˝Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei˝
Yüklə 102,56 Kb.
|
| ˝Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei˝ (art. 133 alin. 1 din Constituţia României, republicată) 
Direcţia Afaceri Europene,Relaţii Internaţionale şi Programe    
Nr.6/8683/1154/2008 MINUTA întâlnirii dintre conducerea CSM şi membrii Comisiei “Unificarea practicii judiciare “ - cu preşedinta Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal de la ÎCCJ, reprezentantul Secţiei Comerciale a ÎCCJ, reprezentanta PÎCCJ şi preşedinţii secţiilor comerciale şi ai secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel având ca obiect unificarea practicii judiciare 19 martie 2008 La data de 19 martie 2008 a avut loc la sediul Consiliului Superior al Magistraturii – sala de consiliu, începând cu ora 10.00, întîlnirea de lucru între conducerea CSM, membrii Comisiei de unificare a practicii judiciare cu preşedinta Secţiei de Contencios Administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentantul Secţiei Comerciale a ÎCCJ, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor comerciale şi ai secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la curţile de apel din ţară , pentru discutarea unor probleme de practică neunitară semnalate de instanţele de judecată în trimestru IV al anului 2007. La această întâlnire au participat :
2. VIOREL VIRGIL ANDREIEŞ – judecător – membru CSM 3. GABRIELA BÎRSAN – preşedinta secţiei de contencios administrativ – Înalta Curte de Casaţie şi justiţie 4. BRÎNDUŞA ŞTEFĂNESCU – judecător secţia comercială – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 4. FLORENTINA BALTĂ – procuror şef birou – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 5. BEJINARU MIHOC GEORGETA – preşedinta secţiei de contencios administrativ şi fiscal – Curtea de Apel Braşov 6. GABRIELA COMŞA – preşedinta secţiei comerciale – Curtea de Apel Braşov 7. CANŢĂR ELENA – preşedinta secţiei de contencios administrativ şi fiscal – Curtea de Apel Craiova 8. NICOLETA ŢĂNDĂREANU – preşedinte secţia comercială – Curtea de Apel Craiova 9. ELEONORA GHEŢA – preşedinte secţie – Curtea de Apel Cluj 10. ADELA MITREA – judecător – Curtea de Apel Târgu-Mureş 11. CHIORNIŢĂ GABRIELA – preşedinta secţiei comerciale şi de contencios administrativ şi fiscal – Curtea de Apel Piteşti 12. HÂNCEAGĂ DOINA – preşedinta secţiei comerciale – Curtea de Apel Alba-Iulia 13. GABRIELA COSTINAŞ – preşedinte secţia de contencios adminstrativ şi fiscal – Curtea de Apel Alba-Iulia 14. TOFAN AURICA – preşedinta secţiei comerciale, de contencios administrativ şi fiscal – Curtea de Apel Suceava 15. GIURGIU AFRODITA – preşedinta secţiei comerciale, de contencios administartiv şi fiscal – Curtea de Apel Ploieşti 16. DOINA DUICAN – preşedinte secţie – Curtea de Apel Bucureşti 17. BADEA MIOARA – judecător secţia a VI a comercială – Curtea de Apel Bucureşti 18. VASILE PINTEA – judecător – Curtea de Apel Bacău 19. VRABIE VALENTINA – preşedinta secţiei comerciale – Curtea de Apel Galaţi 20. APOSTU IOAN – preşedinte secţia de contencios administrativ şi fiscal – Curtea de Apel Galaţi 21. IONEL BARBĂ – preşedinte secţia contencios administartiv şi fiscal – Curtea de Apel Timişoara 22. ŢIROAGĂ ILIE DORIN – preşedinte secţia comercială – Curtea de Apel Timişoara 23. GEORGIANA PULBERE – preşedinte secţia comercială maritim fluvială şi cauze de contencios administrativ şi fiscal – Curtea de Apel Constanţa 24. DIANA ELENA BURLACU – procuror detaşat CSM
În continuare, discuţiile s-au purtat pe marginea notei întocmite de DLCD vizând sinteza problemelor de practică neunitară în materie comercială şi de contencios administrativ care au fost transmise de instanţe, astfel :
Într-o primă opinie recursul a fost respins, considerându-se că recurenţii creditori nu au calitate procesuală activă pentru a declara o astfel de cale de atac în condiţiile în care nu pot formula nici chiar cererea de atragere a răspunderii patrimoniale. În a doua opinie s-a considerat admisibilă calea de atac, cu motivarea că, în caz contrar, s-ar îngrădi accesul la justiţie al creditorilor şi că aceştia au un interes pentru promovarea ei, fiind direct interesaţi în recuperarea propriilor creanţe. Discuţiile purtate au confirmat practica neunitară în materie, reprezentantul Curţii de Apel Târgu-Mureş arătând că instanţele din circumscripţie îmbrăţişează a doua opinie, iar Curţile de Apel Timişoara, Craiova şi Bucureşti au precizat că îmbrăţişează ambele opinii. Întrucât în această materie există practică neunitară, s-a hotărât că se impune promovarea unui recurs în interesul legii.
Potrivit unei primei opinii, cererea trebuie timbrată, întrucât nici legea insolvenţei şi nici cea a taxelor de timbru nu scuteşte Comitetul creditorilor de la plata acesteia, singurul scutit fiind lichidatorul judiciar. Potrivit unei alte opinii această cerere nu trebuie timbrată, argumentele folosite fiind: - creditorii beneficiază de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru în faţa instanţei sau - Comitetul creditorilor a fost autorizat să introducă o astfel de cerere în urma omisiunii lichidatorului judiciar care, fiind scutit de taxă de timbru pentru o asemenea cerere şi acest comitet ar avea acelaşi regim juridic. S-a concluzionat că cererea trebuie trimbată, cu excepţie lichidatorului care este scutit de taxă, aceasta fiind şi opinia majoritară a participanţilor la dezbateri.
S-a considerat, pe de o parte, pornind de la obiectul cauzei, că acest litigiu ar putea avea natură civilă. Pe de altă parte, s-a apreciat că, având în vedere concepţia obiectivă a Codului comercial (art.3) şi atâta timp cât, contractul este înregistrat la societate, iar chiria în contabilitatea acesteia şi mai mult, dacă în obiectul de activitate al societăţii este înscrisă şi închirierea de spaţii, natura litigiului este comercială. Problema supusă dezbaterii va fi rediscutată la întâlnirea din 18 iunie 2008, după ce secţiile civile şi comercială a ÎCCJ vor lua în discuţie această problemă şi vor ajunge la un punct de vedere unitar în materie.
Instanţele şi judecătorii sindici, uneori, au acceptat o astfel de compensare legală. În alte situaţii, judecătorul sindic a considerat că nu poate face pe parcursul procedurii de insolvenţă astfel de compensaţii, întrucât s-ar încălca însăşi principiul naturii acestei procedurii considerată ca una de executare colectivă. Aceasta a fost opinia majoritară a participanţilor la discuţii, Curtea de Apel Craiova şi Galaţi precizând că îmbrăţişează primul punct de vedere.
S-au exprimat două opinii: a) unele complete au considerat că respingerea cererii de autorizare a creditorului sau comitetului creditorilor de a introduce acţiunea prev. de art. 138 alin. 1 din Lege este corectă, motivându-se că lichidatorul nu a omis să precizeze persoanele culpabile ci a afirmat că ajungerea în starea de insolvenţă nu este imputabilă organelor de conducere, datorându-se faptului că veniturile obţinute nu mai acopereau cheltuielile. În aceste condiţii, lichidatorul nu a omis să formuleze o asemenea cerere, ci a refuzat să o formuleze, considerând că nu sunt întrunite condiţiile legii, iar între omisiune şi refuz sunt diferenţe importante, lichidatorulul judiciar nefiind obligat să formuleze acţiunea. b) într-o altă opinie s-a considerat că este greşită interpretarea judecătorului-sindic dată disp. art. 138 alin. 3 din Lege potrivit căreia, în situaţia în care lichidatorul judiciar a menţionat expres că nu înţelege să formuleze o atare cerere, acest aspect nu echivalează cu o „omisiune“ în sensul legii. Aceasta deoarece premisa acordării autorizaţiei comitetului creditorilor o constituie abstenţiunea administratorului/lichidatorului de a introduce o atare acţiune, fie că acesta omite, fie că refuză să îşi îndeplinească o atare atribuţie legală. Important de stabilit este doar faptul că s-a produs o dovadă de către creditor, din care rezultă că lichidatorul nu va introduce el însuşi o atare cerere. Prin omisiunea administratorului/lichidatorului judiciar de a formula o asemenea cerere s-ar restrânge comitetului creditorilor exerciţiul unor drepturi sau libertăţi prevăzute la art. 53 din Constituţie. Pe de altă parte, la soluţionarea cererii de autorizare a comitetului creditorilor, judecătorului-sindic nu îi este permis să antameze soluţia ce s-ar putea da unei atare acţiuni. Dacă legea l-ar fi învestit, în această etapă, cu obligaţia „pipăirii fondului”, el ar deveni incompatibil în cele mai multe cazuri să soluţioneze acţiunea în antrenarea răspunderii, ceea ce nu poate constitui intenţia legiuitorului. Sub un alt aspect, s-a considerat că, într-adevăr, potrivit art. 138 alin. 3 din lege legiuitorul a recunoscut legitimare procesuală activă în cererile de antrenare răspundere a membrilor organelor de conducere ale debitoarei doar comitetului creditorilor, iar nu unuia sau mai mulţi creditori, priviţi izolat. În situaţia în care, în procedura insolvenţei există doar un singur creditor sau cel puţin doi - ipoteză care nu este acoperită de disp. art. 16 din lege, nu este posibilă desemnarea comitetului creditorilor. În atare situaţie, cererile în care este recunoscută legitimare procesuală activă doar comitetului creditorilor pot fi promovate doar de unicul creditor sau de către cei doi creditori. Judecătorul sindic are sarcina de a stabili că aceşti creditori, singurii participanţi la procedură cu această calitate, sunt abilitaţi în promovarea acţiunilor împreună. Aceasta întrucât principalul rol al comitetului creditorilor este acela de a reprezenta interesul concursual al adunării creditorilor în procedură. Or, în acest caz, există identitate între cei doi participanţi la procedură (adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor). Întrucât nu există practică unitară în această materie, se impune promovarea unui recurs în interesul legii.
Referitor la această problemă, s-au conturat două opinii, astfel că unii judecători consideră că secţia comercială este competentă să soluţioneze astfel de acţiuni, iar într-o altă opinie, ele ar fi de competenţa judecătorului-sindic. Opinia majoritară a fost aceea că judecătorul sindic are competenţa de soluţionare a acestor acţiuni.
Într-o primă opinie, s-a apreciat că secţiile comerciale sunt competente material şi funcţional. Într-o altă opinie, s-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia doar secţiile civile sunt competente să soluţioneze contestaţiile la executare (respectiv căile de atac), cu motivarea că, în conformitate cu disp. art. 400 C.p.c. contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, doar soluţionarea contestaţiei la titlu fiind de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea, iar conform art. 373 alin.2 C.p.c. instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea. Conform art.1 din Codul comercial, în comerţ se aplică Codul comercial, iar unde legea comercială nu dispune se aplică dispoziţiile Codului civil. Rezultă astfel că jurisdicţia comercială specializată presupune aplicarea unor norme speciale, de natură comercială şi doar în subsidiar se completează cu normele de drept comun. Singurele dispoziţii speciale în materie de executare silită rămase în vigoare, urmare a abrogării art. 889 Cod comercial, sunt cele cuprinse în art. 910-935 Cod comercial, care nu sunt incidente în cazul contestaţiei la executare. Mai mult, nu pot fi invocate ca argument în situaţia de faţă dispoziţiile Deciziei XV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că doar dispozitivul acesteia este obligatoriu, iar în dispozitiv nu se stabileşte că tribunalul ca instanţă comercială ar fi competent să soluţioneze căile de atac promovate împotriva hotărârilor prin care au fost soluţionate contestaţiile la executarea propriu-zisă. A doua opinie este cea majoritară.
S-au conturat două opinii:. 1.Prima dintre acestea este aceea că şi în prezent, în situaţia în care administratorul debitorului persoană juridică nu îşi îndeplineşte obligaţia de predare a documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidator, cererea trebuie admisă, în temeiul disp. art. 138 alin. 1 lit. d din lege. Prin neîndeplinirea obligaţiei de prezentare a actelor menţionate de art. 28 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, respectiv a evidenţei contabile a debitoarei, se prezumă că pârâtul a contribuit la ajungerea debitoarei în insolvenţă, această faptă fiind asociată cu ascunderea unor părţi din active, însuşirea de fonduri băneşti, întârzierea în plata unor creanţe sau putând fi pusă în legătură cu creanţele neînregistrate în contabilitate şi neachitate. Lipsa evidenţelor contabile indică o administrare frauduloasă a averii debitorului, iar expresia „care au cauzat" ajungerea persoanei juridice în încetare de plăţi include şi situaţia în care fapta a constituit numai o condiţie favorabilă pentru realizarea efectului. 2. O a doua opinie, majoritară, susţinea că este esentială stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta administratorului şi starea de insolvenţă, fiind necesară administrarea de probe. După modificarea legii insolvenţei prin adoptarea Lg. 85/2006, art. 137, în prezent art. 138 a suferit şi el o modificare esenţială în sensul că pentru stabilirea răspunderii organelor de conducere ale societăţii pentru faptele săvârşite de aceştia şi enumerate la lit. a-g nu este suficient să fi „contribuit" la apariţia stării de insolvenţă, ci trebuie să fi „cauzat" această stare a societăţii debitoare, aşa cum se prevede în noul text de lege. În conformitate cu aceste dispoziţii legale, nu este suficientă existenţa neţinerii contabilităţii conform cu legea, ci mai este necesar ca prin această faptă să se fi produs starea de insolvenţă. De altfel, doctrina şi practica au decis că neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea presupune neţinerea registrelor, lipsa înregistrărilor conform cu documentele contabile care trebuie să reflecte situaţia reală, ascunderea unor documente contabile şi, respectiv, ţinerea unei contabilităţi fictive, iar nu doar nedepunerea bilanţurilor contabile la administraţia financiară, pentru care există sancţiuni de altă natură. Pe de altă parte, neprezentarea documentelor prev. de art. 28 din lege este, de asemenea, o faptă care se sancţionează conform art. 147 din acelaşi act normativ şi nu poate atrage „ab initio" răspunderea organelor de conducere ale societăţii debitoare în condiţiile în care nu se dovedeşte conform textului de lege că prin această omisiune a fost determinată insolvenţa. Se mai poate adăuga că simpla invocare a disp. art. 138 nu atrage în mod obligatoriu răspunderea organelor de conducere, deoarece prin Lg. 85/2007 nu s-a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina pârâţilor, prevăzându-se doar posibilitatea atragerii răspunderii, însă doar după administrarea de dovezi în acest sens de către administratorul sau lichidatorul judiciar, care în prezent este titularul unei astfel de cereri de chemare în judecată. Reprezentantul Curţii de Apel Bacău a arătat că instanţele din circumscripţia acestei curţi îmbrăţişează prima opinie, această opinie fiind îmbrăţişată şi de Curţile de Apel Craiova, Piteşti şi Mureş. Întrucât practica în materie nu este unitară, se impune promovarea unui recurs în interesul legii pentru unificarea acesteia.
Stabilirea stării de insolventă a debitorului se efectuează pe calea unei proceduri necontencioase, aceasta devenind contencioasă doar în situaţia în care debitorul contestă starea sa de insolventă prin formularea şi depunerea la dosar a unei contestaţii, situaţie în care se dispune citarea atât a debitorului contestator cât şi a creditorului cu menţiunea de a formula întâmpinare. În conformitate cu prevederile art. 33 alin.l din Lg. 85/2006 în termen de 48 ore de la înregistrarea cererii creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, judecătorul sindic va comunica cererea, în copie, debitorului. Prin urmare, din modalitatea de exprimare a legiuitorului, rezultă că stabilirea stării de insolventă a debitorului se efectuează pe calea unei proceduri necontencioase, aceasta devenind contencioasă doar în situaţia în care debitorul contestă starea sa de insolventă prin formularea şi depunerea la dosar a unei contestaţii, situaţie în care se dispune citarea atât a debitorului contestator cât şi a creditorului cu menţiunea de a formula întâmpinare. S-a apreciat că citarea părţilor la deschiderea procedurii în condiţiile în care debitorul nu contestă starea de insolventă ar presupune încălcarea textului de lege citat mai sus, pe de o parte, iar pe de altă parte efectuarea a două acte de procedură pentru soluţionarea aceleiaşi cereri, respectiv atât comunicare, cât şi citare. În final, s-a considerat că în nici un caz nu pot fi citaţi în procedură administratorii societăţii debitoare, la momentul deschiderii procedurii, care nu au calitate procesuală decât în cazul formulării unei eventuale cereri în temeiul art. 138 din lege. Trebuie subliniat însă că la deschiderea procedurii se comunică cererea, existând diferenţă între citare şi comunicare, la prima comunicare nefiind stabilit nici un termen. Citarea părţilor la deschiderea procedurii în condiţiile în care debitorul nu contestă starea de insolvenţă se face la deschiderea procedurii simplificate în cazul în care comunicarea se restituie cu menţiunea că sediul nu corespunde. Dacă la dosar există dovada comunicării cererii la sediul prevăzut în registrul comerţului, atunci se poate proceda la soluţionarea cererii formulate de creditor. Dezbaterile purtate au concluzionat că, în cazul deschiderii procedurii de insolvenţă cererea se comunică obligatoriu debitorului.
În opinia majoritară aceste acţiuni sunt neevaluabile, competenţa de soluţionare revenind tribunalului ca instanţă cu plenitudine de competenţă. Cererea de repunere în situaţie anterioară este o cerere evaluabilă însă, în situaţia în care constituie capăt de cerere în acţiunea principală, competenţa de soluţionare se prorogă în favoarea tribunalului în condiţiile art. 17 din Codul de procedură civilă. În sensul opiniei majoritare considerăm că poate fi adus un argument de text. Astfel dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură civilă, referindu-se la acţiunile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, statuează că într-o astfel de situaţie competenţa se stabileşte după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect executarea prestaţiei. Per a contrario, în toate celelalte cazuri competenţa se stabileşte după obiectul cereri de chemare în judecată şi nu potrivit regulilor statuate cu titlu de excepţie în textul de lege citat. Într-o altă opinie caracterul evaluabil sau neevaluabil trebuie stabilit în raport de obiectul litigiului părţilor (în fapt după valoarea prestaţiei) şi nu de obiectul juridic al cererii de chemare în judecată. Potrivit acestei opinii acţiunile enumerate sunt evaluabile dacă actul juridic stabileşte drepturi şi obligaţii evaluabile în bani (cum sunt contractele de vânzare-cumpărare, cesiunile, acţiunile din contracte de predare a bunurilor) caz în care competenţa urmează să se stabilească după valoarea obiectul actului juridic contestat şi nu în raport de obiectul cererii de chemare în judecată. Trebuie menţionat că aspectul referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1lit. a şi b şi art. 2821 alin.1 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, atât în situaţia în care este formulat capătul de cerere accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare sau restituirea prestaţiilor efectuate, cât şi în situaţia în care nu este formulat acest capăt de cerere, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a acestor litigii şi a căilor de atac ce pot fi exercitate a făcut obiectul unui recurs în interesul legii înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.( dosar 75/2007, termen: 10.03.2008) . Următorul termen de judecată a fost fixat la data de 12.05.2008, când problema supudă dezbaterii va fi soluţionată.
Într-o opinie, căile de atac şi acţiunile promovate urmează a fi respinse ca urmare a încetării capacităţii de folosinţă a societăţii cu excepţia situaţiei în care obiectul asupra căruia se poartă litigiul a fost transmis, prin procedura lichidării asociaţilor/acţionarilor. În această din urmă situaţie a operat o transmitere cu titlu particular a bunului cu consecinţa transmiterii calităţii procesuale. Într-o altă opinie s-a apreciat că prin efectul radierii încetează capacitatea de folosinţă a societăţii radiate însă, în cazul în care la data radierii era în curs o procedură judiciară, a operat o transmitere a calităţii procesuale asupra asociaţilor, procesul urmând a se judeca în contradictoriu cu aceştia. Aceste două opinii nu acoperă situaţia societăţilor în nume colectiv şi a comanditarilor din societăţile în comandită, aceste categorii de asociaţi răspunzând solidar cu societatea şi nici situaţiile în care, prin lege, asociaţilor le sunt aplicabile regulile solidarităţii (ex. art. 237¹din Legea 31/1990 modificată, în aceste situaţii), cazuri în care procesul continuă şi poate fi continuat de asociaţi. Prima opinie exprimată este cea majoritară, considerându-se că eventualele căi de atac şi acţiuni promovate trebuie respinse ca urmare a încetării capacităţii de folosinţă a societăţii.
Într-o opinie se susţine că este prematură cererea de chemare în judecată formulată fără ca reclamantul să fi urmat procedura concilierii prealabile. Într-o altă opinie se susţine că acţiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă, deoarece aceasta este o procedură prealabilă asemănătoare aceleia prevăzută şi în legea contenciosului administrativ. Aceasta este şi opinia majoritară a participanţilor la discuţii.
În ceea ce priveşte instanţa competentă să se pronunţe asupra excepţiei de conexitate sau, după caz, cu privire la excepţia de litispendenţă, unele complete au stabilit că instanţa în faţă căreia s-a invocat excepţia este cea competentă (respectiv cea pe rolul căreia se află cauza înregistrată cu număr mai mare), iar celelalte complete au opinat în sensul competenţei în favoarea instanţei iniţial învestită cu soluţionarea cauzei. Opinia majoritară a fost în sensul că respectiva competenţă revine instanţei iniţial investită.
În această ipoteză, unele complete de judecată au obligat debitorii la plata daunelor cominatorii pentru fiecare zi de întârziere din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de către instanţă, iar alte complete au apreciat că obligaţia respectivă este scadentă din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În urma discuţiilor s-a hotărât ca această problemă să fie rediscutată la întâlnirea din luna iunie, ocazie cu care ÎCCJ îşi va exprima punctul de vedere referitor la acest subiect, urmând a fi ataşate şi deciziile nr. 20/2005 şi 456/2006 a ÎCCJ.
În cadrul sedintei de la CSM din data de 21.11.2007, opinia majoritară a fost în sensul că litigiile cu acest obiect sunt litigii civile, însă Curtea de Apel Alba Iulia, readucând în discuţie această problemă şi-a afirmat opinia, de această dată unitară, în sensul că astfel de litigii au o natură comercială. În motivarea acestei opinii s-a invocat ansamblul reglementărilor stabilite de Lg. 51/2006 şi dispozitiile art. 36 (1) din aceeaşi lege, care prevede că raporturile juridice dintre operatorii şi utilizatorii serviciilor de utilităţi publice sunt raporturi juridice de natură contractuală şi sunt supuse normelor de drept privat. Curtea de Apel Braşov a constatat, de asemenea, că există practică neunitară între secţia comercială şi cea de contencios administrativ şi fiscal, cu privire la aplicarea dispoziţiilor Lg. nr.51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, în privinţa competenţei de soluţionare în primă instanţă a cauzelor care au ca obiect pretenţii reprezentând furnizarea unor servicii de către anumiţi prestatori, afirmându-se, pe de o parte, că acţiunile sunt de competenţa instanţelor comerciale, iar, pe de altă parte, că aceste litigii sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ. Problema de drept a fost rezolvată, prin modificarea legislativă care a avut loc.
Într-o opinie s-a reţinut că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate a unui act administrativ fiscal invocată în faza procesuală a contestaţiei la executare propriu–zise, deoarece, sub acest aspect sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că „Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede prin lege organică, o altă procedură”. În acest context s-a reţinut că împotriva titlului de creanţă precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie în condiţiile stabilite de dispoziţiile art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală. Într-o altă opinie, care este majoritară, s-a stabilit că este admisibilă excepţia de nelegalitate invocată împotriva unui act administrativ fiscal în faza procesuală a contestaţiei la executare propriu–zise, deoarece, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Având în vedere că, şi cu ocazia formulării contestaţiei la executare se declanşează un proces care se înregistrează pe rolul instanţei de judecată şi se judecă de către instanţa învestită în acest sens, partea interesată sau instanţa din oficiu, poate să invoce excepţia de nelegalitate a unui act administrativ fiscal. Instanţa competentă să judece excepţia de nelegalitate urmează a analiza excepţia din punctul de vedere al normelor legale încălcate prin emiterea actului administrativ fiscal şi dacă aceasta are legătură directă cu fondul pricinii. Această opinie este îmbrăţişată de participanţii la discuţii, excepţia fiind Curtea de Apel Braşov care îmbrăţişează prima opinie.
Contestaţia formulată de un cadru militar angajat cu contract de muncă la Centrul militar judeţean Buzău şi care nu are calitatea de funcţionar public, a fost soluţionată de organul ierarhic superior conform Regulamentului disciplinei militare. Calea de atac împotriva actului prin care s-a respins contestaţia trebuia soluţionat în primă instanţă de secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, din cadrul tribunalului şi nicidecum de secţia de contencios administrativ din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, ca instanţă de fond. Contrar acestei opinii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat actul în litigiu ca fiind un act administrativ emis de o autoritate administrativă în executarea Regulamentului militar. Problema de drept a fost astfel tranaşată de ÎCCJ.
O primă soluţie s-a întemeiat pe ideea că, la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, OUG nr.110/23005 era suspendată, fiind lipsită de efecte juridice. În motivarea acestui punct de vedere, au fost reţinute, în esenţă, următoarele: S-a constatat că, prin Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 701 din 17 octombrie 2007, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 236/2006, sunt neconstituţionale. S-a observat că decizia respectivă a fost pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate prin care s-a reţinut neconstituţionalitatea unei ordonanţe de guvern. În privinţa efectelor acestei decizii, s-a reţinut că, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. De asemenea, art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 – reiterând dispoziţiile art. 147 alin. 1 din Constituţia României – prevede că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. În acelaşi sens, art. 147 alin. 4 din Constituţia României stipulează că deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În consecinţă, având în vedere că prin decizia nr. 870/9.10.2007, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea Ordonanţei de Guvern nr. 110/2005, faţă de dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, s-a constatat că această decizie este obligatorie pentru viitor şi că actul normativ a cărui neconstituţionalitate a fost constatată este suspendat de drept pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale. În consecinţă, la data pronunţării hotărârii în recurs, Ordonanţa de Guvern nr. 110/2005 era suspendată, fiind lipsită de efecte juridice. În acest condiţii, dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa de Guvern nr. 110/2005 – care au constituit temeiul legal al acţiunii intimatului – nu mai pot fi luate în considerare şi nu mai pot produce efecte juridice în sensul obligării recurentului Consiliului Local Hăşmaş la aprobarea unei liste cuprinzând spaţiile care să fie vândute în baza acestui act normativ, declarat neconstituţional. În raport cu această concluzie, s-a reţinut că soluţia dată de instanţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, având în vedere efectele declarării neconstituţionalităţii Ordonanţei de Guvern nr. 110/2005, fiind incidente dispoziţiile art. 304 punctul 9 Cod de Procedură Civilă. O a doua soluţie, s-a bazat pe ideea că, decizia Curţii Constituţionale nu era incidentă în cauză, aceasta aplicându-se doar situaţiilor juridice născute ulterior momentului publicării sale. În motivare, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele: Decizia nr.871/9.X.2007 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr.701/17.X.2007, prin care ordonanţa de urgenţă a fost declarată neconstituţională, nu este incidentă în cauză, aceasta aplicându-se doar situaţiilor juridice născute ulterior momentului publicării sale. O interpretare diferită ar contraveni principiului neretroactivităţii deciziilor Curţii Constituţionale consacrat expres în art.174(4) din Legea fundamentală română şi, de asemenea, ar viola principiul securităţii raporturilor juridice, prin afectarea situaţiilor juridice apărute sub imperiul O.U.G. nr.110/2005, act normativ care se bucura de prezumţia de constituţionalitate până la publicarea deciziei nr.871/9.X.2007. Se recomandă ca decizia Curţii Constituţionale să fie avută în vedere de instanţele de judecată.
Potrivit unei opinii majoritare, în situaţia solicitării unor drepturi salariale neacordate de angajator, funcţionarul public nu este obligat să îndeplinească procedura prealabilă din următoarele considerente: - temeiul juridic al cererii sale îl reprezintă Legea nr 188/1999 republicată, care în art 91 indice 1 prevede competenţa de soluţionare a cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, respectiv instanţa de contencios administrativ; acest act normativ reprezintă legea specială în raport cu Legea nr 554/2004 care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ; - obiectul cererii îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate funcţionarului public, fără nici un temei legal potrvit motivelor invocate de acesta. Prin urmare, nu este vorba de o acţiune în anulare, modificare sau obligare la emiterea unui act administrativ, generată de refuzul autorităţii adminstrative, ci de o veritabilă acţiune în despăgubiri. Faptul că nu s-au acordat acele drepturi pretins recunoscute de lege, conferă legitimitatea de a fi solicitate instanţei, nefiind nevoie şi de un răspuns negativ exprimat în procedura prelabilă. De altfel, însăşi legiuitorul face această deosebire, deoarece atunci când este vorba de anularea unui act administrativ, respectiv de anularea actului de încetare a raportului de serviciu, prevede în mod expres că se poate ataca la instanţa de contencios administrativ „în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea 554/2004 cu modificările ulterioare” (art 89 alin 1 din Legea 188/1999 republicată). Restul situaţiilor se încadrează în textul art 91 indice 1 din acelaşi act administrativ unde se prevede doar instanţa competentă să judece cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, fără a face trimitere expresă la termenele şi condiţiile legii cadru. În art. 93 se prevede că dispoziţiile Legii nr 188/1999 se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu prevederile de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice. Prin urmare, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ nu atrage aplicarea automată a dispoziţiilor Legii nr 554/2004. Dacă legiuitorul ar fi dorit acest lucru, odată cu reglementarea competenţei materiale speciale ar fi inserat şi sintagma „în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea conteciosului administrativ”, or acesta o întâlnim numai în situaţia încatării raportului de serviciu (art 89 alin 1) ceea ce înseamnă că, în aplicarea Legii privind statutul funcţionarilor publici, „plângerea prealabilă” este o excepţie şi nu o regulă. De altfel, se asigură şi un tratament echitabil tuturor salariaţilor în acţiunea lor în revendicare a unor drepturi salariale şi celeritatea soluţionării unor astfel de cauze, procedura prelabilă presupunând curgerea unor termene până la acţiunea în instanţă propriu-zisă. S-a precizat că Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Secţia Contencios Administrativ si Fiscal si-a exprimat punctul de vedere cu privire la acest aspect, in sensul ca este necesara formularea unei contestaţii la angajator-ordonatorul de credite, potrivit dispoziţiilor OG 2/2006, respectiv OG 6/2007, iar in urma soluţionării nefavorabile a contestaţiei, funcţionarii publici se pot adresa instanţei de contencios administrativ. Opinia majoritară a fost exprimată în sensul că, în măsura în care instanţa competentă este cea de contencios administrativ, aceasta este datoare să verifice dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de actul normativ cadru în materia contenciosului admnistrativ. Prin Decizia nr.441/2007, ÎCCJ a tranşat această problemă de drept.
Astfel, in cadrul completelor de contencios administrativ s-a exprimat opinia conform căreia cauţiunea este necesara, aceasta fiind impusa de disp. art.215 al.2 din OG 92/2003 act. S-a exprimat insă şi opinia conform căreia cauţiunea nu este necesară, dispoziţiile precizate fiind incidente doar în situaţia suspendării solicitate pe perioada soluţionării contestaţiei administrative. Dezbaterile au concluzionat că această cauţiune este obligatorie.
Completele specializate de contencios administrativ (Tribunalul Prahova) au apreciat că, în cauzele având ca obiect anularea unor acte administrative-fiscale, emise ca urmare a imposibilităţii dovedirii situaţiei prezentate de un certificat EUR1 (din diverse motive, ex. imposibilitatea găsirii exportatorului la adresa menţionata în certificate) se poate face dovada caracterului originar al bunului importat şi acoperit de certificatul EUR 1, prin diverse mijloace de probă (ex. relaţii de la producător, expertiza tehnica-auto). S-a evidenţiat că o soluţie contrară ar echivala practic cu imposibilitatea importatorului de a dovedi instanţei corectitudinea datelor cuprinse în certificatul EUR 1 privind caracterul originar al bunului, respectiv refuzul accesului la justiţie. Instanţa de recurs şi-a exprimat opinia, conform căreia dovada caracterului originar al bunului este nerelevantă, câtă vreme autorităţile vamale din statul importator nu au putut verifica autenticitatea datelor înscrise în certificat. Opinia exprimată în material a fost cea majoritară.
Într-o primă opinie, în litigiile având ca obiect acţiunile funcţionarilor publici pentru plata primelor de concediu aferente anilor 2001-2006, s-a constatat prescris dreptul acestora pentru perioada 2001-2002 şi 2003, reţinându-se aplicabile dispoziţiile art.15 alin.2 din Decretul 167/1958. În a doua opinie, s-a considerat că termenul de prescripţie general de trei ani curge de la data încetării suspendării, adică din 31.12.2006, nefiind aplicabile prevederile art. art.15 alin.2 din Decretul 167/1958, care reglementează o prorogare a momentului îndeplinirii termenului de prescripţie extinctivă. Problema a fost rezolvată prin apariţia unui act normativ.
Admisibilitatea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor avându-se în vedere dispoziţiile Legii 110/2007 Problemele de drept menţionate au găsit dezlegări neunitare, după cum urmează: Într-o opinie s-a apreciat că ordonatorul principal de credite are calitate procesuală pasivă, iar cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor este adminisbilă. Într-o altă opinie s-a apreciat că acţiunile împotriva ordonatorului principal de credite trebuie respinse, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, iar cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor trebuie respinsă. ÎCCJ urmează să se pronunţe la data de 31.03.2007 în această materie.
Legea nr.138/1999 republicată, care reglementează salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţa naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, prevede plata unei indemnizaţii de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază. Într-o primă opinie, majoritară, s-a susţinut că administraţia publică locală nu face parte din structura Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar primăria este o structură ce funcţionează în cadrul autorităţii publice locale. În acest caz, refuzul organelor locale de a acorda indemnizaţia de dispozitiv nu reprezintă o discriminare faţă de personalul contractual căruia nu-i sunt aplicabile prevederile Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr.496/2003. Prevederile Legii nr.138/1999 se adresează strict unei categorii profesionale care la data intrării în vigoare a legii, 1999, privea personalul militar din cadrul ministerului de interne, ministerul apărării naţionale, S.R.I., S.I.E., S.P.P., S.T.S. şi Ministerul Justiţiei. În anul 2004, structura Ministerului de Interne a suferit modificări, în sensul că a devenit Ministerul Internelor şi al Administraţiei Locale, prin trecerea în cadrul administraţiei locale a unor servicii sum sunt: paşapoartele, evidenţa personalizată, etc. În acest context se emite Ordinul Ministrului Internelor nr.496/2003, prin care se specifică că pentru personalul civil trecut în rândul administraţiei publice locale, funcţiile specifice din armată sunt asimilate noilor funcţii care sunt strict enumerate. Într-o altă opinie, se invocă prevederile art. 9.2. din Ordin, potrivit cărora „indemnizaţia de dispozitiv se acordă personalului civil care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”, iar din coroborarea acestui text cu prevederile Legii 138/1999, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, rezultă că legiuitorul nu a făcut distincţie între nivelele administraţiei publice şi nici între categoriile de personal ce funcţionează în cadrul Administraţiei publice. Întrucât practica nu este unitară în această materie, se impune promovarea unui recurs în interesul legii.
În legătură cu această problemă de drept, au fost exprimate două opinii: a) Într-o primă opinie, se consideră că, dispoziţiile art.242 alin.1 pct.2 Cod pr.civ nu sunt aplicabile în cazul plângerilor formulate împotriva proceselor verbale de contravenţie, deoarece procesul verbal este un act administrativ de autoritate, iar instanţa nu poate suspenda un litigiu ce are ca obiect anularea unui astfel de act. b) Într-o altă opinie, se apreciază că normele legale în discuţie sunt aplicabile şi în cazul plângerilor formulate împotriva proceselor verbale de contravenţie. Punctul de vedere exprimat de cea de a doua opinie s-a considerat a fi majoritar.
Într-o opinie se consideră că împotriva deciziei pronunţată de instanţa de recurs prin care se constată perimat recursul parte interesată poate exercita calea de atac a recursului, dispoziţiile art.253 alin 2 coroborat cu dispoziţiile art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile, iar dispoziţiile art. 253 alin 2 nu distinge în raport de instanţa care a pronunţat hotărârea (decizia 1/2008). Într-o altă opinie se consideră că deciziile pronunţate în materia perimării de către instanţa de recurs sunt irevocabile, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 377 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă (decizia 143/2008). Opinia majoritară este aceea că deciziile pronunţate în materia perimării de către instanţa de recurs sunt irevocabile .
Conform art.374 Cod procedură civilă, „înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără investirea cu formulă executorie”. Art.7209 Cod procedură civilă prevede în mod expres că pentru hotărârea judecătorească dată în materie comercială, care se aduce la îndeplinire prin executare silită, hotărârea, purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu fără efectuarea altor formalităţi. Art.269 Cod procedură civilă stipulează în mod expres că hotărârile judecătoreşti vor fi investite cu formulă executorie, dacă legea nu prevede altfel. Opinia majoritară a fost în sensul că potrivit deciziei I.C.C.J. nr.XXXVIII din 7 mai 2007 hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie investite pentru a fi puse în executare.
S-a evidenţiat faptul că disp. art. 11 din Lg. 85/2006 nu au caracter exhaustiv, ci exemplificativ, dar este necesar ca judecătorul sindic să lămurească care din măsurile ce au facut obiectul hotărârii comitetului creditorilor sunt supuse procedurii de confirmare de către acesta şi, ulterior, să analizeze legalitatea acestor măsuri prin prisma atributiilor stabilite de lege în sarcina fiecarui participant la procedură.
Referitor la această problemă, prin decizia LXXXIV (83) din 10.12.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul în interesul legii, stabilindu-se că dispoziţiile art. 907 din Codul comercial se interpretează prin trimitere la prevederile art. 591 alin.1 teza I din Codul de procedură civilă în sensul că: „În materie comercială sechestrul asigurator se poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile ale debitorului”.
Întocmit – Diana Elena Burlacu, procuror detaşat DAERIP 
Adresa: Calea Plevnei, Nr. 141B, Sector 6, Bucureşti Tel: 021/ 319.81.89; Fax: 021/ 311.69.44 Web: www.csm1909.ro Yüklə 102,56 Kb. Dostları ilə paylaş:
|