Concert simfonic dirijor eduardo gonzáles

VINERI, 16 IANUARIE 2015, ORA 19:00
Concert simfonic
DIRIJOR

EDUARDO GONZÁLES

MEXIC
În program:

George Enescu: Rapsodia română nr. 1 în La major, op. 11


Nikolai Rimski-Korsakov: Capriciul spaniol, op. 34

Leonard Bernstein: Uvertura “Candide”


Leonard Bernstein: Dansuri simfonice din music-hall-ul “West Side Story”

ORCHESTRA SIMFONICĂ A FILARMONICII “OLTENIA”

EDUARDO GONZALES
Remarcabilul talent al flautistului mexican Eduardo González l-a propulsat, fără îndoială, printre cei mai valoroşi muzicieni ai generaţiei sale. Fiind frecvent invitat să concerteze în majoritatea centrelor culturale din ţara natală, i-a avut ca parteneri de scenă, printre alţii, pe faimoşii interpreţi Placido Domingo şi Andrea Bocelli, alături de care a participat la realizarea unor spectacole de largă audienţă, transmise în direct de posturile de televiziune internaţionale.

A absolvit cursurile de masterat în cadrul Carnegie Mellon University/S. U. A. (specializarea interpretare instrumentală - flaut, la clasa prof. Jeanne Baxtresser şi Alberto Almarza). De asemenea, este licenţiat al Universităţii din Veracruz (Mexic). După absolvirea studiilor superioare, s-a perfecţionat sub îndrumarea unor reputaţi muzicieni de talie internaţională, precum: James Galway, William Bennett, Timothy Hutchins şi Robert Langevin. Pe parcursul anilor de studiu, a beneficiat de burse de studiu, oferite de Fundaţia “Fulbright”, Universitatea din Veracruz, Fundaţia Naţională pentru Cultură şi Arte şi Oficiul Naţional al Educaţiei - Mexic.

De-a lungul carierei profesionale, a susţinut concerte şi recitaluri în săli prestigioase din Mexic, precum Palacio de Bellas Artes; a participat la festivaluri internaţionale (Stratford International Flute Festival/Anglia), “George Crumb” International Festival (EUA - European University Association), Festival Internacional Cervantino, Flute Festival of UNAM (Universidad Nacional Autónoma de México), Forum for New Music “Manuel Enríquez” şi Festival Musical “June in Mexico”).

În anul 1996, Eduardo González a fost desemnat câştigătorul “Concursului pentru tineri muzicieni”, organizat de Orchestra Simfonică din Xalapa/Veracruz, debutând, ca solist, sub bagheta muzicianului Francisco Savín. Au urmat nenumărate invitaţii de a concerta în compania unor ansambluri simfonice de înaltă ţinută profesională, precum: Carnegie Mellon Contemporary Ensemble, Carnegie Mellon Baroque Ensemble, Orchestra Simfonică a U. A. N. L. (Universidad Autónoma de Nuevo León), Orchestra Universităţii, Orchestra de Cameră şi Orchestra Naţională de Tineret din Veracruz, Orchestra Simfonică din Yucatan şi Arts Symphony Orchestra din Sinaloa - Mazatlán/Mexic.

Eduardo González s-a distins ca fiind primul flautist mexican invitat să participe la audiţia organizată (2004) în vederea selectării celor mai valoroşi muzicieni pentru a deveni membri ai celebrei Orchestre simfonice a Filarmonicii din Berlin. Experienţa sa de orchestră include deţinerea unor poziţii importante: prim-flautist al Orchestrei Simfonice din Aguascalientes şi al Orchestrei Naţionale de Tineret din Veracruz; membru al Orchestrei Simfonice din Xalapa şi al Orchestrei Simfonice Naţionale din Mexic.

Simultan, desfăşoară o importantă carieră didactică (profesor asistent - clasa de flaut a Universităţii de Stat din Veracruz, lector al Institutului de Muzică - Veracruz şi al Institutului Cultural din Yucatan, profesor de flaut la Institutul Artelor din Culiacán. A coordonat mai multe cursuri de măiestrie în cadrul câtorva universităţi mexicane şi a fost invitat să facă parte din juriul Concursului Internaţional de Flaut de la Stratford (Anglia) şi al Concursului Naţional de Flaut “Gildardo Mojica” din Mexic.

Eduardo González s-a dovedit un excelent promotor al muzicii mexicane contemporane, astfel că nu puţini au fost compozitorii care i-au dedicat lucrări: Alejandro Corona - Ciaconna şi Fuga pentru flaut şi pian; Aldo Rodriguez - Pan’s Labyrinth şi City of Crosses, ambele pentru flaut şi instrumente electronice; recent, a înregistrat un CD cu lucrări pentru flaut solo, reunite sub genericul “Flautisimo!”

În ultimii ani, Eduardo González s-a lansat în cariera dirijorală, alături de alţi tineri muzicieni talentaţi din Mexic. Printre profesorii de a căror îndrumare a beneficiat se regăsesc dirijorii Enrique Bátiz, Francisco Savín şi, recent, Enrique Patrón de Rueda, care l-a iniţiat în studiul repertoriului de operă. De asemenea, s-a bucurat de oportunitatea de a participa la legendarele cursuri de măiestrie dirijorală susţinute de Gianluigi Gelmetti la Accademia Musicale Chigiana din Siena, acordând o deosebită importanţă în special analizei simfoniilor lui Beethoven şi Brahms; în acest sens, pe perioada desfăşurării cursurilor de măiestrie, a lucrat cu Bulgarian Festival Orchestra).

Eduardo González a deţinut statutul de dirijor secund pentru realizarea mai multor spectacole de operă, Tosca, La Bohème, Carmen şi Rigoletto (cu Orchestra Simfonică din Sinaloa/Mexic). În ipostază dirijorală, a mai colaborat cu Orchestra de Tineret din Veracruz, pe durata cursurilor de măiestrie organizate de profesorul Enrique Bátiz.

În 2010, la pupitrul Ansamblului “Ars Nova” (al cărui director artistic este), a coordonat pregătirea muzicală a lucrării Povestea soldatului de I. Stravinski.

În prezent, Eduardo González este membru al Arts Symphony Orchestra - Sinaloa şi deţine, în Mexic, statutul de reprezentant oficial al Firmei “Burkart Flutes”, iar instrumentul pe care cântă este un valoros flaut “Lillian Burkart” (14k).
GEORGE ENESCU

(1881 - 1955)
Deşi popularitatea Rapsodiei Române nr. 1 în La major, op. 11 a câştigat în amploare în ultimele decenii, la vremea scrierii ei lucrarea figura în programele de concerte mai degrabă ca un exemplar “de nişă”, provocator prin “exotismul” melodic de sorginte est-europeană. Din păcate, aceeaşi percepere deformată era valabilă şi în cazul Dansurilor slave de A. Dvořák, însă nici cea de-a doua Rapsodie ungară de F. Liszt nu făcea excepţie în această privinţă.

Referindu-se la Rapsodiile române, când deja atinsese apogeul maturităţii componistice, însuşi compozitorul manifesta rezerve faţă de cele două lucrări îngemănate, pe care le-a catalogat în termenii: “indiscreţii de tinereţe, încercări regretabile şi superficiale de a evoca bogăţia motivelor folclorice româneşti”. Enescu trăia cu impresia că unele compoziţii pe care le considera mult mai valoroase fuseseră pe nedrept eclipsate de succesul exacerbat al Rapsodiilor.

Bogăţia melodică, ca şi autenticitatea motivelor populare sintetizate cu măiestrie în cuprinsul Rapsodiilor române le-au consacrat pe acestea în întreaga lume, generaţii după generaţii fredonând cu plăcere fragmente melodice din cuprinsul lor (ex.: vechiul cântec Am un leu şi vreau să-l beu, devenit faimos datorită interpretării lui de nu mai puţin talentatul lăutar virtuoz Lae Chioru, de la care copilul-minune George Enescu şi-a însuşit primele lecţii de vioară la patru ani).

Ambele lucrări au fost finalizate în 1901 (Rapsodia română nr. 1 - la 14 august). Compozitorul a oferit şi prima ei audiţie (în februarie 1903, la Bucureşti).

Inspirată din folclorul românesc, rapsodia împrumută teme din cântece populare româneşti cunoscute: "Am un leu şi vreau să-l beu", "Hora lui Dobrică", "Mugur, mugurel", "Ciobănaşul", "Hora morii", "Sârba", "Jumătatea de joc" şi "Ciocârlia". Caracterul efervescent şi colorat al cântecelor populare se îmbină cu orchestraţia spectaculoasă şi dă naştere unui sonorităţi expansive de o bogată melodicitate. Bazându-se în mod fundamental pe elementele specifice dansului popular, lucrarea oglindeşte pasiunea şi măiestria interpretativă specifice lăutarilor români.

Prima temă a Rapsodiei (preluată din cântecul Am un leu…), marcată de melancolie - este enunţată mai întâi de clarinet solo, apoi de grupul corzilor într-o versiune mult mai dinamică.

Tema secundară se distinge prin bogăţia ornamentaţiei melodice şi intensificarea progresivă a ritmului, culminând într-o izbucnire de energie dionisiacă.

NIKOLAI ANDREIEVICI RIMSKI-KORSAKOV

(1844 - 1908)
Reprezentant de seamă al Şcolii muzicale ruse, Rimski-Korsakov s-a născut la Tihvin, lângă Novgorod. A urmat Şcoala militară din Sankt-Petersburg şi în particular muzica. Devine ofiţer de marină, dar în 1861 destinul său se schimbă: îl cunoaşte pe Balakirev, sub îndrumarea căruia îşi desăvârşeşte pregătirea muzicală. Este cooptat în „Grupul celor cinci“, fiind în 1871 numit profesor de compoziţie şi orchestraţie la Conservatorul din Sankt-Petersburg unde are ca elevi pe Glazunov, Prokofiev şi Stravinski. Considerat unul dintre cei mai mari orchestratori, Rimski-Korsakov a completat partitura operei „Oaspetele de piatră“ de Dargomijski, a revizuit şi a orchestrat operele „Boris Godunov“ şi „Hovanşcina“, ca şi poemul simfonic „O noapte pe muntele pleşuv“ de Musorgski, iar împreună cu Glazunov a completat şi orchestrat opera „Cneazul Igor“ de Borodin. Creaţia sa este bogată şi diversă: 14 opere, 3 simfonii, uverturi, poeme şi suite simfonice, 3 concerte (pt. pian, clarinet şi trombon), muzică de cameră şi instrumentală. A publicat de asemenea două culegeri de melodii populare, un „Curs de armonie“ şi celebrul „Tratat de orchestraţie“.

Suita simfonică intitulată sugestiv „Capriciul spaniol“ (op. 34; 1887) este alcătuită din cinci părţi bazate pe o succesiune de cântece şi melodii de dans spaniol, extrase din culegerea realizată de Glazunov. Tratată simfonic, lucrarea se desfăşoară fără întrerupere, în spiritul unei fantezii, constituindu-se prin combinaţiile timbrale rafinate într-o veritabilă lecţie de orchestraţie.

Prima parte (Alborada) se impune prin impetuozitatea şi strălucirea muzicii, depăşind caracterul original al serenadei spaniole; acţiunea sonoră se desfăşoară într-o mişcare rapidă (Vivo e strepitoso), dominată de o temă electrizantă:

Partea secundă (Variazioni) reprezintă o succesiune de variaţiuni construite pe un dans lent spaniol (Andante con moto):

urmând apoi, ca a treia parte, Alborada transpusă în si bemol major.

Deosebită ne apare partea a patra (Scena e canto gitano) în care este prelucrată o stranie melodie andaluză, strălucitor orchestrată, cuprinzând mai multe episoade solistice (vioară, flaut, clarinet, harpă):

Ultima parte (Fandango asturiano) readuce atmosfera de dans, îmbinând forma de rondo cu cea de sonată; în final sunt rememorate cântecul gitan şi dansul iniţial, Alborada.

LEONARD BERNSTEIN

(1918-1990)
Pianist talentat, dirijor impetuos, animator şi organizator de numeroase concerte-lecţie pentru tineri, compozitor popular, Bernstein a fost unul dintre personajele aflate multe decenii în prim-planul vieţii muzicale americane şi mondiale. În creaţia sa, care vizează deseori spectacularul şi ezită în faţa adevăratelor îndrezneli, s-au succedat, ori mai degrabă s-au amestecat, influenţe din creaţia lui Stravinski, Copland, Hindemith, Mahler, influenţe de jazz, folclor, opera italiană, muzica pop. Într-un limbaj universal şi accesibil, a reuşit să trateze anumite teme importante, precum cea a credinţei pierdute şi regăsite, sau cea a condiţiei umane. A visat la noi forme de teatru muzical, dar tentativele lui, unele convingătoare, au rămas puţin artificiale.

După imensul succes al comediei sale muzicale “West Side Story (1957), succes succedat de un film, a fost numit director muzical al Orchestrei filarmonice din New York (1958). A abandonat acest post în 1968, pentru a se consacra compoziţiei, emisiunilor lui de televiziune şi cursurilor de la Universitatea Harvard, continuându-şi cariera de dirijor pe plan internaţional.

Bernstein a compus, în principal, trei simfonii (“Jeremiah” - 1942, “The Age of Anxiety” - 1948/1949, “Kaddish” - 1957); balete (“Fancy Free” - 1944, “Facsimile” -1946); muzică de scenă şi muzică de film, printre care cea pentru “On the Waterfront” (1954); lucrări pentru pian şi melodii pentru teatru; comediile muzicale “On the Town” (1944), “Wonderful Town” (1953), “West Side Story” (1957); operele “Trouble in Tahiti” (1952) şi “Tahiti Two” (1982), opereta “Candide” (1956), “Chichester Psalms” (1965); “Mass”, oratoriu scenic pentru cântăreţi, dansatori, actori (1971); “Songfest” (1977); “Slava”, uvertură politică (1977); “Meditation from Mass” pentru violoncel şi orchestră (1977); “Divertimento” pentru orchestră (1980); “A Musical Toast”, în memoria lui André Kostelanetz (1980); “Halil” pentru flaut, coarde şi percuţie (1981); opera “A Quiet Place” (Houston, 1983).

Bazată pe romanul satiric al lui Voltaire, opereta „Candide” a avut premiera la New York, în 1956. Privită prin prisma muzicii de factură clasică, lucrarea a avut succes, dar nu a deţinut elementele unui show pe Broadway, astfel că reprezentaţia a fost oprită destul de curând. Uvertura operetei a intrat rapid în repertoriul obişnuit de concert datorită virtuozităţii, strălucirii şi subtilităţii muzicii.

West Side Story reprezintă unul dintre cele mai impresionante musichall-uri ce s-au compus de-a lungul timpului. Valorificând teme muzicale cunoscute din creaţia de gen a compozitorilor Oscar şi Hammerstein (precum sunt cântecele Maria, Deseară şi Undeva), Bernstein inserează în lucrarea sa personaje şi drame umane preluate din lumea suburbiilor americane, cu suita de conflicte relaţionale, cu istoria, trăirile şi experienţele existenţiale ale unor subiecţi umani etichetaţi ca marginali şi excluşi ai societăţii. Acest experiment componistic, prin autenticitatea şi naturaleţea manierei în care surprinde discursul unei „culturi periferice” microgrupale a conferit Poveştii din cartierul de vest statutul de cel mai popular musichall, fiindu-i dedicat chiar o pagină oficială integrală pe internet.

Textura dramatică a lucrării se inspiră din generoasa temă universală a dragostei, reluând, într-un context actualizat, tipologia shakesperiană a cuplului Romeo şi Julieta, precum şi disputa dintre cele două familii rivale, Montague şi Capulet (în versiunea lui Bernstein, conflictul transferându-se la nivelul a două grupări de gangsteri cu nume de familie simbolice, „the Jets” („Impulsivii”) şi „the Sharks” („Rechinii”). „The Jets” sunt emigranţi albi, în timp ce membrii clanului „the Sharks” - puertoricani, iar din perspectiva perpetuării tensiunilor interrasiale în marile oraşe ale lumii moderne, libretul îşi demonstrează încă şi astăzi relevanţa istorică. Ca o particularitate distinctă a acestei splendide lucrări se evidenţiază îmbinarea armonioasă a părţilor într-un întreg, perfect închegat din punct de vedere componistic, pornind de la evoluţia liniei melodice, considerând supleţea narativă a libretului lui Stephen Sondheim şi culminând cu viziunea coregrafică spectaculoasă a lui Jerome Robbins.

11 12