refuză o religie pe care de fapt o admiră şi o doreşte, pe care o imită pas cu pas.

(Adversarii, mai totdeauna, seamănă între ei.)

Cinstit, curajos, muncitor, patriot, sincer, „absolut ireproşabil" ca împărat şi om, s-a priceput totuşi - cu iscusinţă de intelectual şi sînge rece de teoretician - să persecute cu neostenită subtilitate şi să născocească unele din cele mai perfecţionate metode de împilare cu mănuşi din cîte aveau să fie vreodată. N-a învins pentru că ceea ce voia să facă el nu era decît ceea ce se făcuse şi se făcea în faţa ochilor lui uluiţi: Iulian era un creştin fără Hristos, fiinţă încadrată în teratologie; iar monştrii în general, nu au o viaţă lungă.

Mai rezultă ceva - enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: că toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. Ele Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine oricît de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos - că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini.

- Lumea ştie că Henric al IV-lea şi-a abjurat protestantismul pentru a putea să intre în Paris şi să devină regele Franţei: „Parisul face, zău, cît o liturghie." Dar ce se ştie mai puţin este cum a evoluat ulterior regele, cum din catolic de convenienţă a devenit catolic convins. Cardinalul Du Perron a putut constata evoluţia marelui suveran care, acum conştient de superioritatea catolicismului, a menţinut edictul prin care stabilise libertatea religioasă.

- Exigenţii.

Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui preferaţi sunt Lebrun şi Calemard de La Fayette. Cu privire la Stendhal, Balzac şi -Baudelaire a scris cu foarte mari rezerve şi ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător.

Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: cînd ia apărarea doamnei Roland, acuzată de teatralism pentru că înainte de a se urca pe

291

eşafod a exclamat uitîndu-se la statuia Libertăţii: Cîte crime se comit în numele tău!

Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările în timpul revoluţiei franceze aveau un caracter teatral. Osîndiţii erau duşi în căruţe de la temniţă la locul unde se înălţa ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza mare şi celor sortiţi morţii le era îngăduit să ia atitudine, să-şi arate curajul (ori teama - ca biata doamnă du Barry, ca bietul Camille Desmoulins), să vorbească. Decapitarea avea loc într-o piaţă publică, mulţimea spectatorilor se înghesuia pe bănci aşezate amfiteatral.

Acuzaţia adusă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-Beuve care - cuprins de o sfîntă şi nobilă indignare şi (vorba lui Racine) de o mînie legitimă - se adresează criticilor exigenţi: lăsaţi, domnilor, data următoare are să se poarte mai bine!

Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pîndindu-le necruţători cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze.

Gherla, 1963

Conversaţie cu colonelul Traugott Br. Formula lui Nietzsche -Jenseits von Gut undB6se^M - nu este, îi spun, decît repetarea unui adevăr creştin de mult ştiut, asupra căruia a stăruit cu deosebită pricepere Meister Eckhartîn secolul al XlV-lea. Dumnezeu e dincolo de toate celelalte noţiuni ale relativităţii noastre.

Meister Eckhart speria călugăriţele din Colonia - şi-şi scandaliza superiorii - începîndu-şi predicile cu fraze ca: Dumnezeu nu e bun, Dumnezeu nu e drept, Dumnezeu nu e necuprins, Dumnezeu nu e puternic. Urma o pauză de consternare, iar după aceea fraza era reluată: aşa cum nu e nici rău, nici nedrept, nici mic, nici slab; Dumnezeu stă dincolo de aceste subîmpărţiri. (Prosper Merimee în Cronica domniei lui Carol al IV-lea a imaginat o situaţie asemănătoare, dar în stil glumeţ: pariul pe care-l cîştigă un predicator exclamînd pe ton de injurie la' începutul cuvîntării sale: „sîngele şi moartea Hristosului!")

Formula nietzscheană a fost interpretată în sensul că ne este permis să fim răi. înseamnă că n-a fost măcar citită cu atenţie. E o invitaţie la starea unde nu mai există nici binele, nici răul, după cum în acea „regiune" nu mai pot fi concepute în nici un chip bipolarităţile, dualităţile, contradicţiile.

Acolo unde nu există (incămi există ori nu mai există) ştiinţa binelui şi răului, stăpîneşte bunătatea pură a lui Dumnezeu şi a primelor zile ale creatiunii.

292

Cît de greşit este să poţi crede că dincolo de bine şi rău ar fi permanentizarea şi definitivarea unuia din cei doi termeni. Pe tărîmul acela binele e unul şi e absolut. Acolo ajung cei doi eroi ai Cavalerului Ordinului Santiago, tatăl şi fiica, în piesa lui Montherlant, contopindu-se în Unul.

Cum mi-aş închipui, exprimată în termeni lumeşti, o asemenea stare? prin muzica lui Mozart, care şi ea nu e nici tragică, nici veselă, ci graţioasă şi euforică, nedespărţită, neştiutoare. Şi în orice caz nu prin rămînerea printre răbufnirile dublului teren predilect al răutăţii: mahalagismul şi zavistia.

1969

Kisiakov, personajul unui roman de Henry Troyat, duce pînă la capăt raţionamentul ereticului Marcion (Dumnezeul din Vechiul Testament, Tatăl, este de fapt zeul răului).

Fantasmă de manicheism absolut: răul, ca şi binele, este de esenţă divină. Vrînd să alunge răul din creaţiune, Hristosul l-a trădat pe Dumnezeu care, furios, s-a bucurat de răstignire, de umilinţele şi de suferinţele lui Iisus.

Dumnezeu, creatorul lumii aşa cum este ea, nu-i tot una cu blîndul prooroc voitor de o lume din care să dispară tot vicleşugul. Tatăl a tăcut şi n-a intervenit pentru că îl ura pe crucificat, lăsîndu-l să moară în chinuri.

într-atîta ni se pare nouă oamenilor de bizară ideea iertării încît Zola în romanul său Madeleine Ferrat susţine că Hristos poate ierta, dar Dumnezeu Tatăl nu; şi că pînă la urmă tot suntem aspru pedepsiţi pentru ceea ce am făcut, măcar de ne-am căit. La Tatăl nu ţine căinţa!

(Marele umanist, umanitar şi progresist Zola!)