Contribuţia traducătorilor

ORĂŞEANUL

Jacques Rossiaud

La sfîrşitul secolului al XH-lea, Richard de Devizes, călugăr din Winchester, vorbeşte astfel despre londonezi şi oraşul lor:

Nu-mi place deloc oraşul acesta. Toate soiurile de oameni se adună aici venind din toate ţările cu putinţă; fiecare rasă îşi aduce propriile vicii şi obiceiuri. Nimeni nu trăieşte aici fără să cadă în cine ştie ce greşeală. în fiecare cartier găseşti din abundenţă cele mai revoltătoare obscenităţi... Cu cît un om este mai ticălos, cu atît este mai stimat. Nu vă amestecaţi cu mulţimea în hanuri... Numărul paraziţilor este acolo infinit. Actori, măscărici, băieţi efeminaţi, mauri linguşitori, efebi, pederaşti, fete care cîntă şi dansează, şarlatani, dansatoare din buric, vrăjitori, şantajişti, noctambuli, magicieni, pantomimi, cerşetori: aceasta e lumea care umple casele. Aşa că, dacă nu vreţi să aveţi de-a face cu asemenea răufăcători, nu mergeţi să trăiţi la Londra. Nu am nimic de zis împotriva oamenilor instruiţi, a călugă­rilor sau evreilor. Totuşi, cred că, trăind în mijlocul netrebnicilor, ei sînt aici mai puţin perfecţi decît oriunde în altă parte [...].

William Fitz Stephen, contemporan al călugărului Richard, are o părere cu totul diferită :

Din toate nobilele oraşe ale lumii, Londra, tronul regatului englez, şi-a răspîndit în tot universul gloria, bogăţia, mărfurile şi s-a înălţat cel mai sus. Cerul a binecuvîntat-o; climatul ei prielnic, religia, lungimea fortificaţiilor, amplasarea favorabilă, reputaţia cetăţenilor săi, din toate trage foloase... Locuitorii Londrei sînt faimoşi pretutindeni pentru eleganţa manierelor şi a veşmintelor lor şi pentru bunătăţile de pe masa lor. Celelalte oraşe au cetăţeni, Londra are baroni. Pentru ei este de ajuns un jurămînt pentru a pune capăt oricărei dispute. Femeile din Londra pot fi comparate cu Sabinele (...)*.

Prin urmare, orăşeanul locuieşte fie în Babilon, fie în Ierusalim. Imagini vechi, dar înăsprite de două secole de inurbamento sălbatic Şi arătînd foarte bine că oraşul se dovedeşte a fi aşezarea unei umanităţi foarte speciale, condamnată de unii, lăudată de alţii. Să trecem peste o evidenţă: în jutul anului 1250, reţeaua urbană a Europei preindustriale este, în linii mari, constituită. După măsura

Ambele texte sînt citate de M.Th. Lorcin, Societe et Cadre de vie en France, Angleterre et Bourgogne (1050-l250), SEDES, Paris, 1985, p. 318.

132

OMUL MEDIEVAL

ORĂŞEANUL

133

noastră, rezultatele rămîn modeste: un monstru - Paris - depăşind 100.000 de locuitori şi cam jumătate de duzină de metropole - italiene, în afară de Gând - cu mai mult de 50.000 de suflete; în total, 60-70' de oraşe cu mai mult de 10.000 de locuitori şi cîteva sute depăşind mia de locuitori. Ansamblul este inegal repartizat în nebuloase, mai mult sau mai puţin dense. în ariile de dezvoltare, un om din trei sau patru este orăşean; în cele de inerţie, doar unul din zece.

Dar nu acesta este esenţialul, cel puţin din două motive : oraşele -vaste necropole ale lumii rurale — consumă fără măsură o materie umană foarte repede reînnoită. In al doilea rînd, influenţa lor depă­şeşte de departe ponderea lor demografică: în oraşe se stabilesc şcolile, se instalează călugării cerşetori, îşi fac prinţii reşedinţa, breslele se diversifică, iar centrul lor comercial se extinde tot mai mult. Oraşul este locul de dezvoltare a unei societăţi complexe ce se mulţumeşte cu sistemul seniorial şi ideologia lui, dar îşi elaborează propriile ierarhii.

Deci, trei întrebări inevitabile: ce au în comun cerşetorul şi bur­ghezul, canonicul şi prostituata, orăşeni şi unii, şi alţii? Locuitorul Florenţei şi cel din Montbrison? Neocitadinul dezvoltării iniţiale şi descendentul lui din secolul al XV-lea?

Deşi condiţiile lor sînt diferite, ca şi mentalităţile lor, canonicul se întîlneşte prin forţa împrejurărilor cu prostituata, cerşetorul şi burghezul. Nici unii, nici ceilalţi nu se pot ignora, căci se integrează în acelaşi mic univers de populare densă care impune forme de sociabilitate necunoscute la sat, un mod de a trăi specific, folosirea cotidiană a banilor şi, pentru unii, o deschidere obligatorie spre lume. Guillaume d'Auvergne, episcop de Paris, o remarca deja pe la 1230. Să ne ferim totuşi de a cădea pradă unei mitologii la fel de vechi precum istoria urbană ce exaltă fără măsură valorile citadine faţă de inerţia ţăranilor. între ţăran şi orăşean există numai o diferenţă de cultură.

Dar este cultura citadină aceeaşi la Florenţa şi Montbrison, la Siena şi Saint-Flour ? Problemă de grad, nu de natură; lexicul diferă (şi încă nu întotdeauna: vedeţi familiile din Metz care îşi au „brigă­zile" lor festive, exact ca sienezii sau florentinii), dar limbajul este comun; nu există fortăreaţă urbană, „oraşul nu trebuie judecat singur" (F. Braudel); el este prins într-un ansamblu de reţele de relaţii (religioase, negustoreşti, de breaslă etc.) prin care se difuzează modele venite din metropole. în concluzie, dacă nu există „sistem urban", se dezvoltă un Occident urban, ai cărui membri, toţi oarecum înrudiţi, fac parte dintr-un fel de clan, cu bogaţii şi săracii săi, dar la a cărui origine stă comunitatea de sînge.

în sfîrşit, a treia problemă: cultura urbană - această conştiinţă curată, adesea pretenţioasă, cu privire la activităţile şi modurile de a trăi - a avut nevoie de secole întregi pentru a înflori. Aşadar, fiecare perioadă a istoriei are nevoie de tipul ei de orăşean. Pe de altă parte, de cele mai multe ori oamenii nu cresc la oraş, ci ajung

acolo la începutul tinereţii. Voi încerca deci să urmăresc simultan cele două durate - una scurtă şi cealaltă lungă - de aculturaţie, de învăţare dificilă, insistînd asupra formelor esenţiale de sociabilităţi producătoare de ideologii şi de mituri, căci, pentru a relua spusa unui excelent specialist al vieţii urbane, franciscanul Fra Paolino (1314), „trebuie să înveţi a trăi cu mult".

Scurte aprecieri asupra unor lumi schimbătoare

Cînd, spre 1150, un ţăran trecea porţile unui oraş pentru a încerca să-şi găsească de lucru şi, poate, să se stabilească acolo, el era fără îndoială conştient că pătrunde într-un „univers protejat de privilegiile lui" (F. Braudel), la fel ca unul din semenii lui, cu două secole mai tîrziu. Şi aceasta nu pentru că „aerul oraşului te face liber", potrivit vechiului adagiu german, considerat încă adevăr universal. Aproape de anul 1200, Lille nu accepta nici bastarzii, nici transfugii. în Bologna şi Assisi, asupra celor care nu erau liberi apăsau biruri mai grele; pretutindeni seniorul avea la dispoziţie un an pentru a-şi recupera omul şi, într-o mulţime de burguri rurale, condiţiile personale nu se deosebeau cîtuşi de puţin de cele din oraşele mari. Totuşi, Stadtgerichte, prestigios, era ţesut din iluzii şi avantaje foarte concrete: libertatea era mai întîi această acumulare progresivă de drepturi şi uzanţe extorcate, dobîndite, negociate, consimţite sau smulse, cu mult mai mult decît privilegiile unei carte sau ale unei legi. O lege nu era valabilă decît prin forţa unei comunităţi ce o putea face respectată. Oraşele aveau de partea lor banii, numărul oamenilor şi legăturile lor de temut. Vechiul semnal de adunare îşi păstra, înspre anul 1300, în Picardia şi Florenţa, o foarte mare forţă afectivă. De aceea privilegiile urbane aveau o altă putere decît cele ale burgurilor.

Orăşenii, şi în primul rînd negustorii, obţinuseră deci pretutin­deni libertăţile necesare activităţilor lor. De la sfîrşitul secolului al XH-lea, obiceiurile opresive sau umilitoare erau ici şi colo simple rămăşiţe; un drept urban se suprapunea jurisdicţiilor concurente (vasalilor care îşi împărţeau oraşul) şi, chiar atunci cînd justiţia rămînea în întregime în seama seniorului, jurisprudenţa tribunalelor învestite de principalii locuitori tindea să unifice condiţia persoanelor Şi a bunurilor. Oamenii de afaceri dispuneau de un drept eliberat de formalismele paralizante; ei puteau să recruteze fără piedici mina de lucru necesară în atelierele lor, să controleze greutăţile şi măsurile, pieţele şi tîrgurile, să reglementeze angajarea şi meseriile, să intervină cu eficacitate în favoarea concetăţenilor lor, victime ale unui furt sau ale unei sechestrări arbitrare.

A beneficia de această solidaritate colectivă presupunea, la drept vorbind, o cetăţenie greu de dobîndit; ea implica o admitere, un patronaj, un timp de rezidenţă adesea mai mare de un an, includerea