Condideratii generale privind raspunderea civila delictuala

Cogito
Revistă de Cercetare Ştiinţifică Pluridisciplinară

Nr. 2/2009




ISSN 2066-7094




CUPRINS

Cogito 1

Revistă de Cercetare Ştiinţifică Pluridisciplinară 1

PLURALISM VALORIC ŞI COMUNICARE ÎN CULTURĂ ÎN LUMEA DE AZI 7

VALORICAL PLURALISM AND TODAY’S CULTURAL COMMUNICATION 7

Acad. prof. dr. ALEXANDRU BOBOC, 7

Facultatea de Filosofie, 7

Universitatea Bucureşti 7

ANTITHETICAL-SPECULATIVE PROBLEMS IN KANT’S PHILOSOPHY 12

ALEXANDRU SURDU, Ph.D 12

Member of the Romanian Academy 12

PROBABLE TRUTH VERSUS PARTIAL TRUTH 17

Acad. prof. univ. dr. TEODOR DIMA, 17

Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi 17

„PRAGMATIC TURN” ÎN GÂNDIREA CONTEMPORANĂ 23

„PRAGMATIC TURN” IN CONTEMPORANEOUS THINKING 23

Acad. prof. dr. ALEXANDRU BOBOC,

Universitatea Bucureşti 23

KIERKEGAARD ON DESPAIR 35

Professor Ph.D VASILE MACOVICIUC, 35

The Academy of Economic Studies, Bucharest 35

THE MEANING OF POLITICAL MYTH IN ERNST CASSIRER 51

CLAUDIU BACIU, Ph.D 51

Institute of Philosophy and Psychology
51

ESENŢA CONCEPTULUI 78

DE BUNĂ-GUVERNARE ÎN VIZIUNEA LUI ARISTOTEL 78

THE ESSENCE OF ARISTOTEL’S WELL-GOVERNING CONCEPT 78

Prof. univ.dr. CORINA ADRIANA DUMITRESCU, 78

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” 78

RĂZBOI ŞI PACE ÎN GÂNDIREA TEOLOGICO-POLITICĂ AUGUSTINIANĂ 82

WAR AND PEACE IN ST. AUGUSTINE’S THEOLOGICAL-POLITICAL THOUGHT 82

Conf. univ. dr. GABRIELA POHOAŢĂ, 82

Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, 82

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” 82

ZWEI SPRACHSYSTEME – EINE STANDARDSPRACHE. ZUM UMRISS DER SOZIOPOLITISCHEN UND WIRTSCHAFTLICHEN KAUSALFAKTOREN BEI DER ETABLIERUNG DER NORDDEUTSCHEN STANDARDSPRACHVARIANTE 92

Dr. ROBERT SKOCZEK, 92

Fachhochschule Radom,
Philologisch-Pädagogisches Institut 92

LA SOLITUDE DE L’HOMME MODERNE, UN PROBLÈME PHILOSOPHIQUE 105

Conf.univ.dr. IULIANA PAŞTIN, 105

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir’’ 105

WISSENSSOZIOLOGIE UND ERKENNTNISTHEORIE BEI
M. SCHELER 115

CLAUDIU BACIU, Ph.D 115

Institute of Philosophy and Psychology 115

HEGEL ON THE FORMAL LOGIC’S PRINCIPLES OF IDENTITY AND CONTRADICTION 128

ŞTEFAN-DOMINIC GEORGESCU, Ph.D 128

The Academy of Economic Studies 128

WAR SYMBOLISM IN HEMINGWAY’S WORKS 136

ARGENTINA VELEA, 136

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, 136

Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” 136

RUMÄNIENDEUTSCH – STATUS UND BESONDERHEITEN ALS
REGIONALSPRACHE 146

Dr. MARIA ILEANA MOISE, 146

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale,
Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti 146

/E/ 148

Schema 1 Vergleich der Vokalphoneme im Standarddeutschen, 148

Rumäniendeutschen und Rumänischen 148

ASPECTS OF ETHNO – RELIGIOUS HABITS OF SOUTH DANUBE (IIIRD IVTH VTH CENTURY) 153

LILIANA TROFIN, Ph.D 153

Faculty of History, 153

„Dimitrie Cantemir” Christian University, 153

Professor Ph.D MANOELA POPESCU, 153

Faculty of Tourism and Commercial Management, 153

„Dimitrie Cantemir” Christian University 153

SOCIETATEA CUNOAŞTERII NECESITĂ GÂNDIRE 163

THE SOCIETY OF KNOWLEDGE NEEDS THOUGHT 163

Prof.univ.dr.ing. ŞTEFAN IANCU, 163

Membru fondator/titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă
din România 163

PLURALISM VALORIC ŞI COMUNICARE ÎN CULTURĂ ÎN LUMEA DE AZI

VALORICAL PLURALISM AND TODAY’S CULTURAL COMMUNICATION
Acad. prof. dr. ALEXANDRU BOBOC,

Facultatea de Filosofie,

Universitatea Bucureşti

Abstract: Redimensioning the horizon of life, the moral regeneration remains structurally related to the situating in the truth and in the horizon of the conscience of values. Certainly, the crises in which we are produces righteously, confusion and anxiety, phenomena of superficiality or not marginality. Finding again what is authentic has to be possible, though! But this first of all, through culture, promoting the taste for values. In any world found in a search for a new sense of life there is a place for those who are and for those will come from now on!
Key words: truth, knoledge of values, knoledge, culture.

1. Poziţia solară a adevărului în structura orizontului ideatic al fiinţării umane produce o dedublare semnificativă, în însuşi comportamentul acesteia, între conştiinţa obiectului şi conştiinţa de sine, prin care ceea ce este «adevărat» vine numai împreună cu efortul de dobândire a lui. Căci în această situaţie este vorba de ceva mai mult decât de o chestiune de cunoaştere. Conştiinţa are în genere în ea determinarea momentului cunoaşterii; „în acelaşi timp, pentru conştiinţă, acest altul nu este doar pentru ea, ci şi în afara acestei relaţii, adică în sine: momentul adevărului. Deci, în ceea ce conştiinţa declară în interiorul ei ca fiind în şinele, adică adevărul, avem criteriul, pe care ea însăşi îl stabileşte pentru a măsura prin ea cunoaşterea sa".¹

Se vorbeşte aici despre cunoaştere şi adevăr, dar, aşa cum se preciza într-un alt context, se relevă „experienţa totală pe care omul o dobândeşte în lume", «experienţa de adevăr» (Erfahrung von Wahreit), de fapt «adevărul» (das Wahre) în pluralitatea acestei experienţe; de aceea, procedeul hermeneutic îşi propune „să discearnă, oriunde s-ar întâlni, experienţa de adevăr... Căci în ştiinţele spiritului se întâlnesc modalităţi de experienţă altele decât cele ale experienţei ştiinţifice, anume experienţa filosofiei, experienţa artei, experienţa istoriei înseşi"².

Demersul hermeneutic e menit să releve o particularitate a cunoaşterii la nivelul unor astfel de forme de «experienţe de adevăr»: „ceea ce se transformă reţine atenţia mai mult decât ce rămâne"; „perspectivele oferite de experienţa transformării istorice se află permanent în pericolul de a fi contorsionări vane, întrucât nesocotesc prezenţa ascunsă a ceea ce se perpetuează. Trăim, se pare, într-o continuă stare de surescitare a conştiinţei noastre istorice"¹

De aici şi dificultatea sesizării momentului dobândirii adevărului. Căci «prezenţa ascunsă» a ceva nu-i accesibilă decât unei viziuni interpretative şi comprehensive asupra a ceea ce fiinţează istoriceşte într-o situaţie dată, viziune menită să depăşească cercul aflării într-o situaţie dintr-un alt orizont, anume acela al conştiinţei istorice.

2. Dar aflarea într-o nouă situaţie implică multiple dificultăţi, care barează calea situării în adevăr. Căci în locul conştiinţei istorice trece tot mai mult înclinaţia spre fragmentar şi marginal, departe de ceea ce în modernitatea culturii europene centra universul valorilor: «fundamentale raţionale».

Ne aflăm azi, ca «lume postmodernă», într-un alt orizont de aşteptare, în care iese în relief fenomenul invers celui numit cândva de Max Weber «devrăjirea lumii» (Entzauberung der Welt), anume: revrăjirea lumii, prezentă în forme diverse ale pierderii simţului valorilor (şi simţului istoric), dintre care amintim: degradarea limbajului discursului public; lipsa măsurii şi a nuanţei în apreciere; slabă preocupare pentru identitate şi autenticitate, pentru ideal şi permanenţe ale istoriei; situaţii lipsite de conştiinţă valorică în comportamentul uman (individual şi colectiv).

Cumva în sensul a ceea ce Nietzsche descria cândva drept „o convingere pe care nu a avut-o nicio epocă, anume că noi nu avem adevărul², au apărut şi persistă fenomene de îngrijorare, frământări ce denotă căutare şi derută totodată. De unde „convingerea" unora că au fost traşi pe sfoară, că li s-a „confiscat" ceva şi, în reacţie, culpabilizarea (uneori în bloc) a celorlalţi.

Dar fenomenul cel mai semnificativ este cel numit (cândva, în tradiţiile filosofiei valorilor) «trecere pe lângă ceva»: „Nenumăraţi oameni se întâlnesc cu alţi oameni. Puţini sunt cei care «văd» cu adevărat, în sens valoric... Nu este chiar culmea absurdului, că fiecare ştie care-i dorinţa celuilalt şi totuşi trece mai departe, fără să vadă că un om rămâne singur cu durerea ascunsă a singurătăţii vieţii sale?"³. Mai îngrijorător: „fiecare comunitate de interese îşi cunoaşte numai ţelurile proprii, trăieşte numai pentru ele... Nimeni nu vrea să «privească» (valoric) marile conexiuni ale întregului... Este de mirare că într-o perioadă în care abundă adepţi şi conducători de partide se simte lipsa de cetăţeni şi oameni de stat"⁴. Ca indivizi, „trăim din senzaţie în senzaţie. Puterea de penetraţie se aplatizează, sentimentul valorii se doreşte în goană după senzaţional”⁵.

Comentariile sunt de prisos! Parcă nu ar fi vorba doar de lumea anilor '30 ai secolului trecut! Nu ne regăsim decât cu greu, unii, poate, chiar deloc!

Este iminentă, de aceea, o nouă înscriere a comportamentului uman în sfera valorilor şi structurarea acestora într-o tablă de valori aptă să ofere temeiul situării într-o viaţă istorică autentică.

3. Redimensionarea orizontului vieţii, regenerarea morală rămân structural legate de situarea în adevăr şi în orizontul conştiinţei valorilor. Aşa cum spunea Hegel, „omul trebuie să se cinstească pe sine şi să se considere demn de ceea ce este mai înalt. Despre măreţia şi puterea spiritului el nu va putea niciodată să aibă gânduri destul de mari"¹.

Desigur, criza în care ne aflăm (noi şi, în diferite modalităţi, alte societăţi din Europa de Sud-Est) produce, pe bună dreptate, nedumerire şi îngrijorare, fenomene de superficialitate şi marginalitate. Regăsirea a ceea ce-i autentic (omului şi lumii sociale) trebuie să fie, totuşi, posibilă! Dar aceasta în primul rând pe calea culturii, a promovării gustului pentru valori. Ale trecutului («tradiţia») şi ale prezentului!

Poate că Hegel avea dreptate atunci când îndemna spre exemplul vechilor greci, care „şi-au făcut din lumea lor o patrie proprie", „şi-au făcut din tot ce au posedat şi au fost o istorie"; este ceea ce ne face „să ne simţim la noi acasă, atunci când e vorba de Greci"²

Evident, nu e vorba de a deveni greci! De la ei putem să învăţăm însă bucuria de a trăi şi încrederea în puterea spiritului. Să ne amintim îndemnul unui mare filosof, care a studiat cândva (anii '40 ai secolului 20) «criza existenţei umane europene», precizând: «omenirea europeană» are «numai două căi de ieşire: sau declinul Europei în înstrăinare faţă de propriul său sens raţional de viaţă, căderea în duşmănie faţă de spirit şi în barbarie, sau renaştere Europei din spiritul filosofiei printr-un eroism al raţiunii" ³

Acelaşi autor adăuga: „pericolul cel mare care ameninţă Europa este oboseala. Să luptăm împotriva acestui pericol al pericolelor ca «buni europeni», animaţi de curajul pe care nicio luptă, chiar fără de sfârşit, nu-1 sperie". Poate că între timp s-au adăugat şi alte „pericole", făcând astfel tot mai dificilă aflarea unei veritabile căi de ieşire!

Dacă este suficient atâta, nu avem de unde să ştim! Oricum, în ceea ce priveşte situaţia noastră actuală e bine să ne amintim şi de explicaţiile (şi îndemnurile) înaintaşilor noştri: „în străduinţa noastră teoretică hotărăşte nu atât de unde purcedem, ci unde mergem; nu atât subiectul-mijloc, cât obiectul-scop. Puterea de creaţie a românismului îşi va revărsa binefacerile nu prin searbădă copiere a curentelor de aiurea ce întreţin confuzia, ci prin energică şi lucidă realizare a bunurilor de tot felul, prin luminare până în adâncuri a rătăcirilor care pot fi foarte vechi ca şi foarte noi”⁴.

4. De fapt, hotărâtoare devine, tot mai mult, diversitatea orizontului istoric al fiecărei naţiuni şi culturi naţionale. Fără înţelegerea acestui orizont, «modernizarea», globalizarea (ca temă a Europei de astăzi) riscă forme de organizare ce nu se vor închega (sau se vor închega cu greu!) în forme de viaţă care să aducă laolaltă universalitatea şi specificitatea în noile instituiri valorice specifice lumii europene.

Nu este de neglijat faptul că „imaginea pe care o proiectează teoriile şi modelele globaliste asupra lumii este cea a unei lumi ordonate ca un „cosmos ierarhic" (metaforă utilizată de Thomas Mann în romanul Der Zauberberg, 1924). „Ceea ce nu spun, sau nu doresc să spună aceste discursuri, este faptul că ordinea este în mod inerent asimetrică şi că tocmai de aceea ea este departe de a oferi o bază reală pentru omogenitate sau egalitate, în contextele în care oamenii îşi trăiesc vieţile lor... De aceea, sfârşitul teoretic al diversităţii, care este, totuşi, o trăsătură caracteristică ireductibilă a umanităţii"¹.

Calea veritabilă a realizării unui echilibru (între «universal» şi specific, universal-uman şi naţional) rămâne oricând adevărul, situarea în adevăr, care aduce laolaltă înaintaşii trecutul, lumea «dezlănţuită» (prezentul) şi orizontul (viitorul), pe fondul conştiinţei inepuizabilităţii domeniului însă, al posibilităţilor de participare şi al limitelor oricărei contribuţii în progresul cunoaşterii umane.

Înţelepciunea celor vechi vine aici ca sfat şi ca îndemn: „Foarte mult a contribuit la descoperirea adevărului cel care a sperat că acesta poate fi aflat... Aşadar, înaintaşii trebuie ascultaţi cu indulgenţă. Niciun lucru nu este desăvârşit de la început", căci e vorba de un domeniu „de care oricât de mult te vei fi ocupat, se va găsi, totuşi, ceva de făcut pentru orice generaţie”²

În orice lume aflată în căutarea unui nou sens al vieţii este loc şi pentru cei care sunt şi pentru cei care vor veni de-acum înainte! Poate că „pericolul" cel mare (de care vorbea Husserl) nu este oboseala, ci blocajul comunicării, al dialogului ca deschidere spre noi orizonturi de realizare şi resemnificare a valorilor umane. Poate că «cea mai bună dintre lumile posibile» (Leibniz) ar fi aceea în care cei ce vorbesc (şi convorbesc) să realizeze şi comunicare, şi înţelegere! Potius sevo quam nunquam (Mai bine mai târziu decât niciodată), spunea încă Titus Livius, (Ab urbe condita).
BIBLIOGRAFIE
[1] Costea, St., (2002), Globalizarea - sfârşit al diversităţii în evoluţia societăţilor contemporane, în vol. 2001. Umanism şi educaţie, Ed. Universităţii Suceava, p. 24.

[2] Florian, M., (1944), Filosofia românească, în: Reconstrucţie filosofică, Bucureşti, Casa Scoalelor, p. 253-254.

[3] Gadamer, H., G., (1985), Wahrheit und Methode. Grundzüge einer philosophischen Hermeneutik, 4, Aufl., Tübingen, J.C.B. Mohr, p. XXVIII.

[4] Hartmann, N., (1935), Ethik, Berlin, W. De Gruyter, p. 12-13.

[5] Hegel, G.W.F., (1965), Fenomenologia spiritului, Bucureşti,
Ed. Academiei, p. 55.

[6] Hegel, G.W.F., (1962), Enciclopedia ştiinţelor filosofice, I, Bucureşti, Ed. Academiei, p.36.

[7] Hegel, W.F., (1963), Prelegeri de istorie a filosofiei, I, Ed. Academiei,
p. 138, 139.

[8] Husserl, E., (2003), Die Krisis des europăischen Menschentum, und Philosophie/Criza umanităţii europene şi filosofia, Ed. Paideia, p. 68.

[9] Nietzsche, Fr., (1931), Die Unschuld des Werdens. Der Nachlaβ, I., Leipzig, p. 225.

[10] Seneca, L.A., (1981), Scrieri filosofice alese, antologie, prefaţă şi tabel cronologic de Cizek, E., Ed. Minerva, p. 26.

ANTITHETICAL-SPECULATIVE PROBLEMS IN KANT’S PHILOSOPHY

ALEXANDRU SURDU, Ph.D

Member of the Romanian Academy

Abstract. The text focuses upon most important antithetic problems of Kant’s philosophy. The main point is that one should make a difference between dialectic and antithetic. Dialectic develops at the level of thinking and is based on contradiction, while antithetic is found at the level of reality, and has to do with opposition, as in the case of opposition of forces. Besides, taking into account Kant’s contributions before his major Critique, the author explains how the German philosopher dealt upon problems of physics, offering a philosophical view upon them.
Key words: dialectic, antithetic, force, opposition, contradiction.

The exegetes of Immanuel Kant’s works have paid little attention to his early writings, from the “heuristic era”, considered more like something peculiar (merkwürdig) for the future philosopher¹. That is because they were looking for traces (Spuren) of the works that were to come later. In spite of the fact that the “powerful insights” from the early works “have made many scientists, like Helmholtz, for example, or Dubois Reymond, to consider the vocation for exact sciences as the true aptitude of Kant and to regret that he did not continue to constantly work inside the field of positive science”².

From the beginning, Kant was mainly interested in the motion of things in general, and its relation with the forces that determinate it. To him it is obvious that “every body that is in motion has a force”³. There are “alive” forces, essential and efficient, that “give life” to bodies, transpose them from repose to motion, as well as “dead” forces, that act from outside. The first ones are infinite, the last ones are finite. “Giving life”, awakening or resurrecting to life (Lebendigwerdung), is a concept with scholastic nuances (Vivification)⁴, often linked to the soul (Seele), too, with the meaning of active force (vis activa) or driving force (vis motrix)⁵. These forces have a relative character that determines antithetical situations. Fr a body, the “alive” force is the “dead” force for another one that it influences from outside, and vice versa. An infinite and alive force is influenced by the finite ones, that are “dead” for the first body, but “alive” for the other bodies, through which a sort of “equilibrium” among the motions of bodies is produced. Neither bodies in infinite motion, nor bodies in total repose, this allows the distinction between possible and real motion, and the passing (Übergang) from the state of repose to that of motion, respectively. This way Kant arrives to the division of motion in “two classes”, based on opposite forces¹.

Obviously, his conception is dynamical and allows Kant to explain heat, as well as light (flame, in case of fire), as propagation of vibration motion along the ether². Nevertheless, there is no reference to motion without limits, and Kant goes back to motion and repose and to their relative character. He also refers to the action and counteraction (Wirkung und Gegenwirkung) of forces that can produce relative situations of repose of bodies that are not moving from one another, but are moving together with the medium they are placed in³.

This confrontation of opposed forces is characteristic to matter in general, to the inner structure of bodies, made of monads. Nevertheless, one does not refer to mere punctual particles that are added to one another, but to the process of dynamical fulfillment or filling of space (Raumerfüllung) through the opposed forces of repulsion and attraction, which, in case their action is equal, fix the limits of the body⁴. It is assumed that the monads should be elastic in order to resist to opposed forces, which nevertheless find themselves in a relative equilibrium that does not exclude the predominance of one of the forces, the repulsive one, for example, which could determine the disintegration of the body.

Such ideas led Kant to the conclusion that, from the physical point of view, Earth’s rotation motion should suffer some changes, too. One refers mainly to the attraction of Sun and Moon over the liquid mass, to what Engels called “the discovery of the action of braking the Earth’s rotation motion by the tide”⁵. “Discovery” understood and scientifically sustained by W. Thomson and P. G. Tait⁶ (1867) only a century after Kant’s work (Untersuchung der Frage, ob die Erde im ihrer Umdrehung, um die Achse einige Veränderung erlitten habe, 1754)⁷. This is not a “discovery” in the usual meaning of the word, which derived from a scientific research, but a consequence or particularization of the general antithetical-speculative thesis of the interaction of opposed forces, of action and reaction of these two over a certain body. Thus it was natural, on the same direction, for Immanuel Kant to ask himself whether the Earth, as any other body or being, does not age or get older since it is placed under the influence of many contrary forces⁸. Taking into account the actual appearance of the Earth, one may make presuppositions about its anterior state. There are, in fact, in the “actual life of Earth” (im Leben der Erde), active processes that, one way or another, contribute to the transformation of its appearance: chemical, physical, and meteorological processes, floods, changes in the streams of waters, volcanic eruptions, earthquakes, etc.⁹ Kant wrote especially about the earthquakes from his times¹⁰.

Based on this type of dynamical and antithetical-speculative conception over matter in general, matter whose elementary particles, named monads, are more likely “points of energy” (points d’énergie)¹, it was natural for Immanuel Kant to consider that not only the Earth, but the entire Universe must have his own natural history. Moreover, this time he makes a “discovery” that has far more influence later. Engels considers that “The kantian theory about the birth of all celestial bodies from rotating nebular masses represented the greatest progress astronomy made since Copernicus”². As a matter of fact, this one is not a “discovery” at all, as Engels names it³, it does not belong to astronomy (as a science based on observations), but to cosmogony. More precisely, it belongs to a transcendent and speculative cosmogony. Engels’ praises, from a materialist-dialectic perspective, are justified, but with some modifications. Kant does not forget the “infinity of the creative force of divinity” (die Unendlichkeit der Schöpfungskraft Gottes)⁴, but considers that the act of creation is never ended (Die Schöpfung ist niemals vollendet), and that what happened, what we actually see, and what will happen belong to “the development of a plan of divine revelation”⁵. Moreover, the fact that Laplace himself reaches to the same conclusions, but in 1796 (Kant did it in 1755), being preceded by Lambert (1761) and Herschel⁶, proves that the issue of Kant’s “discovery” was not far off the scholars’ preoccupations from that time, and this will happen again in case of Schelling. But Kant had an antithetical-speculative method that offered him advantages, while the professional astronomers were grounding their theses just on observations. It is not accidental that Kant’s work is published in 1755 without the name of the author. If he had been aware of the importance of his “discovery”, Kant would not have omitted his name from the writing.

It is certain that the entire theory on the genesis of celestial bodies from a sort of chaos (Chaos) – as Kant does not speak about nebulae (Nebelflecke), but Herschel does – is explained through the opposition of attraction and repulsion forces. Nowadays, nebulae are considered galaxies, which neither Herschel, nor Engels knew. This means that the Universe, which that time meant “the visible sky” equal to Milky Way and its neighbor zones, was not born from a nebula, but is a nebula, meaning galaxy. The fact that some nebulae are not galaxies is a different issue. Significant is that the repulsive force, which Kant spoke about, and, after him, Schelling, was not taken into account by any scholar and even today is dubitable (the fifth force in physics – the repulsion force, next to the attraction force, electromagnetic force, strong and weak forces). This makes both Kant’s theory, and his contemporaries’ ones to be dubitable. We are not mentioning any more Kant’s fantasies related, for example, the fact that all planets are inhabited, a. s. o.

It seems that, after a few decades – fact that denies the discontinuity proclaimed by Kant'’ exegetes and the historians of philosophy, between the pre-critical period, when he was interested in nature’s sciences, and the critical one – Kant (1791) was still preoccupied b these ideas and even considered he had been plagiarized¹. It is certain that he was more interested in the antithetical-speculative aspect of the method than the results of their application. In 1794, this does not stop him to publish one more paper, in the same spirit, this time with reference not only to the transcending towards the beginning of the world, but also towards its end. Or, there also appears the opposition of the two forces, raised to the level of opposed principles (entgegengesetzte Prinzipien). The end of the world, of every thing (Ende aller Dinge) would coincide, if not with reunion (Coalition), then at least with the neutrality of the opposed principles², with the annihilation of every opposition³.

Kant was aware of the antithetical-speculative method he was proposing. Proof: his attempt to distinguish between “opposition” (Entgegensetzung) and “contradiction” (Wiederspruch), in other words, between “antithetics” and “dialectics”. He uses a neologism to speak, in general, about the first two, the term Opposition. Opposition is either logic, through contradiction, or real, without contradiction⁴. In the first case, about the same object one affirms and denies something at the same time, so the principle of non-contradiction is broken. Opposition is realized through two contradictory judgements or propositions. In the second case, the same object has two opposed predicates. Here, by “predicates” one means: features, characteristics, forces. These, being opposed, cannot be considered other than relatively, as positive or negative. A force that contributes to the moving of a body may be called “positive” in relation with other force that opposes to that change of place. But both are present (anwesend) and simultaneously belong to the same body. They do not contradict each other and are “positive” at the same extent, although they oppose to each other.

All these prove the attempt of Kant to philosophically legitimate the antithetics, as different from dialectics. Only the last one is not acceptable from a logical point of view, because it brakes the principle of non-contradiction.

Finally, Kant goes back to these problems from the speculative tetradic perspective of the table of categories from The Critic of Pure Reason: quantity, quality, relation, and modality⁵, splitting “the science of nature” in: foronomy, dynamics, mechanics, and phenomenology. This splitting is arbitrary, and obliges Kant to speak four times about the same issues, matter, for instance. The important fact is that, no matter its form, matter has the same antithetical characteristics. Whatever way it is conceived, matter is what is in motion:

1) foronomical, needing, in order to move in an opposite direction, a force differing from the one that initially moves it; 2) dynamical, filling the space not by its mere existence, but because of repulsive and attraction forces;
3) mechanical, moving through the action and counteraction of forces;
4) phenomenological, achieving through a force that is opposed to the space in which it moves. The antithetical aspects of motion maintain in all the four perspectives on matter.

Although they do not contradict logic, whose principles do not brake, the antithetical characteristics of matter, nature, and universe in general, are not considered by Immanuel Kant as belonging to logic, a logic that differs from the usual one, eventually. On the contrary, appealing to intellect and reason, which he distinguishes in his own way, he will reject everything that does not obey their laws. In principle, he should not reject the domain of the antithetical; nevertheless, this does not reduce to the field of experience, but, as Kant himself tried to show during his youth, it refers also to what goes beyond, what transcends the field of every possible experience. This does not mean that the historians and Kant’s exegetes are entirely true in declaring that he spurned his own early writings. He did it partially, referring to those that were aiming to the transcendent as such, that is the speculative in its own right.

BIBLIOGRAFIE
[1] Engels, F., (1964), Anti-Dühring, in Marx, Engels, Opere [Works], Bucharest, Ed. Politică, p. 14.

[2] Engels, F., Dialectica naturii [Dialectic of nature], in Marx, Engels, op. cit., p. 406-410.

[3] Höffding, H., Histoire de la philosophie moderne, Paris, (1906), p. 41.

[4] Kant, I., Gedanken von der wahren Schätzung der lebendigen Kräfte, in I. Kant, op. cit., p. 17.

[5] Kant, I., Neue Lehrbegriff der Bewegung und Ruhe, in I. Kant, op. cit., vol. V, p. 278-282.

[6] Kant, I., in Sämtliche Werke, ed. cit., vol. VI.

[7] Kant, I., Die Frage: ob die Erde veralte?, in Sämtliche Werke, ed. cit., vol. VI.

[8] Kant, I., Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, in Sämtliche Werke, ed. cit., vol. VI, p. 154.

[9] Kant, I., Das Ende aller Dinge, in Sämtliche Werke, ed. cit., vol. VII,
p. 427.

[10] Kant, I., Versuch, den Begriff der negativen Grössen in die Weltweisheit einzuführen, in Sämtliche Werke, ed. cit., vol. I, p. 121.

[11] Kant, I., Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft, in Sämtliche Werke, ed. cit, vol. V, p. 317.

[12] Petrovici, I., (1936), Viaţa şi opera lui Kant, [Kant’s Life and Works], Bucharest, p. 44.

[13] Rosenkranz, K., (1840), Geschichte der Kantischen Philosophie, in I. Kant, Sämtliche Werke, vol. XII, Leipzig, p. 131.

[14] Ueberweg, F., (1880), Grundriss der Geschichte der Philosophie, vol. III, Berlin, p. 179.

PROBABLE TRUTH VERSUS PARTIAL TRUTH

Acad. prof. univ. dr. TEODOR DIMA,

Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Abstract: The present study reiterates one of the main ideas that we exposed in 1983, in the paper Din fals rezultă orice (From False Follows Anything), published in the volume Întemeieri raţionale în filosofia ştiinţei (Rational Foundations in the Philosophy of Science) when we referred to the notion of semi-truth, as a third alethic value, placed between „truth” and „falsehood”, thus contributing to the functionality of the trivalent logic. Now we analyze the conceptions of Petre Botezatu, Mario Bunge, Karl R. Popper and Nicholas Rescher, in order to argue that it is important not to identify the epistemological term „probable” (= uncertain) with the semantic term „partial” or „approximate”, when we speak about the concept of truth.
Key words: Probable truth, partial truth, half-truth, partial correspondence of truth, degrees of truth, proposition true within a certain degree of truth, degrees of verisimilitude, truth content, falsehood content, degrees of plausibility.

1.