Consideraţii introductive

La secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu privire la ponderea atacabilităţii hotărârilor, este de menţionat că în cursul anului 2014, judecătorii secţiei contencios administrativ şi fiscal au pronunţat un număr de 432 hotărâri în primă instanţă.

Au fost atacate cu recurs, făcând obiectul controlului judiciar exercitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 181 hotărâri, rezultând, astfel, o pondere a atacabilităţii hotărârilor de 41,89%.

Menţionăm, comparativ, că în cursul anului 2013, judecătorii secţiei contencios administrativ şi fiscal au pronunţat un număr de 541 hotărâri în primă instanţă. Au fost atacate cu recurs, făcând obiectul controlului judiciar exercitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 181 hotărâri, rezultând, astfel, o pondere a atacabilităţii hotărârilor de 0,79

Instanţa supremă a comunicat periodic deciziile pronunţate în soluţionarea recursurilor la hotărârile secţiei, atât cele prin care s-au respins recursurile cât şi cele admise, însă în cea mai mare parte dintre ele transmise în decursul anului 2014 au vizat hotărârii pronunţate la secţie în anii precedenţi (2010, 2011, 2012 şi 2013).

În privinţa indicelui de desfiinţare / modificare a hotărârilor, în anul 2014 au fost restituite de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie un număr de: 3 dosare în care s-au atacat hotărârile pronunţate în anul 2010; 10 dosare în care s-au atacat hotărârile pronunţate în anul 2011; 53 dosare în care s-au atacat hotărârile pronunţate în anul 2012, 38 dosare în care s-au atacat hotărârile pronunţate în anul 2013 şi 1 dosar în care s-a atacat hotărârea pronunţată în anul 2014 de Secţia Contencios administrativ şi fiscal, în care soluţia a fost menţinută.

Mai relevante din punct de vedere a problemelor de drept specifice contenciosului administrativ sunt următoarele dosare:

1.Prin sentinţa civilă nr.115/18.II.2013 pronunţată în dosar nr.222/33/2012 Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea formulată de reclamantul Câmpean Barbu Alin în contradictoriu cu pârâţii Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Sentinţa a fost recurată de reclamant şi prin decizia nr.1311/13.III.2014, ÎCCJ a admis recursul declarat de reclamantul Câmpean Barbu Alin împotriva Sentinţei civile nr.115 din 18 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, a modificat sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea reclamantului, a anulat Decizia nr.108 din 3 decembrie 2011 a Consiliului U.N.B.R. şi Hotărârea nr.7738 din 10 martie 2011 a Consiliului Baroului Bucureşti, a obligat pârâtul Baroul Bucureşti să emită hotărâre de primire în profesia de avocat cu scutire de examen pentru reclamantul Câmpean Barbu Alin şi a obligat pârâţii Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România la plata sumei de 1223 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

În motivare ÎCCJ a stabilit că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul Câmpeanu Barbu Alin a îndeplinit funcţia de consilier juridic în perioada 1999 – 30.06.2000, iar ulterior, de la 30.06.2000 şi până la data introducerii acţiunii a funcţionat ca asistent judiciar la Tribunalul Cluj.

A solicitat Baroului Bucureşti primirea în profesia de avocat cu scutire de examen.

Cererea a fost respinsă prin Hotărârea nr.7738/10.03.2011 a Baroului Bucureşti, cu motivarea că funcţia de asistent judiciar nu se regăseşte în cele expres prevăzute de dispoziţiile legale şi statutare, respectiv art.16 alin.2 din Legea nr.51/1995.

Prin Decizia nr.108/3.12.2011, Consiliul U.N.B.R. a respins contestaţia formulată de recurentul-reclamant cu aceeaşi motivare.

Înalta Curte a apreciat că reclamantul era îndreptăţit să fie primit în profesia de avocat cu scutire de examen, întrucât perioada cât a îndeplinit funcţia de asistent judiciar trebuia luată în calculul vechimii reglementate de art.16 alin.2 din Legea nr.51/1995.

Potrivit art.16 alin.(2) din Legea nr.51/1995, poate fi primit, la cerere, în profesia de avocat, cu scutire de examen, cel care a îndeplinit funcţia de judecător (…), timp de cel puţin 10 ani.

Înalta Curte a arătat că în baza art.86 alin.(1) din Legea nr.303/ 2004, constituie vechime în magistratură perioada în care o persoană a îndeplinit funcţia de asistent judiciar, iar potrivit art.111 alin.(4) din Legea nr.304/2004, forma în vigoare la data depunerii cererii, asistenţii judiciari depun jurământul în condiţiile prevăzute de legea pentru judecători şi procurori.

De asemenea, în baza art.111 alin.(2) din Legea nr.303/2004, acestora le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor.

În materie disciplinară, asistenţilor judiciari li se aplică aceleaşi dispoziţii legale privind abaterile şi sancţiunile disciplinare, precum şi motivele de eliberare din funcţie prevăzute de legea pentru judecători şi procurori, după cum rezultă din dispoziţiile art.113 alin.(1) din Legea nr.304/2004.

Atribuţiile asistenţilor judiciari sunt cele prevăzute de art.55 din Legea nr.304/2004, respectiv participă la alcătuirea completului de judecată cu vot consultativ, semnează hotărârile pronunţate, opinia acestora fiind consemnată în hotărâre.

Toate aceste competenţe prevăzute de lege demonstrează că reclamantul a îndeplinit atribuţii specifice funcţiei de judecător, având un regim profesional asimilat celui de judecător, derivat din prerogativele stabilite de lege pentru această categorie profesională, prerogative expuse mai sus.

Împrejurarea că în cadrul completului de judecată opinia asistentului judiciar are valoare consultativă şi ca urmare, acesta nu este decident, nu prezintă relevanţă, pentru că nici consilierul juridic sau notarul nu decid într-un complet de judecată.

Din moment ce legiuitorul asimilează vechimea de asistent judiciar cu vechimea în magistratură, în virtutea interpretării logice a textului de lege, prin vechimea la care se referă art.16 alin.2 din Legea nr.51/1996 se înţelege şi vechimea în funcţia de asistent judiciar.

Fiind asimilat judecătorului, asistentul judiciar se înscrie în categoriile de funcţii juridice prevăzute de art.16 alin.2 din Legea nr.51/1996.

De altfel, practica celor doi pârâţi, în mod preponderent, este aceea de admitere a cererilor formulate de persoanele care au îndeplinit funcţia de asistent judiciar.

Urmare a celor explicate în precedent, s-a admis recursul declarat de Câmpean Barbu Alin, s-a modificat sentinţa atacată în sensul admiterii acţiunii reclamantului şi s-a dispus anularea Deciziei nr.108/2011 şi a Hotărârii nr.7738/2011 ale Consiliului U.N.B.R.

Pârâtul Baroul Bucureşti a fost obligat la emiterea unei hotărâri de primire în profesia de avocat cu scutire de examen a reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

2. Prin sentinţa civilă nr.242/22.IV.2013 pronunţată în dosar nr.1384/59/2012 Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea formulată de reclamantul S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia S.A, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi - Camera de Conturi Timiş, ca lipsită de interes.

Prin decizia civilă nr.845/20.02.2014, ÎCCJ a admis recursul declarat de S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia S.A. împotriva sentinţei civile nr.242 din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş - Secţia contencios administrativ şi fiscal.

În motivare Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 Cod procedură civilă, excepţia necompetenţei materiale invocată de recurentă, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş- Secţia contencios administrativ şi fiscal.

S-a constatat că, prin acţiune, reclamanta a învestit Curtea de Apel Timişoara cu o cerere de anulare şi suspendarea a încheierii nr. 111/136/29.10.2012 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, referitor la Contestaţia la Decizia nr.84/04.09.2012 a Curţii de Conturi, respectiv punctele II, III, IV si IX din încheierea nr. III/l36/29.10.2012.

Potrivit art.2 alin.l lit.c) din Legea nr.554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, actul administrativ este definit ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art.2 alin.1 lit.c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, respectiv care este actul supus executării ce poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr.130/2010 publicată în M.Of. al României nr.832 din 13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, iar aceasta „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".

În raport de dispoziţiile legale menţionate, s-a reţinut că actul administrativ ce produce efecte juridice şi este supus obligaţiei executării este decizia emisă de către Camera de Conturi judeţeană, care este o autoritate publică de nivel local.

Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se, la art.27, că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".

Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin.1 din Legea nr.554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.

Dispoziţiile art.228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.130/2010, sunt contrare prevederilor art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art.10 alin.1 din Legea nr.554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În fine, trebuie menţionat faptul că instanţa de contencios administrativ a admis excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 223 lit. e) şi art.228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.130/2010 (a se vedea încheierea de şedinţă din data de 21.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 441/59/2011, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 4547 din data de 05.10.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal).

În speţă, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond deşi a făcut trimitere în motivarea hotărârii la practica judiciară a instanţei supreme, potrivit căreia dispoziţiile art.228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.130/2010 care stabilesc competenţa Curţii de apel, sunt nelegale, totuşi a soluţionat cauza pe excepţia lipsei de interes.

In concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin.1 din Legea nr.554/2004 şi art.2 din Codul de procedură civilă, a stabilit că secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului are competenţa materială de soluţionare a cauzei, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.

3. Prin acţiunea înregistrată la 17 mai 2012, reclamantele Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dieci, Judeţul Arad şi Primăria Comunei Dieci au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice să se dispună:

- suspendarea prevederilor art.V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al finanţelor publice;

- anularea actelor emise în vederea aplicării art.V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.15/2012 şi anume: adresa nr.20.443/11.05.2012 a Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad, adresa nr. 4958/2012 a Ministerului Finanţelor Publice şi toate actele subsecvente acestora;

- obligarea Ministerului Finanţelor Publice de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin punerea în aplicare a prevederilor art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.15/2012, respectiv suma de 260.000 lei stabilită prin Hotărârea Guvernului nr.255/2012 ca fiind aferentă unităţii administrativ – teritoriale comuna Dieci şi care s-a pierdut ca urmare a returnării;

- obligarea celor doi pârâţi să emită acte administrative care să conducă la restabilirea situaţiei anterioare intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.15/2012;

- obligarea celor doi pârâţi să nu mai emită acte administrative care să pună în aplicare prevederile art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012.

Prin sentinţa civilă nr.213/09.04.2013 pronunţată în dosar nr.3432/108/2012 Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamante.

Prin decizia civilă nr.2471/28.05.2014, ÎCCJ a admis recursul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dieci, Primăria Comunei Dieci împotriva Sentinţei civile nr.213 din 9 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivare ÎCCJ a reţinut că cererea de chemare în judecată în prezentul litigiu a fost formulată de recurentele - reclamante Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dieci Judeţul Arad şi Primăria Comunei Dieci în temeiul dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004 care reglementează acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului.

Conform acestor prevederi legale, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe introduce acţiune în instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate şi dacă instanţa apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.29 alin.1 şi 3 din Legea nr.47/1992, republicată, sesizează Curtea Constituţională prin încheiere motivată şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond.

Respingând acţiunea ca inadmisibilă, instanţa de fond nu a avut în vedere temeiul juridic indicat de recurentele – reclamante, reţinând în mod greşit că a fost sesizată pentru anularea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, ca act cu putere de lege, emis în baza delegării legislative şi exceptat de la controlul judecătoresc pe calea acţiunii directe în condiţiile Legii nr. 554/2004.

În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost greşit soluţionată prin raportare la dispoziţiile art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, fără a avea în vedere că, pentru primul capăt de cerere, vizând suspendarea executării unui act normativ considerat de recurentele– reclamante a fi neconstituţional, instanţa de fond a fost sesizată în procedura reglementată de art. 9 din aceeaşi lege, ca posibilitate acordată persoanei vătămate de a se apăra împotriva pagubelor create prin emiterea unor ordonanţe de urgenţă cu încălcarea prevederilor constituţionale.

Soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii se dovedeşte a fi greşită şi în considerarea celorlalte capete de cerere având ca obiect anularea actelor administrative emise de intimaţii–pârâţi în executarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.15/2012 şi care, având altă natură juridică decât actul normativ care le-a fundamentat, au fost fără temei asimilate actelor exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.

Pentru considerentele care au fost expuse, Înalta Curte a admis prezentul recurs şi a casat hotărârea atacată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, fără a se mai impune a fi examinate celelalte critici în recurs, care se referă la fondul pricinii şi care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.

De asemenea, a rejudecare, se va avea în vedere că, după data formulării acţiunii în prezenta cauză, prin decizia nr.558/24.05.2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 382/7 iunie 2012, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. V alin. 1 teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al finanţelor publice, care au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului, sunt constituţionale în măsura în care se aplică numai sumelor alocate prin Hotărârea Guvernului nr.255/2012 şi neutilizate de către unităţile administrativ – teritoriale care nu au înregistrat arierate aferente unor cheltuieli curente şi de capital şi nu au avut în derulare cofinanţării de proiecte cu finanţare externă nerambursabilă până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă.

II.2.2. Elemente statistice privind durata de soluţionare a cauzelor, pe materii
În cursul anului 2014, echipele de evaluare / verificare stabilite la instanțele Curții de Apel Timișoara au efectuat o evaluare a modului de respectare a dispozițiilor legale care asigură celeritatea procedurilor penale și civile.

Consecințele, învățămintele instanțelor se traduc în indicatorul ”durata procedurii”, după cum urmează:

Secția I civilă

Ca urmare a adreselor nr. 2633/IJ/1722/DIJ/2014 şi nr. 2634/IJ/1723/DIJ/2014, emise de Inspecţia Judiciară, vizând măsurile ce urmează a fi adoptate în vederea soluţionării dosarelor cu vechime mare, precum şi Hotărârea Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din data de 19.06.2014 privind adoptarea de măsuri concrete în legătură cu aceste cauze, la nivelul Secţiei I Civile, în conformitate cu prevederile art. 26 alin.1 lit. a din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, Preşedintele Secţiei I Civile a stabilit următoarele măsuri:

I. Deschiderea de către fiecare judecător din cadrul secţiei a unei mape (evidenţe), privind în mod explicit fiecare dosar cu vechime mare (între 5-10 ani sau peste 10 ani) de la data primei înregistrări în sistemul judiciar – dosar în care judecătorul exercită atribuţiile profesionale din perspectiva managementului de caz în calitate de preşedinte de complet. S-a stabilit că lista cu evidenţa dosarelor în discuţie se va transfera fiecărui judecător prin e-mail, prin grija grefierului-şef secţie.

II. Raportarea de către fiecare judecător, în baza evidenţelor de la pct. I, la fiecare termen statistic, respectiv 15 iulie sau 15 ianuarie, a informaţiilor cerute de Inspecţia Judiciară cu privire la prima instanţă sesizată, fazele procesuale parcurse, motivele care au condus în mod real la eventuala temporizare a judecăţii sau la prelungirea duratei procesului; măsurile dispuse de judecătorul cauzei în vederea soluţionării cu celeritate a acestui gen de dosare, etc.

S-au apreciat necesare referiri la modul în care unele cauze au fost repuse pe rol, după ani de zile în care s-au aflat în arhivă sau cu privire la momentul declarării unor căi de atac, după zeci de ani de păstrare a dosarului în arhivă, aceste aspecte fiind foarte importante în comunicarea statistică, pentru că arată situaţia reală a dosarului şi nu eventualul mod de nesoluţionare a acestuia, în perioade foarte mari de timp, sens în care vom exemplifica.

III. Stabilirea de către fiecare judecător a unei agende de lucru referitoare la controlul şi gestionarea propriului volum de dosare, cu stabilirea priorităţilor legale, mai ales în ceea ce priveşte cauzele cu o durată foarte mare de soluţionare (între 5-10 ani sau peste 10 ani vechime), acordându-se prioritate:

• 
  Planificării judicioase a administrării probatoriului;
  
• 
  Realizării procedurii de citare cu părţile cauzei, cu o maximă operativitate, pentru a se evita acordarea de termene succesive în acest sens;
  
• 
  Fixării termenelor intermediare, pentru introducerea în cauză sau citarea experţilor tehnici, depunerea rapoartelor de expertiză tehnică, comunicarea obiecţiunilor la rapoartele de expertiză, etc.;
  
• 
  Solicitării cu prioritate a înscrisurilor sau dovezilor pe care instituţiile publice (de regulă părţi în aceste dosare) le invocă în soluţionarea cauzelor.
  

IV. Actualizarea permanentă a măsurilor adoptate de conducerea secţiei în acest domeniu şi consemnarea acestora în mapa de evidenţă ţinută la nivelul secţiei.

Între măsurile adoptate, s-a acordat o importanţă specială reanalizării temelor şedinţelor de formare profesională, prin includerea unor teme care să răspundă, din perspectiva dispoziţiilor legale şi regulamentare, conştientizării şi responsabilizării de către judecători a aplicării dispoziţiilor legale referitoare le soluţionarea cu celeritate a cauzelor vechi şi foarte vechi;

Ideea conştientizării şi responsabilizării judecătorilor, în mod particular, pe acest segment de analiză, a fost transmisă şi conducerilor instanţelor din raza de activitate a Curţii de Apel Timişoara, însoţită de un plan de măsuri efective, cu scopul final de a obţine soluţionarea cu celeritate a acestor cauze şi mai ales evitarea menţinerii pe rol a unor dosare în intervale de timp atât de mari.

Pentru măsurile de la pct. I-III, s-a stabilit termen permanent, responsabil fiind judecătorul cauzei, iar pentru măsurile de la pct. IV s-a stabilit termen permanent, responsabili fiind preşedintele secţiei şi grefierul-şef secţie.