Contribuţia traducătorilor

Intre vecini şi prieteni
„Cînd sînteţi în relaţii bune cu vecinii voştri nu aveţi nevoie să trăiţi cu străinii", sfătuieşte Paolo da Certaldo; iar lyonezul Francois Garin îl imită: vecinii sînt prieteni sau trebuie să se comporte ca atare.

Urbanismul medieval exprima şi facilita viaţa de cartier. în oraş, foarte des plurinuclear, vechile burguri îşi păstrau individualitatea, cîteodată şi obiceiurile şi privilegiile. Conglomeratele familiale nobile segmentau teritoriul urban în spaţii mai mult sau mai puţin intro­vertite, în cartierele presărate cu turnuri erau concentrate casele aparţinînd aceleiaşi familii, în jurul unui palat, al unei loggia, al unei curţi, al unei biserici iar în ele coabitau rude, aliaţi, clienţi şi servitori.

Cît despre imigranţi, pentru că accesul lor la o locuinţă şi la un loc de muncă era dificil, pentru că alegerea unei rezidenţe urbane era în mare măsură determinată de legăturile de prietenie sau de rudenie, pentru că noii orăşeni simţeau nevoia de a vorbi acasă sau în stradă cu accente identice, ei se regrupau în aceleaşi parohii; astfel, vecinii de la ţară se regăseau de obicei ca vecini la oraş. Aceste dominante etnice se observă deopotrivă la Florenţa şi la Lyon, la Paris şi în oraşele castiliene (unde sînt deosebit de puternice şi uneori impuse de autorităţi) şi se explică deseori prin regruparea profesională, evidentă pentru anumite meserii (măcelărie, tăbăcărie, boiangerie în special).

în interiorul cartierului, organizarea habitatului, necesităţile apă­rării, apoi ale organizării favorizează particularismul unui lot de case (quarrel în Reims, moulon în Languedoc, gache în Provence), al unei străzi, al unui grup de case organizate în jurul uneia sau mai multor curţi. Aşa este vecinătatea cu frontiere mai mult sau mai puţin definite, dar avînd centrul său politic, sacralităţile sale tutelare, peisajul său şi tonalităţile proprii.

Ea constituie pentru noul orăşean un spaţiu uşor de stăpînit ale cărui repere sînt tot atîtea locuri de sociabilităţi informale : taverna, unde se adună bărbaţii, cimitirul, unde copiii şi adolescenţii se joacă şi dansează, piaţeta, adevărată piaţă de sat unde se discută destul de liber despre treburile oraşului, fîntîna şi cuptorul unde se adună femeile.

Cu oamenii cartierului, întîlniţi de mii de ori şi cărora silueta sau vocea le este recunoscută, fiecare se simte pe teren cunoscut. Acasă -cel puţin în Franţa -, gesturile şi vorbele sînt mai puţin suprave­gheate decît în alte părţi, iar în stradă - care aparţine locuitorilor înainte de a fi domeniu public -, indispensabilă anexă a locuinţei sau a magherniţei, este petrecută o bună parte din timp. Pe stradă, copiii se împrăştie liber, fără mari primejdii, fetele se pot plimba chiar la vîrsta măritişului (în Italia ele trebuie să contemple spectacolul de la fereastra camerei); la Dijon, în timpul verii, femeile de condiţii şi vîrste diferite torc sau deapănă lînă în faţa casei şi comentează faptele diverse. Nu le este interzis să ridice capul şi să-i strige

ORĂŞEANUL

145
pe bărbaţi pe nume. în zilele călduroase, aceştia îşi servesc prietenii cu vin, în faţa porţii, sau se reunesc în „tinal", aproape de butoaie (la Avignon ca şi în Toscana, unde această încăpere joasă este larg deschisă), în vreme ce societatea femeilor - cea a vecinătăţii largi -se realizează aproape zilnic într-o casă ori alta, în jurul logodnicei pe care o iniţiază, al miresei pe care o împodobesc, al lăuzei pe care o înconjoară, al mortului pe care îl veghează înaintea corte­giului solemn.

La Dijon, în ajunul sărbătorilor, nobila Mărie, tînăra soţie a burghezului Pierre Damy, merge la băile de aburi ale parohiei împreună cu vecinele, pe care soţii - unul podgorean, iar celălalt zidar - le însoţesc uneori (1460); cît despre mai-marii bogaţi, ei „mănîncă foarte bine şi se veselesc"; familia Berbisey ia cina la familia Molesmes în lumea bună a parohiei Saint-Jean, pe cînd la Florenţa, în jurul anului 1370, dacă îi dăm crezare lui Franco Sacchetti, familiile Bardi şi Rossi binevoiesc să ia masa la vecinul lor, orfevrier. Iarna, oamenii simpli se adună la şezători care, din Burgundia în Bretagne, grupează bărbaţi, femei şi fete, toţi guralivi şi harnici, într-o casă favorizată, într-o cabană construită anume, de cele mai multe ori în biserică, unde enoriaşii se simt în largul lor. Calfele şi tinerii preferă să meargă la tavernă ca să bea şi să cînte, să joace într-un tripou înaintea unei escapade nocturne, o vînătoare de fete sau de bande rivale, într-un alt cartier.

Un incident, o altercaţie conjugală ieşită din comun, o chemare în ajutor şi vecinii sînt acolo pentru a se interpune, a împăca, a ajuta. Acestea sînt faptele mărunte ale sociabilităţii dense şi ale „reciproci­tăţii cotidiene" care îi integrează încet pe tineri şi pe nou-veniţi şi-i alină pe bătrînii sentenţioşi, nemişcaţi pe băncile lor; cel puţin în mijlocul vecinilor foarte buni, căci vecinătatea (vicinanza) nu are întotdeauna chipul seducător atît de frecvent schiţat de literaţi sau moralişti. Totuşi, chiar în cartierele cele mai puţin favorizate (cu excepţia zonelor de sărăcie extremă), vecinătatea îşi asumă cîteva funcţii fundamentale. Ea contribuie la formarea identităţii şi de foarte multe ori o creează, dînd nume ucenicului sau calfei care vin doar cu numele de botez şi primesc în curînd o poreclă - numele satului de origine cel mai adesea -, schimbată mai tîrziu în patronim; ea îl încadrează pe tînăr într-o bandă unită prin petreceri, încăierări Şi joc. Tot vecinătatea recunoaşte conjugalitatea unui cuplu de imigraţi, legitimează o uniune chiar şi atunci cînd nu a fost încheiată ritualic m faţa preotului (este cazul în Italia) datorită manifestărilor zgomo­toase şi licenţioase ce însoţesc alaiul nupţial şi noaptea nunţii; încuviinţează recăsătorirea în schimbul împărţirii de bani la asociaţiile de văduvi sau la frăţiile juvenile sau o pedepseşte printr-un crunt charivari (mattinata); îl taxează pe străinul care ia o fată din parohie, ii admite pe concubini cu condiţia să nu sfideze buna-cuviinţă, tolerează chiar bordelurile private dacă nu pun în pericol liniştea cartierului

146

OMUL MEDIEVAL

prin încăierări sau mîntuirea prin încălcări primejdioase ale regulilor. Un singur exemplu: la Avignon, unde - aşa cum a arătat ■ J. Chiffoleau - cadrul judiciar era totuşi foarte îngust, reprezentanţii curţii laice aveau dreptul de a pătrunde în locuinţele cetăţenilor sub pretextul de a constata desfrîul, adulterul şi concubinajul; de aici rezultau abuzuri. Papa Paul al II-lea a hotărît (în 1465) că asemenea intervenţii nu mai puteau avea loc decît la cererea oficială şi scrisă a prietenilor, rudelor şi vecinilor pretinşilor delincvenţi. Concesie nici aberantă, nici extraordinară; suveranul pontif ratifica o situaţie de aceeaşi natură în multe alte oraşe; populaţia masculină a gru­purilor teritoriale îşi vedea astfel recunoscut dreptul de a-şi defini propriile practici sociale.

In sfîrşit, pînă în secolul al XlV-lea, şi în multe cazuri pînă mai tîrziu, vecinii luau în primire corpul defunctului şi aveau sarcina de a-l însoţi pînă la cimitirul parohial.

Documentaţia permite rareori o evaluare exactă a diverselor legături sociale ţesute în interiorul cartierului sau al parohiei; întotdeauna însă ele par de o extraordinară densitate. La Lyon, în patru cazuri din cinci, luntraşii şi zilierii (affaneurs, muncitori necalificaţi, în franco-provensală) din cartierul Saint-Vincent se căsătoreau (imediat după 1500) cu fete din parohie. La Florenţa, în secolul al XV-lea, majoritatea alianţelor se legau sub acelaşi gonfalon şi chiar bărbaţii pe care nivelul averii şi ambiţiile politice îi îndemnau „să iasă" din cartier alegeau naşi pentru copiii lor printre vecini şi prieteni. în sfîrşit, mormîntul parohial era preferat, în special de oamenii simpli, cimitirelor de cerşetori, şi nimeni nu uita de contribuţia la veniturile parohiei cînd îşi exprima ultimele dorinţe (J. Chiffoleau, B. Chevalier). De regulă, coeziunea este întărită (apoteoză a „privatului extins", pentru a relua expresia lui Ch. de la Ronciere) prin sărbători, familiale în primul rînd; botezuri, căsătorii, funeralii - grandioase cînd este vorba de cei puternici, care se numesc Baudoche sau Gournay la Metz, Ruccellai la Florenţa. Invitaţii se numără cu sutele sau miile, dar vecinii sînt serviţi cu ce e mai bun şi stau la masă în apropiere de loggia. Cercul este mai puţin larg cînd oamenii din popor dau un ospăţ, dar calfele şi lăutarii îl însoţesc pe eroul zilei - copilul, soţul sau mortul. Pentru distracţiile anuale ale Carnavalului sau din luna mai, vecinii îşi pregătesc împreună căruţele şi măştile, iar cu ocazia sărbătorii patronale, după o slujbă solemnă şi o predică frumoasă, familiile se adună în cartier, împrejmuit de frunziş, pentru a benchetui în jurul unui cuplu regal însoţit de copiii săi. în această zi, rude, prieteni, vecini sînt totuna, iar regii sărbătorii nu sînt contestaţi. Respectarea riturilor comunitare profane şi sacre, aceasta trebuie să fie religia bună; sub mantaua comună a adevărurilor, temerilor şi speranţelor - o sumedenie de ritualuri specifice grupurilor terito- I riale. Adevăratul catolic trebuie să fie fidel obiceiurilor colective, iar , preotul bun - un executant scrupulos al riturilor parohiale. Sărbătorile, I

ORĂŞEANUL

147

aceste mari liturghii ale fervorii vicinale, recreează spiritul bunei vecinătăţi şi fac suportabilă o normă (o faina) care nu este întotdea­una - nici pe departe - elaborată în mod democratic; cartierul are şefii lui, patricieni sau micronotabili, şi foarte adesea o confrerie (comitiva, pomană, milă etc.) de ajutor reciproc, dar şi de supraveghere, iar uneori de excludere.

J. Heers a dat în acest sens un exemplu preţios: vicinia sancti Donaţi din Genova regrupa, la mijlocul secolului al XV-lea, locuitorii din apropiere de Porta Soprana. Numai vecinii aveau dreptul de a face parte din societate; de îndată ce un membru părăsea cartierul, era exclus din ea. Pentru ca un nou-venit să fie primit, era nevoie de asentimentul a trei sferturi din confraţi. Putem deci presupune că adeziunea la vicinia era obligatorie pentru capii familiilor, iar draconicele condiţii puse la admitere constituiau un instrument de normalizare şi de coerciţie foarte puternic; de asemenea, putem crede că vecinul refuzat de vicinia nu avea încotro şi, mai devreme sau mai tîrziu, părăsea cartierul; în cel mai bun caz, era privat de relaţiile colective, de pomeni şi de beneficiile spirituale ale parohiei. Probabil că aşa stăteau lucrurile în mai multe confrerii de parohie sau de cartier. Responsabilii lor deţineau puteri cu atît mai redutabile cu cît erau mediatori: îi reprezentau în acelaşi timp pe vecini în consiliile urbane şi autoritatea municipală în cartier; puteau să aibă un com­portament „prietenesc" (moderînd impozitul, scutind de efectuarea pazei de noapte etc.) sau „opresiv" (denunţînd suspecţii), să consolideze coeziunea vecinătăţii ori să o slăbească; însăşi existenţa confreriilor de cartier (cu excepţia confreriilor parohiale ce decurg dintr-o necesi­tate de alt ordin) arată că buna vecinătate nu era un fenomen obişnuit; ca orice comunitate, vicinanza cunoştea perioade de calm, dar şi de agitaţie şi furtună; dezastrele obligau la o neîncetată reconstrucţie; această fragilitate nu se datora numai epidemiilor de ciumă, ci şi slăbiciunilor interne; la Dijon, în foburguri, în cursul agresiunilor nocturne, în patru cazuri din cinci vecinii nu interveneau din cauza fricii, iar la Veneţia, adulterul sau violul prevalau în sînul cartierului (G. Ruggiero).

La unii, „satisfacţia de a fi incluşi" (M. Morineau) avea şi un aspect negativ: dorinţa de independenţă. Burghezul din M&nagier de Paris doreşte să trăiască liniştit la el acasă, alături de nevastă şi »să fie străin de ceilalţi"; dar dacă, potrivit unui adagiu universal răspîndit din secolul al XHI-lea, „fiecare este rege în casa lui", foarte puţini se bucură de această regalitate. Franco Sacchetti ne dezvăluie manevrele unui bărbat preocupat să întreţină discordia într-un cuplu de care nu-l desparte decît un perete subţire; „îngustimea străduţelor întreţine un voyeurism difuz... nimic important nu scapă multă vreme perspicacităţii indiscrete a vecinilor" (Ch. de la Ronciere).