Conspiratia

Rachel nu putea face altceva decât să se uite ţintă la bărbatul de lân­gă ea. "Am zburat cinci mii de kilometri ca să am parte de o asemenea os­pitalitate?" În fond, individul nu era un stăpân absolut pe moşia proprie. Se hotărî să îi dea o replică pe măsură:

—Cu tot respectul,vă spun că şi eu mă aflu sub ordinele preşedin­te­lui. Nu mi s-a comunicat care e scopul prezenţei mele aici. Am efectuat a­ceastă călătorie cu cele mai bune intenţii.

— Bine, zise Ekstrom. Atunci vă voi vorbi pe şleau.

— Chiar aţi început să faceţi asta!

Replica dură păru să îl întărâte şi mai mult pe directorul administra­tiv. Individul încetini ritmul o clipă, ca să îşi studieze mai îndeaproape mu­safira. Apoi, ca un şarpe care îşi desface inelele, scoase un oftat din ră­runchi şi mări la loc pasul:

— Înţelege bine, reluă el discursul, că te afli aici, în locul unde se des­făşoară un proiect secret al NASA, împotriva voinţei mele. Nu numai că re­prezinţi NRO, o agenţie al cărei director se bucură să desconsidere angaja­ţii NASA socotindu-l nişte copii handicapaţi, dar mai eşti şi fata omului ca­re şi-a făurit un stindard personal de luptă din distrugerea agenţiei mele. Acesta ar trebui să fie momentul de triumf al NASA; personalul din subor­dinea mea a fost îndelung criticat în ultima vreme, aşa că merită acest mo­ment de glorie. Oricum, datorită unui val de scepticism al cărui creastă e reprezentată de tatăl tău, NASA se găseşte în situaţia politică în care oame­nii mei dedicaţi sunt obligaţi să împartă lumina reflectoarelor cu o mână de oameni de ştiinţă civili şi cu fata omului care încearcă să ne distrugă.

"Eu nu sunt tata", vru Rachel să ţipe, însă acum nu era momentul să ţină o dezbatere pe teme politice cu şeful NASA.

— N-am venit aici ca să mă aflu în lumina reflectoarelor, domnule!

Ekstrom o privi încruntat:

— S-ar putea să nu ai de ales.

Comentariul o luă prin surprindere. Deşi preşedintele Herney nu spe­cificase nimic despre vreun ajutor acordat de ea în mod "public", William Pickering dăduse glas bănuielii că Rachel ar putea fi folosită drept pion politic.

— Aş vrea să ştiu ce am de făcut aici, ceru ea să afle.

— Şi eu. Nu deţin o asemenea informaţie.

— Pardon?

— Preşedintele mi-a cerut să te informez complet asupra descoperirii noastre în clipa în care ajungi aici. Ce anume vrea să faci este o chestiune care vă priveşte doar pe voi doi.

— Mi-a povestit că Sistemul vostru de Observare a Pământului a des­coperit ceva.

Ekstrom se uită la ea pieziş:

— Cât de bine cunoşti proiectul EOS?

— EOS reprezintă o constelaţie de cinci sateliţi care scrutează supra­faţa solului terestru în moduri diferite, prin cartografiere oceanică, prin analiza erorilor geologice, prin observarea topirii calotei polare, prin loca­lizarea rezervelor fosile...

— Bine, o întrerupse Ekstrom, care nu părea deloc impresionat. Deci ştii ceva de ultimul adaos la constelaţia EOS? Se numeşte PODS⁸.

Rachel încuviinţă. PODS fusese proiectat să ajute la măsurarea efec­telor încălzirii globale.

— Din câte am înţeles, PODS măsoară grosimea şi duritatea calotei polare de gheaţă?

— Cam aşa ceva. Foloseşte tehnologia benzilor spectrale pentru sca­nări de densităţi compozite ale unor zone mari şi pentru a găsi anomalii de duritate în gheaţă, cum ar fi topiri interne, fisuri mari, zone apoase, toate acestea indicând o încălzire globală.

Rachel cunoştea procedeul de scanare a densităţilor compozite. Semă­na cu un ultrasunet subteran. Sateliţii NRO folosiseră o tehnologie simila­ră pentru a cerceta variaţiile de densitate ale subsolului în Europa de Est şi pentru a localiza gropile comune, preşedintele obţinând astfel confirma­rea epurărilor etnice.

— Cu două săptămâni în urmă, zise Ekstrom, PODS a trecut peste banchiza de gheaţă şi a depistat o anomalie de densitate care părea total diferită de ceea ce ne-am fi aşteptat noi să vedem. La şaizeci de metri a­dâncime sub suprafaţă, perfect îmbinată într-o matrice de gheaţă solidă, PODS a descoperit ceea ce părea o globulă imensă cu diametrul de circa trei metri.

— Un buzunar de apă?

— Nu. Nu era lichidă. Ciudat, dar această anomalie era mai dură decât gheaţa.

Rachel făcu o pauză:

— Deci... este un bolovan sau ceva de genul ăsta?

Ekstrom încuviinţă:

— În esenţă, da.

Rachel aşteptă explozia, dar aceasta nu veni. "Mă aflu aici pentru că NASA a găsit o bucată de stâncă în gheaţă?"

— Ne-am emoţionat abia când PODS a calculat densitatea acestui bolovan. Am trimis imediat o echipă aici să analizeze piatra. S-a dovedit că roca din gheaţa de sub noi este semnificativ mai densă decât oricare altă rocă găsită pe insula Ellesmere. Ea este, de fapt, mai densă decât orice gen de rocă de pe o rază de şase sute de kilometri.

Rachel se uită la gheaţa de sub picioare, imaginându-şi acel bolovan uriaş acolo jos, undeva.

— Vreţi să spuneţi că cineva a mutat roca aici?

Ekstrom păru amuzat de naivitatea întrebării ei:

— Piatra aia cântăreşte peste opt sute de tone. Este închisă într-o ca­rapace de şaizeci de metri adâncime de gheaţă solidă, ceea ce înseamnă că este aici, neatinsă, de peste trei sute de ani.

Rachel se simţea deja obosită. Îl urmă pe directorul administrativ spre capătul unui coridor lung şi îngust, trecând printre doi angajaţi NASA î­narmaţi care stăteau de pază. Se uită la Ekstrom.

— Presupun că există o explicaţie logică pentru prezenţa acestei pietre aici... şi pentru tot secretul ăsta!?!

— Categoric că da,răspunse,destul de sec,Ekstrom. Piatra descope­rită de PODS este un meteorit.

Rachel se opri la intrarea în coridor şi făcu ochii mari:

— Un meteorit?

O încercă instantaneu dezamăgirea. Un meteorit nu părea un lucru atât de important încât să explice entuziasmul de nedescris al preşedin­telui. "Va justifica această descoperire, doar ea singură, cheltuielile şi eşe­curile NASA din trecut?" La ce se gândise Herney? Adevărat, meteoriţii erau rarităţi pe Pământ, dar NASA făcuse astfel de descoperiri tot timpul.

— Acest meteorit e unul dintre cei mai mari care s-au descoperit vreo­dată, îi explică Ekstrom, stând ţeapăn în faţa ei. Noi credem că un frag­ment dintr-un meteorit mai mare despre care se ştie că a căzut în Oceanul Arctic, în anii 1700. Cel mai probabil, această piatră a fost aruncată ca un rest în urma impactului cu oceanul, a aterizat pe gheţarul Milne şi a fost treptat îngropată de zăpada căzută în ultimii trei sute de ani.

Rachel se încruntă. Descoperirea nu schimba nimic. Avea tot mai a­cut sentimentul că era martoră la o cascadorie publicitară supraestimata plănuită de Casa Albă şi de o agenţie NASA disperată două entităţi suferinde care încercau să aducă o descoperire oarecare la nivelul unei victorii NASA devastatoare.

— Nu pari prea impresionată, observă Ekstrom.

— Cred că mă aşteptam... la altceva.

Ochii directorului administrativ se îngustară.

— Un meteorit de o asemenea mărime este o descoperire foarte rară, domnişoară Sexton. În lume sunt doar câţiva mai mari.

— Înţeleg...

— Dar nu mărimea meteoritului ne incită.

Rachel se uită în sus.

— Dacă mă laşi să termin, continuă el, vei afla că acest meteorit are unele caracteristici care n-au mai fost observate la altul. Indiferent că e mic sau mare. Îi făcu semn să meargă mai departe pe coridor. Şi acum, dacă mă vei urma, îţi voi prezenta pe cineva mai calificat decât mine să discute despre această descoperire.

Rachel era nedumerită:

— Cineva mai calificat decât directorul administrativ al NASA?

Ekstrom o ţintui cu privirea:

— Mai calificat, domnişoară Sexton, în ceea ce priveşte lucrurile prin perspectiva faptului că e un civil. Pentru că eşti un analist profesionist de date,am presupus că preferi să obţii aceste date dintr-o sursă nepartiza­nă.

"Touché." Rachel bătu în retragere.

Îl urmă pe directorul administrativ de-a lungul coridorului îngust, până ce acesta se înfundă în dreptul unei pânze negre, grele. Dincolo de paravan se auzea ecoul murmurului unei mulţimi de voci, de parcă aces­tea s-ar fi găsit într-un uriaş spaţiu deschis.

Fără a scoate vreo vorbă, Ekstrom întinse mâna şi trase draperia-paravan deoparte. O lumină puternică o orbi instantaneu pe Rachel.

Ezi­tând, păşi înainte, mijindu-şi ochii. Ajustându-şi privirea la intensitatea luminoasă, Rachel inspectă repede încăperea masivă din faţa ei şi scoase un icnet de uimire.

— Doamne, şopti ea.

"Ce este cu acest loc?"

20
Studioul CNN de lângă Washington, D.C., este unul dintre cele 212 răspândite în întreaga lume şi conectate prin satelit cu sediul general al Turner Broadcasting System din Atlanta.

La ora 13.45 limuzina senatorului Sedgewick Sexton fusese parcată în spaţiul special. În timp ce cobora din vehicul şi se îndrepta în pas vioi că­tre intrare, Sexton se simţea extrem de mândru. El şi Gabrielle fură întâm­pinaţi de un producător CNN cu o burtă imensă, care avea faţa toată lăţită într-un zâmbet.

— Domnule senator Sexton, rosti producătorul. Bine aţi venit! Am ştiri importante. Tocmai am aflat pe cine trimite Casa Albă să vă fie adver­sar în această misiune.

Omul rânji iar:

— Sper că sunteţi într-o dispoziţie de zile mari.

Făcu semn prin geamul despărţitor către studio.

Sexton privi prin geam şi fu cât p-aci să leşine. Dintr-un nor de fum provenind de la ţigară se holba la el cel mai urât chip din politica ameri­cană:

— Marjorie Tench? izbucni Gabrielle. Ce naiba caută ea aici?

Sexton n-avea nici cea mai vagă idee, însă, indiferent de motiv, pre­zenţa ei aici reprezenta o veste extraordinară, un indiciu clar al disperării preşedintelui. Din ce alt motiv şi-ar fi trimis preşedintele principalul consi­lier în prima linie a bătăliei? Casa Albă trecuse la atacul cu armele grele, iar Sexton nu putea decât să se bucure de această oportunitate.

"Cu cât mai sus e duşmanul, cu atât mai amară îi e căderea."

Sexton nu se îndoia că Tench e un oponent viclean, însă, privind-o pe acea femeie, nu se putea gândi la altceva decât la faptul că preşedintele comisese o gravă eroare de judecată. Marjorie Tench arăta înfiorător. Aşa cum stătea tolănită pe fotoliu, cu ţigara în gură, cu braţul drept mişcându-se lent înainte şi înapoi către buzele subţiri, semăna cu o imensă călugă­riţă care alăpta.

"Isuse, îşi spuse Sexton, uite un exemplu clar de persoană care ar trebui să iasă în public doar la emisiuni radio."

De câteva ori Sedgewick Sexton o zărise pe consiliera principală a Casei Albe în reviste, şi de fiecare dată nu-i venise să-şi creadă ochilor că aceea era una din cele mai puternice persoane din Washington.

— Nu-mi place chestia asta, îi şopti Gabrielle.

Sexton abia dacă o auzi. Cu cât se gândea mai mult la ocazie, cu atât îi plăcea mai mult. Mai importantă decât chipul respingător din mass-media al lui Marjorie era reputaţia ei legată de un aspect-cheie: Marjorie Tench era extrem de vehementă când vorbea despre rolul conducătorului Americii în viitor — acesta nu putea fi asigurat decât prin superioritate tehnologică. Era o suporteră înfocată a programelor de cercetare-dezvoltare guvernamentale din sectorul de înaltă tehnologie şi, mai important, al NASA. Mulţi credeau că tocmai presiunea din spatele uşilor închise exer­ci­tată de Tench fusese ingredientul care îl determinase pe preşedinte să sus­ţină atât de puternic agenţia spaţială aflată în degringoladă.

Sexton se întrebă dacă nu cumva preşedintele nu o pedepsea acum pe Tench pentru toate sfaturile proaste pe care i le-a dat pentru sprijinirea NASA. "Oare să fi hotărât el să-şi arunce principalul consilier în gura lupi­lor?"

Gabrielle Ashe o studie pe Marjorie Tench prin geam şi se simţi din ce în ce mai neliniştită. Femeia era din cale afară de deşteaptă şi însemna o lovitură neaşteptată. Cele două fapte aveau darul de a-i alerta toate simţu­rile. Dacă se lua în consideraţie poziţia ei faţă de NASA, trimiterea la bătaie contra senatorului Sexton părea o greşeală. Însă era clar că preşedintele nu era un prost. Ceva îi spunea lui Gabrielle că acea confruntare avea să se sfârşească rău pentru ei.

Observase deja cum senatorului îi sticliseră ochii de bucurie, un fapt care nu îi diminua nicicum îngrijorarea. Sexton avea obiceiul de a depăşi limitele când se simţea prea sigur de sine. Problema NASA adusese un bi­ne venit salt în sondaje, dar Sexton împinsese prea mult chestiunea către limite în ultima vreme. Multe campanii fuseseră pierdute de candidaţii ca­re voiau un knockout, când tot ce le-ar fi trebuit ar fi fost să termine run­da.

Producătorul părea nerăbdător să urmărească vărsarea de sânge:

— Haideţi să vă pregătim, domnule senator!

Când Sexton trecu pe lângă ea, îndreptându-se către studio, Gabrielle îl prinse de mânecă.

— Ştiu la ce vă gândiţi, şopti ea. Fiţi mai inteligent decât ea, dar nu întreceţi măsura.

— Să întrec măsura? Eu?

Sexton zâmbi:

— Amintiţi-vă că această femeie e foarte pricepută în ceea ce face.

Senatorul îi rânji cu subînţeles:

— Şi eu.

21
Camera principală care avea un aspect de peşteră a habisferei NASA ar fi constituit o privelişte stranie, în orice loc de pe faţa pământului, însă faptul că ea exista pe o insulă de gheaţă din Arctica era cu atât mai greu de înţeles pentru Rachel.

Privind în sus, în domul futurist construit din panouri albe triunghiu­lare întrepătrunse, simţi că intrase într-un sanatoriu de dimensiuni colo­sale. Pereţii se arcuiau în jos către o podea din gheaţă, pe care o adevărată armată de lămpi halogene stăteau ca nişte santinele împrăştiate peste tot, aruncând o lumină orbitoare în jurul lor şi oferind întregii încăperi o lumi­nozitate spectrală.

Pe podeaua de gheaţă şerpuiau benzi din spumă rigidă neagră pe post de traverse prin labirintul de staţii ştiinţifice de lucru. În mijlocul echipa­mentelor electronice, treizeci sau patruzeci de angajaţi NASA, îmbrăcaţi în alb din cap şi până în picioare, munceau din greu şi discutau între ei emo­ţionaţi. Rachel simţi imediat tensiunea din încăpere.

Era emoţia unei noi descoperiri.

Parcurgând împreună cu Ekstrom cercul exterior al domului, Rachel observă privirile neplăcut surprinse ale celor care o recunoşteau. Şoaptele lor reverberau clar în spaţiul cavernos.

"Nu e fata senatorului Sexton?

Ce naiba caută ea aici?

Nu-mi vine să cred că directorul administrativ poate să stea de vorbă cu ea!"

Rachel aproape că se aştepta să zărească păpuşi voodoo ale tatălui ei spânzurate pretutindeni. Animozitatea din jur nu reprezenta, în orice caz, singura sursă de tensiune din atmosferă. Se putea sesiza clar o anumită încredere nemăsurată — ca şi cum NASA ştia prea bine cine avea să râdă la urmă.

Directorul administrativ o conduse pe Rachel către un şir de mese unde un bărbat stătea singur în faţa unui computer. Omul era îmbrăcat cu un combinezon flauşat negru, cu glugă şi încălţat cu bocanci grei de navigator, o îmbrăcăminte total diferită de hainele de vreme rea pe care ceilalţi angajaţi NASA le purtau. Stătea cu spatele la toţi cei de acolo.

Ekstrom îi ceru lui Rachel să aştepte, în vreme ce el se duse să stea de vorbă cu străinul. După o clipă, individul în combinezon dădu din cap şi dădu o comandă pentru a închide computerul la care lucra. Directorul administrativ se întoarse.

— De aici,te preia domnul Tolland,îi zise el. E un alt personaj recru­tat de preşedinte, aşa că voi doi ar trebui să vă înţelegeţi de minune. Vin şi eu lângă voi mai târziu.

— Mulţumesc.

— Presupun că ai auzit de Michael Tolland!

Rachel ridică din umeri. Mintea ei continua să se concentreze asupra lucrurilor extraordinare care o înconjurau şi i se părea cu totul extraordi­nar.

— Numele nu-mi spune nimic.

Individul în combinezon ajunse lângă ei şi le zâmbi:

— Nu vă spune nimic?

Avea o voce puternică şi prietenoasă.

— E cea mai bună veste din această zi. Mi se părea că nu voi mai avea niciodată ocazia să fac o primă impresie bună.

Când se uită la individ,Rachel avu senzaţia că rămâne pironită locu­lui. Recunoscu instantaneu faţa arătoasă a bărbatului. La fel ca toată America, de altfel.

— Oh, îngăimă ea, roşind în vreme ce bărbatul îi strângea mâna. Sunteţi acel Michael Tolland.

Când preşedintele îi spusese că recrutase specialişti civili, de vârf, ca să certifice descoperirea NASA, Rachel îşi imaginase un grup de maniaci cu minţi strălucite şi cu propriile calculatoare personalizate. Michael Tol­land era exact opusul unei asemenea imagini. Una dintre cele mai cunos­cute "celebrităţi ale ştiinţei" din America zilelor noastre, Tolland era produ­cătorul unui documentar intitulat Amazing Seas⁹, în timpul căruia punea telespectatorii faţă în faţă cu fenomene oceanice uimitoare — vulcani sub­acvatici, viermi marini lungi de trei metri, valuri subacvatice ucigaşe. Mass-media îl caracteriza pe Tolland ca un amestec de Jacques Cousteau şi Carl Sagan, creditând entuziasmul lui de cunoscător nepretenţios şi gustul pentru aventură ca pe o formulă care aruncase emisiunea în vârful tuturor audienţelor. În acelaşi timp, criticii trebuiau să admită că înfăţişa­rea lui, dar şi charisma sa contribuiau în bună măsură la audienţa pe care o avea.

— Domnule Tolland..., începu Rachel, căutându-şi cuvintele. Eu sunt Rachel Sexton.

Tolland îi zâmbi încântat dar ascunzându-şi o uşoară grimasă:

— Bună, Rachel. Spune-mi Mike!

Rachel se trezi dintr-odată incapabilă să scoată vreun sunet. Eveni­mentele din ultima zi îşi spuneau cuvântul... habisfera, meteoritul, secre­tele, trezirea faţă în faţă cu o vedetă de televiziune.

— Sunt surprinsă să te întâlnesc aici, rosti ea, încercând să-şi revină. Când preşedintele mi-a spus că a recrutat civili pentru certificarea unei descoperiri NASA, cred că mă aşteptam să văd...

Ezită..

— Oameni de ştiinţă adevăraţi?

Rachel se îmbujoră, îngrozită:

— Nu asta am vrut să spun.

— Nu-ţi face griji, o linişti Tolland. Numai de asta am avut parte de când am ajuns aici.

Directorul administrativ se scuză, promiţând să revină mai târziu. Tolland se întoarse spre Rachel cu o expresie de curiozitate pe chip.

— Ekstrom mi-a spus că tatăl tău e senatorul Sexton!

Rachel încuviinţă. "Din nefericire!"

—Un spion Sexton în spatele liniilor inamice?

—Liniile frontului nu sunt întotdeauna trasate acolo unde se aş­teaptă lumea. Tăcere. Spune-mi, continuă repede Rachel, ce caută un oceanograf de renume mondial pe un gheţar împreună cu o grămadă de oameni de ştiinţă NASA?

Tolland chicoti:

— Păi, un individ care semăna mult cu preşedintele m-a rugat să-i fac o favoare. Am deschis gura vrând să-i spun: "Du-te dracului", dar tot ce a ieşit a fost un: "Da, domnule".

Rachel izbucni în râs, pentru prima dată în acea dimineaţă:

— Bine ai venit în club!

Deşi cele mai multe vedete păreau mici de statură, Rachel avea senti­mentul că Michael Tolland părea mai înalt. Ochii lui căprui erau la fel de iscoditori şi de pasionaţi ca pe micul ecran, iar vocea purta în ea, cu mo­destie, aceeaşi căldură şi acelaşi entuziasm. Cu aspectul unui bărbat de patruzeci şi cinci de ani atletic şi călit de vreme, Michael Tolland avea un păr negru bogat care îi cădea mereu ca un zuluf peste frunte. Avea o atitu­dine de om mândru şi lipsit de griji care trăda o încredere şi siguranţă de sine. Când îi strânsese mâna, asperităţile din palmă îi amintiseră lui Ra­chel că nu era o personalitate "moale" tipică televiziunii, ci mai degrabă un om încercat al mării şi un cercetător al naibii de înclinat spre practică.

— Ca să fiu sincer, recunoscu Tolland, destul de sfios, cred că am fost recrutat mai mult pentru celebritatea mea decât pentru experienţa ştiinţi­fică pe care o am. Preşedintele mi-a cerut să vin şi să realizez un documen­tar pentru el.

— Un documentar? Despre un meteorit? Dar tu eşti oceanograf.

— Exact asta i-am spus şi eu! Însă mi-a răspuns că el nu ştie de exis­tenţa vreunui documentarist specializat pe meteoriţi. Mi-a explicat că im­plicarea mea ar aduce o imensă credibilitate acestei descoperiri. Se pare că are de gând să transmită documentarul meu ca parte a marii conferinţe de presă din noaptea asta, când va anunţa descoperirea.

"Un purtător de cuvânt celebru." Rachel înţelese pe deplin manevrele politice iscusite ale lui Zach Herney. NASA era adesea acuzată că foloseşte un limbaj de neînţeles pentru marele public. Nu şi în noaptea aceasta. Ca­sa Albă adusese un maestru al comunicării ştiinţifice, un chip pe care americanii îl cunoşteau deja şi în care aveau încredere când venea vorba despre ştiinţă.

Tolland arătă cu mâna către un colţ îndepărtat al domului, unde se monta un decor pentru presă. Pe gheaţă fusese pus un covor albastru, camere de televiziune, reflectoare de studio şi o masă lungă, cu mai multe microfoane. Cineva tocmai atârna ca decor un poster cu un imens drapel american.

—Astea sunt pregătirile pentru această noapte, îi explică el. Directo­rul administrativ al NASA şi o parte din oamenii de ştiinţă de vârf ai lui vor fi conectaţi live prin satelit cu Casa Albă, astfel încât să participe la trans­misiunea în direct de la ora opt.

"Convenabil", îşi zise Rachel, mulţumită să afle că Zach Herney nu intenţionase să oblitereze complet NASA din scenariul marelui anunţ.

— Aşadar, rosti Rachel oftând, are de gând cineva să îmi spună, în sfârşit, şi mie ce e atât de nemaipomenit la meteoritul ăsta?

Tolland se încruntă şi îi zâmbi misterios:

— De fapt, ceea ce e nemaipomenit la acest meteorit trebuie văzut, nu explicat.

Îi făcu semn să îl urmeze către zona învecinată de lucru.

— Tipul care stă aici are o mulţime de mostre pe care ţi le poate arăta.

— Mostre? Chiar aveţi mostre ale meteoritului?

— Categoric. Am făcut ceva foraje. De fapt chiar primele mostre au fost cele care au alertat NASA avertizând-o despre importanţa descoperirii.

Neştiind ce o aştepta, Rachel îl urmă pe Tolland în zona de lucru. Lo­cul părea pustiu. O ceaşcă de cafea se odihnea pe un birou plin de mostre de rocă, şublere şi alte dispozitive de măsură şi diagnosticare. Din cafea ieşeau aburi.

— Marlinson! strigă Tolland, căutându-l cu privirea.

Nici un răspuns. Scoase un oftat de frustrare şi se întoarse spre Ra­chel:

— Probabil că s-a rătăcit căutând frişcă pentru cafea. Îţi spun, am făcut postuniversitara la Princeton cu tipul ăsta şi avea bunul obicei de a se pierde în propriul dormitor. Acum e deţinător al Medaliei Naţionale pen­tru Ştiinţă în Astrofizică. Imaginează-ţi!

Rachel o luă pe ghicite:

— Marlinson? Nu cumva te referi la faimosul Corky Marlinson?

Tolland râse:

— El în persoană.

Rachel era uluită:

— Corky Marlinson e aici?

Teoriile lui Marlinson despre câmpurile gravitaţionale erau deja le­gende printre inginerii de sateliţi ai NRO.

— Marlinson e unul dintre recruţii civili ai preşedintelui?

— Mda, unul dintre oamenii de ştiinţă adevăraţi.

"Aşa e, adevăraţi", îşi zise Rachel. Corky Marlinson era un tip strălucit şi foarte respectat.

— Incredibilul paradox al lui Corky, îi zise Tolland, este că îţi poate da distanţa până la Alpha Centauri în milimetri, dar nu-şi poate face nod la propria cravată.

— Port cravate cu nod prefabricat! lătră o voce înfundată, profundă, în apropierea lor.Eficienţa înaintea stilului,Mike!Voi, ăştia de la Holly­wood, nu înţelegeţi aşa ceva!

Rachel şi Tolland se întoarseră către omul care acum ieşea din spatele unui perete mare de echipamente electronice. Era un tip scund şi rotund, semănând cu un câine boxer cu ochi bulbucaţi şi o pieptănătură dată pes­te cap. Individul se opri brusc zărindu-i pe cei doi împreună.