Colin Forbes

În cel de-a treilea Mercedes, Kuhlmann, care simţea mirosul pericolului plutind în aer, luă microfonul şi transmise întregului convoi:

— Sunt Kuhlmann. De acum încolo, alertă de gradul zero. Vă anunţ că elicopterul nostru nu a putut decola încă. Terminat.

În cabina cisternei, şoferul ar fi dat orice ca să poată fuma o ţigară. Era însă prea periculos cu încărcătura asta de dinamită lichidă în spate, aşa că mestecă o gumă. Afară, omul de veghe stătea ţeapăn pe un dâmb, congelat, în ciuda hainelor groase pe care le purta. Deodată se încruntă şi privi mai atent prin ochelarii pentru noapte. Văzu cu surprindere, la oarecare distanţă, un şir de faruri care se apropiau. Era un convoi întreg de lumini, provenind toate de la Mercedes-uri argintii, identice. Fu cuprins de bănuială. Luă aparatul în mână şi transmise şoferului:

Manfred, să fii gata. S-ar putea să sosească. Sunt patru sau cinci Mercedes-uri; încă nu desluşesc numărul primei maşini. Oricum, fii gata.

Nu poate fi obiectivul nostru, răspunse Manfred. Doar ne-au spus clar că e numai un Mercedes.

Am zis să fii pregătit!

În regulă, dacă spui tu…

Omul de veghe miji ochii. Prima maşină era încă destul de departe. O fixă prin ochelari, încercând cu disperare să desluşească numărul de înmatriculare. Maşinile rulau una după alta pe banda de lângă parapet. Manfred privi din cabină, dincolo de marginea drumului. Deşi nu-i vedea, ştia că acolo aştepta un grup de bărbaţi înarmaţi până-n dinţi. Cei din Mercedes nu aveau nici o şansă. Se pregăti să-şi mai desfacă o gumă de mestecat, când îl auzi pe Karl, prin walkie-talkie:

— Fii gata de plecare, Manfred.

Cu respiraţia tăiată, deschise brusc portiera cabinei, de partea cealaltă a şoferului. Înşfacă emiţătorul radio şi strigă, trântind uşa:

— Pleacă acum! Repede! Repede!

Karl o luă înapoi pe pantă, spre punctul lui de observaţie, alunecând pe gheaţă, ţânându-şi cu greu echilibrul. Auzi cisterna pornind, în spatele lui, către autostradă, unde avea să se plaseze în unghiul potrivit pentru a o bloca. Sosi la punctul de observaţie gâfâind şi puse comanda radio în funcţiune. Nu mai trebuia decât să apese pe un buton pentru a declanşa holocaustul. Karl îşi potrivi ochelarii şi rămase o clipă nemişcat. In liniştea înnebunitoare a nopţii îngheţate, se auzi deodată huruitul unui elicopter care se apropia.

— Iată şi convoiul, îi zise Marler pilotului, satisfăcut că numărul maşinilor era cel pe care îl ştia.

Stătea cu puşca în poală şi privea atent, în vreme ce elicopterul zbura în faţa convoiului. Deodată se crispa şi îşi potrivi ochelarii. Pilotul se întoarse spre el şi rosti prin microfon:

— S-a întâmplat ceva?

— Da, autostrada e blocată de o cisternă monstruoasă. Uite şi un tip care o supraveghează de pe drumul lateral. Rămâi la aceeaşi înălţime. Vezi cisterna? Planează deasupra ei, dar nu coborî prea mult, cam la o sută de yarzi. O să fie un iad.

Smulgându-şi casca, Marler îşi scoase centura de siguranţă şi ţâşni înapoi, în cabina principală, cu puşca în mână. Deschise uşa, sprijinindu-se de peretele interior al fuselajului. Fu izbit de un curent de aer îngheţat. Aruncă o privire înapoi, la convoiul care se apropia. Elicopterul continua să planeze deasupra cisternei. Marler îşi schimbă poziţia şi privi spre cisterna care se oprise. Era ca un zid care bloca autostrada. II văzu pe şofer strecurându-se afară din cabină. Marler rămase o vreme lipit de fuselaj, în elicopterul aproape nemişcat. Apoi, ridică puşca, fixă patul la umăr şi ochi, cu degetul pe trăgaci. Cisterna îi apăru în obiectiv. Trase de trei ori. Gloanţele incendiare îşi atinseră ţinta şi, în momentul următor, apăru o lumină orbitoare. Bomba explodă fără să mai fie comandată, dezintegrând totul. Şoferul fugea învăluit în flăcări. Perdeaua de foc îi acoperi şi pe cei de după parapet, care aşteptau cu armele pregătite. Detonarea se produsese prea devreme, iscând o învălmăşeala de nedescris. Pilotul văzu siluetele alergând în flăcări, ca nişte spectre luminoase, în noapte. Suflul exploziei zgâlţâi elicopterul, dar pilotul îl redresa din comenzi. Cisterna dispăruse, iar în locul ei pe autostradă se întindea o mare de flăcări.

Kuhlmann văzu dezastrul şi smulse telefonul urlând:

— In semicerc! Toată lumea în semicerc!

Şoferii se conformară şi trei din autovehicule intrară pe cealaltă bandă. Kuhlmann văzu cum cele două maşini din faţa lui se opriseră la timp, ca să nu fie atinse de flăcările infernului, din care se ridica acum un fum gros şi negru.

Horowitz pricepu mişcarea şi trecu pe prima bandă. Depăşi cele două maşini, oprind lângă Mercedes-ul în care se afla Tweed. Ieşi cu pistolul în mână. In acest haos de nedescris, când urlau şi trăgeau toţi, îi fu uşor să deschidă neobservat portiera celui de-al doilea automobil. Tweed, în spatele celor doi detectivi, ridică privirea spre el. Cu o mişcare rapidă, Horowitz trase în şofer nimerindu-1 în umăr, apoi în detectivul de lângă el, care începu să horcăie. II nimerise în coaste. Horowitz privi în fugă la fată, îndreptând ţeava pistolului spre Tweed. Se auziră două împuşcături. Pe faţa subţire a lui Horowitz apăru o expresie uimită. Se clătină, ţinând încă pistolul în mână. Paula mai trase un foc, dar Horowitz nu căzu. Ocoli buimac maşina din faţă. Silueta lui se proiectă clar pe cortina de flăcări. Atunci Newman, trase şi el, nimerindu-1 în partea dreaptă a pieptului. Horowitz se răsuci ca un balerin şi căzu peste parapet, pierind din vedere. Newman alergă într-acolo şi-1 mai zări aruncându-se cu capul înainte în lacul îngheţat, la vreo şase metri în jos. Tweed, Kuhlmann şi Paula se apropiară şi ei, uitându-se cum Horowitz dispărea printr-o copcă formată de trupul lui în cădere.

Kuhlmann îşi organizase deja oamenii şi acum aceştia trăgeau fără oprire în tot ce mai rămăsese viu din grupul de asalt. Neamţul se apropie în fugă de Tweed şi lumină suprafaţa îngheţată a lacului cu o lanternă puternică.

Nu înţeleg cum a mai putut să fugă, după ce am băgat două gloanţe în el, zise Paula.

Păi, e asasinul cel mai grozav din Europa, îi reaminti Tweed. Am mai auzit eu de unul care a parcurs o milă cu şase gloanţe în el, ca să se alveze.

— Gheaţa aia e groasă de vreo cincisprezece centimetri, comentă Kuhlmann. Probabil a nimerit o porţiune mai subţire. Văd că n-a dat ncă ortul popii.

Îi zăriră conturul vag în lumina lanternei. Horowitz căuta cu înfrigurare copca, lovind suprafaţa solidă a mormântului său de gheaţă.

— Îmi face rău să mă mai uit la chestia asta, zise Paula şi se întoarse la maşină.

Horowitz bâjbâia mult mai anemic pe sub gheaţă, departe de locul prin care se scufundase.

— Nu-mi ud eu pantofii ca să-1 scot de acolo, zise Kuhlmann. La ce bun? Să-1 văd implicat într-un proces interminabil, iar mai târziu eliberat din închisoare prin cine ştie ce tertipuri? Nu, mersi!… Dar tu, ce cauţi aici, Tweed? Newman, îţi ordon să-1 conduci înapoi la maşină!

Neamţul mai zăbovi, cu lanterna în mână, până când braţele lui Horowitz rămaseră nemişcate. Apa luci o clipă pe sub gheaţă, în vreme ce cadavrul se scufunda încet. Abia atunci se întoarse şi Kuhlmann.

— Fuse şi se duse! Îşi zise el.

Mai aruncă o privire către flăcările aproape stinse, apoi se apropie de maşina lui Tweed şi se aplecă să-i spună o vorbă şoferului:

— Prima bandă a autostrăzii e liberă. Voi da ordin altei maşini să te conducă. Te sfătuiesc să mergi încet până treci de mizeria asta.

— Pe acelaşi drum? Întrebă şoferul.

— Da. Şi v-aş recomanda să faceţi tot ce puteţi să ajungeţi în Belgia când se crapă de ziuă.

Ridică privirea şi-1 văzu pe Newman făcând un semn de salut către elicopterul care plana deasupra lor. Acolo sus, Marler zâmbi sec.

— Când încep să se mişte, urmează-i, îi zise el pilotului. O să-i escortăm până ies din Germania.

FĂRÂMIŢAREA IMPERIULUI WORLD SECURITY! ACŢIUNILE SCAD LA 40 % PE WALL STREET. FALIMENTUL CONCERNULUI BUCKMASTER. VA DEMISIONA MINISTRUL? O MARE BANCĂ DIN S. U. A. CERE ORGANIZAŢIEI WORLD SECURITY RETURNAREA ÎMPRUMUTULUI.

Era şapte dimineaţa şi Buckmaster se uita la titlurile cotidianelor împrăştiate pe duşumeaua camerei sale de zi, din Belgravia. Trimisese de-vreme după ziare. Îşi trecu degetele prin păr. Cine naiba uneltise această conspiraţie? Pentru că despre ce altceva putea fi vorba? Îşi dădea foarte bine seama, doar pusese şi el la cale atâtea la vremea sa. Tot o să-i pun eu cu botu pe labe, gândi el.

Apoi se auzi telefonul. Era Morgan, suna de la Freiburg.

Am dat greş, raportă el. Opoziţia ne-a dat clasă!

Unde se află obiectivul acum?

Ultima oară a fost văzut pe aceeaşi rută, pe la miezul nopţii, îndreptându-se spre nord.

Buckmaster avusese totdeauna încredere în intuiţiile sale.

A intrat prin Belgia şi se va întoarce tot pe acolo. Ai pe cineva pe care l-ai putea trimite să încheie socotelile?

Da, pe Stieber.

Atunci trimite-1 la Bruxelles cu reactorul Lear. Pune-i în gardă pe ai noştri, să observe şi să informeze tot! Stieber trebuie să rezolve treaba, repetă Buckmaster. Du-te şi tu cu el şi lasă-1 la Bruxelles; şi după aia, întoarce-te cu avionul aici.

Buckmaster îşi frecă mâinile şi se uită din nou la maldărul de ziare. Cel puţin, mai putea încă să ia decizii. Dacă Tweed ajungea la Londra era terminat. Dar aceasta s-ar fi putut întâmpla numai când, printr-o minune, s-ar fi putut reabilita. Oricum, deznodământul era pe aproape.

Tweed renunţase la ideea de a se întoarce în secret, cu vaporul, în Anglia. Îşi anunţă hotărârea în momentul când intrau în Belgia. Se uită la Paula care stătea lângă el şi-i zâmbi:

Iţi aminteşti? Aici a început totul.

Da, când m-am luptat să mă iei cu tine.

Şi, slavă Domnului, ai câştigat! Mi-ai salvat viaţa când Horowitz a deschis portiera automobilului aceluia. Trebuie să recunoaştem că era un adevărat profesionist al crimei.

Nu mi-am făcut decât datoria, conchise ea. In altă ordine de idei, cum o să traversăm Canalul?

Cu avionul. Nu-mi place deloc marea, pentru că e în continuă mişcare. Bob, ne oprim la aeroport.

Marler, care stătea în faţa lui Newman, se uită peste umăr:

— Să renunţi la prudenţă tocmai acum, aproape de casă?

— I-am telefonat de la Aachen doamnei prim-ministru, care ne-a pus la dispoziţie un avion de serviciu. Oficial, se ştie că transportă un trimis special al Comunităţii Europene la Londra.

Paula se uită lung la el:

— Ce naiba se-ntâmplă aici? Cum ai putut s-o suni pe doamna prim-ministru, când oficial eşti încă un proscris?

Tweed ridică servieta pe care o ţinea în poală:

— Am aici toate dovezile care mă scot din culpă: povestea Sylviei Harman, jurnalul pe care l-ai găsit în apartamentul ei de la Zurich şi In tocopiile care le-a adus Bob de la sediul din Basel.

Tu ne-ascunzi ceva, spuse ea.

O să aflaţi totul, la momentul potrivit.

Morgan schimbase planul stabilit de Buckmaster şi aştepta lângl ghişeele de control de pe aeroportul din Bruxelles. Stieber citea un ziai.

Aşezat la vreo zece metri de el. Aştepta semnalul lui Morgan, care să-i anunţe sosirea lui Tweed. Fără îndoială, era o măsură disperată. Morgan nu avea nici o informaţie de la agenţii lui din Belgia, care-i dăduseră doar o fotografie a lui Tweed. Nădăjduia din tot sufletul ca acesta să se hotărască să zboare direct la Londra. Avionul cu reacţie Lear era pregătit pe pistă şi aştepta să-1 ducă în Anglia. Se îngrozi la gândul că va da ochii cu Buckmaster şi că va fi pus în situaţia să-şi recunoască eşecul.

Era plasat într-un punct de observaţie strategic, lângă un ştrand de cărţi, de unde putea vedea toate birourile de control. Se uită din nou la ceas, apoi la pasagerii care se apro-piau de ghişee. Nici urmă de Tweed.

Newman conducea de-a lungul drumului de acces, spre aeroport. Se temea de un singur lucru: nu avea nici o armă. Kuhlmann insistase să le predea la frontiera germană. Foarte corect, dar al naibii de incomod. Se uită în oglinda retrovizoare:

— Butler şi Nield sunt în urma noastră, remarcă el.

Cei doi călătoreau într-un alt Renault. Kuhlmann telefonase înainte omologului său din Bruxelles, inspectorul şef Benoit, un vechi prieten de-al lui Tweed. Cele două maşini îi aşteptaseră la graniţă.

— Benoit ne întâmpină la aeroport, îi informă Tweed pe ceilalţi, pentru prima dată. Vrea să ne ureze drum bun.

— O să fie bun, când vom fi sus, în aer, spuse Newman încruntat, în | vreme ce traseră lângă bordură.

Tweed intră în clădirea aeroportului, cărându-şi singur valiza, ală-Ituri de Paula, care cerceta mulţimea cu privirea. Ea continua să creadă că nu fusese o idee bună, dar se abţinu să facă vreun comentariu. In [spatele lor, Newman făcu semn lui Butler şi lui Nield să se răspân-[dească. Vorbise cu ei şi cu Marler în secret, fără ştirea lui Tweed. Acesta |din urmă era singurul care nu dădea semne de încordare, în vreme ce ¦traversau platforma. Deodată, dintr-o parte, îi apăru în faţă o figură ifamiliară: Benoit. Corpolent, jovial, la vreo patruzeci de ani, avea un nas mare şi ascuţit, părul castaniu şi ochii ageri.

— Am auzit de la Kuhlmann că ai trecut prin nişte chestii dure în Germania. Bun venit în paşnica Belgie.

I – Să nu zicem hop până nu am sărit! Exclamă Paula.

— Felicitările mele, Paula, replică Benoit şi apoi o luă în braţe, sărutând-o pe obraji.

Tweed se oprise lângă birourile de control. Benoit făcu semn cu mâna spre ghişee.

— Nu e nevoie să te apropii de ele. Te voi însoţi până la avionul oficial care a sosit şi aşteaptă să te ducă înapoi.

Morgan îi făcu lui Stieber semn cu capul şi se ascunse după raftul de cărţi. Tweed, nemişcat, era o ţintă perfectă pentru Stieber. Cu ziarul în mâna stângă, acesta înşfacă patul pistolului său din buzunarul fulgarinului. Nu-i despărţeau decât trei metri. Nici nu avea nevoie să ochească. Intrau tot mai mulţi oameni. O adevărată forfotă. Afară decola un avi-on, cu motoarele huruind asurzitor. Stieber începu să-şi scoată arma din buzunar. Intre atâţia oameni, era uşor să scapi în confuzia creată. In zăpăceală, toţi se vor arunca la pământ, să se adăpostească. Arma era pe jumătate scoasă din buzunar.

Newman se plimba de colo până colo, să repereze vreun pericol. Deodată, văzu un bărbat aşezat, cu o figură familiară. Oare unde mai văzuse el capul acesta rotund? Brusc, îşi aminti. Noaptea când intrase în Basel, la punctul de frontieră. Maşina care aştepta. Doi bărbaţi pe locurile din faţă. Cel cu capul rotund era şoferul. Reacţiona imediat.

Stieber îşi scoasese pistolul aproape de tot, când un braţ îi încolăci gâtul, iar altul îi prinse mâna înarmată. Urmă o vânzoleală, în care Stieber încerca să se ţină pe picioare şi să se elibereze. Arma îi fu răsucită şi vârâtă înapoi, în buzunar, împotriva voinţei sale. Degetul apăsă pe trăgaci. Alt turboreactor hurui pe cer, acoperind zgomotul împuşcăturii. Stieber se prăbuşi înapoi, pe scaun. Newman aruncă o privire în jur. Nimeni nu observase nimic. Îşi petrecu braţul pe după gâtul lui Stieber, într-un gest prietenesc. Degetele căutară pulsul, în dreptul carotidei. Nimic. Stieber murise. Se împuşcase în busculadă.

Newman îi destinse trupul în scaun, rezemându-1 într-o poziţie câl mai firească. Se duse apoi în fugă într-un bar, cumpără o sticlă de whisky, o scoase din ambalaj şi-i desfăcu dopul. Când se întoarse, Stieber era la locul lui, cu umerii căzuţi, ca un om adormit. Nici acum nimeni nu băgase de seamă. Newman destupă sticla şi o puse cu grij. I chiar lângă cadavru. Se depărta, apoi, ca să-1 ajungă pe Tweed şi p (ceilalţi care ieşiseră pe uşă, în urma lui Benoit. Ajuns lângă el, Marler îi zise:

— Te-ai descurcat mişto. Mă gândeam la un moment dat să-ţi sar în ajutor.

Ai fi stricat totul.

Ce fericire să constat câtă încredere ai în mine, bătrâne!

Nu-i spuseră lui Tweed ce se întâmplase la aeroport. Când erau deasupra Canalului Mânecii, Newman şi Marler căzură de acord că trecuse prin destule. Tweed şi Paula stăteau alături, cu trei rânduri în faţa celor doi bărbaţi.

— Am să-i spun ceva chiar acum, îi anunţă Marler. Mă întorc într-o clipă.

Îşi croi drum de-a lungul culoarului îngust şi se aşeză pe locul liber din faţa Paulei. Tweed îşi verifica dosarul de evidenţă, punându-1 în ordine. Marler se aplecă spre el:

Vei mai adăuga ceva la acesta, după ce vizităm un anumit depozit de asigurări din Londra: o copie a autopsiei Sylviei Harman, făcută de doctorul Rose. Factorul decisiv este, desigur, reprezentat de grupele sanguine.

Iar eu am un prieten la Ministerul Apărării care poate să verifice fişele şi-mi poate da, în secret, grupa sanguină a lui Buckmaster, îl anunţă Tweed.

— Şi dacă Buckmaster nu are grupa aceea rară de sânge?

— Atunci Morgan este cel care a ucis-o şi apoi a violat-o. Trebuie să fie unul din ei. Nu şi-ar fi permis să apeleze la altcineva pentru o treabă atât de cumplită.

— Ai idee care dintre ei a făcut-o? Întrebă Paula.

— Da, răspunse Tweed. Sunt sigur că totul conduce spre Lampedusa. Aici e cheia. Dar acum gata cu întrebările.

: Latitudine 34.30. N. Longitudine 27.20. E. Distrugătorul american Ide rachete Spruance stătea nemişcat în plină lumină, la est de insula [Creta. Marea era calmă, în vreme ce Hank Tower, comandantul, studia silueta Lampedusei împreună cu ofiţerul care îi adusese desenul. Pe direcţia nord-est se vedea un cargobot. Localizaseră deja nava Helvetia cu ajutorul unui elicopter, după ce vremea se mai domolise.

Dar vaporul acela are două coşuri, obiectase Tower. Lampedusa are numai unul.

Aşa e, domnule, dar dacă acoperiţi cu mâna coşul din spate şi comparaţi silueta acestui cargobot cu cea din faţa dumneavoastră, veţi vedea că se potrivesc întru totul. Cred că au ridicat un coş fals.

Ştii că s-ar putea să ai dreptate? Ia să-i punem la încercare. Dă ordin să se lanseze un semnal.

În vreme ce fu transmis semnalul, comandantul aşteptă uitându-se la silueta vasului din zare şi comparând-o cu de-senul. Nu primiră nici un răspuns. Cargobotul îşi continua cursa, mărind viteza. Tower îşi ţuguie buzele şi dădu ordin să se tragă.

De pe puntea cargobotului, Singer se uită la distrugător, încercând să calculeze distanţa dintre cele două vase. Aprecie că o putea parcurge uşor înot, deoarece marea era liniştită. Dedesubt, în cabina radio, Hoch, operatorul, privea prin hublou plin de speranţă. Acum era momentul să părăsească Helvetia. Singura lui problemă era paznicul înarmat care stătea toropit într-un scaun, cu pistolul în poală. Focul deschis la prora îl alarmă însă. Se ridică în picioare, îl împinse pe Hoch din faţa hubloului şi se uită atent afară. Îşi dădu seama că trebuie să urce pe punte să vadă ce se întâmplă. Se întoarse către Hoch şi-1 lovi cu tocul pistolului, zdrelindu-i fruntea. Operatorul se prăbuşi. Paznicul ieşi în fugă, trântind uşa. Hoch aşteptă până când zgomotul paşilor se pierdu de-a lungul coridorului. Apoi se ridică, îşi scutură capul şi se îndreptă spre uşă. O deschise uitându-se atent în ambele direcţii: coridorul era gol.

Singer fugea pe punte. Majoritatea echipajului era adunat la prova, iar căpitanul Hartmann luase cârma din mâinile timonierului. In depărtare, văzu silueta masivă a vasului Sverdlov şi se pregăti să-1 depăşească.

La pupa nu era nimeni când Singer se caţără pe parapet şi se arunci în mare. Înotă cu forţă spre Spruance. In urma lui, pe punte apăru Hoch. Privi în jur şi nevăzând pe nimeni, se aruncă şi el în mare dup. L Singer. Fiind un bun înotător, se deplasă o bună bucată de drum pe sub apă. Apoi ieşi la suprafaţă să ia aer. Deşi văzu că Singer ajunsese deja la ţintă, nu se lăsă descurajat.

Marinarul de cart de pe Spruance alergă pe punte să-i raporteze lui Tower:

Au sărit doi oameni de pe cargobot. Înoată spre noi, domnule!

Coborâţi o scară şi pregătiţi-vă să-i luaţi la bord!

Căpitanul Hartmann nu mai putea stăpâni harababura care cuprinsese echipajul la prova. Se concentra să ajungă lângă Sverdlov. Toate privirile erau aţintite asupra crucişătorului sovietic. Nimeni nu-i observă pe cei doi bărbaţi care înotau în mare. Ajuns la scară, Singer ieşise cu greu din apă şi acum urca spre bord. Nu departe în urma lui Hoch făcu un ultim efort să ajungă şi el.

La bordul navei Helvetia era un marinar pe care îl chema Levitt. Fusese cândva căpitan pe un cargobot american, dar îşi pierduse această calitate, după ce fusese găsit beat în timpul slujbei. Ii ura pe americani, iar focul deschis asupra lor îl umpluse de furie. O să le-arate el ianchei-lor ăstora afurisiţi. Smulse prelata de pe mitralieră şi ochi spre Spruance. Trase, împrăştiind o ploaie de gloanţe asupra distrugătorului. Hartmann urlă la el îngrozit, dar mitraliera nu se opri.

Câţiva marinari de pe Spruance se aruncară în apă. Pe scânduri zăcea un om ciuruit de gloanţe. De pe punte, Singer văzu silueta operatorului care se căznea să ajungă şi el acolo. Dându-şi seama că Hoch îl putea da de gol, Singer îşi strecură mâna pe sub cămaşă şi înşfacă pistolul din tocul impermeabil. Hoch îl privi îngrozit cum îndrepta arma spre el. Dar un ofiţer american avu o reacţie promptă. Alergă cu capul lui lunguieţ aplecat şi îl lovi în spate pe Singer. Acesta căzu într-o parte, alunecă pe punte şi se prăvăli peste bord. Ofiţerul anunţă omul de cart de la carenă.

Motoarele reuşiră să deplaseze vasul Spruance din bătaia mitralierei. Singer ieşi la suprafaţă, văzu corpul vaporului alune-când spre el şi încercă disperat să se depărteze. Marinarul de cart de la pupa cerceta împrejurimile. II văzu o clipă pe Singer, apoi acesta dispăru sub elicele uriaşe şi tăioase, împurpurând spuma mării, câteva secunde. Marinarul zări ceva asemănător unui cap tăiat săltând pe valuri şi începu să vomite.

Pe punte, Tower dădea ordine, în vreme ce distanţa dintre ei şi cargobot creştea. Instrucţiunile de la Neapole erau clare. Dacă totul dădea greş, în ultimă instanţă Lampedusa trebuia scufundată. Dădu alt ordin, pentru lansarea unui proiectil. Drept, cu picioarele depărtate, urmărea cum Helvetia mărise viteza, îndreptându-se spre Sverdlov. Atunci se hotărî şi dădu ordinul decisiv. Proiectilul ţâşni în înălţimile albastre, descrise un arc de cerc şi căzu drept la mijlocul cargobotului. Explozia se auzi ca un tunet. Câteva secunde mai târziu, săriră în aer şi cazanele. Coşul din spate se răsturnă. Tower privi silueta din desenul pe care îl ţinea încă în mână. Da, aşa-numita Helvetica era de fapt Lampedusa. Ridică din nou privirea. Cargobotul se frânse. Prora se dădu peste cap, apoi alunecă în mare, pierind. Carena se sfărâmă în mii de bucăţele. Se înălţă o coloană uriaşă de apă, care-i aminti lui Tower de gheizerul Old Faithful din Parcul Naţional Yellowstone. In vreme ce resturile cargobotului se scufundau în Mediterana, apa clocotea făcându-1 să dispară. Apoi marea se linişti. Întreg echipajul privea la locul unde plutise Lampedusa doar cu câteva minute înainte. In depărtare, Sverdlov începu să-şi schimbe direcţia, îndreptându-se spre nord. Tower îl privi pe Hoch, care fusese adus de un ofiţer în faţa lui.

— Sunt singurul supravieţuitor al echipajului adevărat de pe Lampedusa. Omul acela care a încercat să mă împuşte şi a căzut peste bord era Singer. El a condus deturnarea vaporului.

— Mai bine vino jos, la mine în cabină, să-mi povesteşti totul.

Avionul oficial cobora spre aeroportul din Londra. Tweed privi prin hublou. Era plăcut să vezi din nou Anglia. Zăpada se topise aproape în întregime. Se mai zăreau doar ici-colo, pe câte un acoperiş, resturi ale stratului alb care acoperise ţara.

Pari îngrijorat, remarcă Paula.

Chiar sunt. Problema cea mai importantă e Buckmaster, scandalul naţional care ar putea izbucni când va cădea. Gândeşte-te ce titluri ar apărea: MINISTRUL SECURITĂŢII EXTERNE IMPLICAT ÎNTR-O FRAUDĂ DE NIVEL MONDIAL. Mă trec fiorii!

Trebuie să existe o soluţie simplă, se amestecă Marler, care stătea încă în faţa lor, pe partea cealaltă a intervalului.

Propune tu una, spuse Tweed.

O, n-am zis că am eu vreo idee, ci doar că trebuie să existe o soluţie.