Contribuţia traducătorilor

Renard le Novei prezintă un mare burghez „putrrd de bogat în toate cele" care posedă un conac la ţară, unde poate respira „un aer

148

OMUL MEDIEVAL

mai curat decît la oraş". Viciere a aerului urban? Omul avea totuşi posibilitatea de a-şi păstra la oraş o aparenţă de intimitate. Emigrarea periodică a orăşenilor spre casele lor de la ţară igranges sau poderi) răspundea, fireşte, multiplelor necesităţi de ordin economic, sanitar, climatic (în Italia), dar şi unei certe nevoi de izolare şi recreere. Acolo îşi găseau marii burghezi timp pentru a se distra, a medita şi a citi. Din secolul al XlII-lea, atmosfera oraşului constrînge. La începutul secolului al XlV-lea, Burghezul din Valenciennes deja tuna şi fulgera împotriva adunărilor obligatorii, la care se simţea străin atît prin spirit, cît şi prin moravuri: „Nimeni din cartier nu era scutit de a veni la sărbătoare, după cum şi bogatul, şi săracul erau obligaţi să vină la dansul plebei dacă nu voiau să plătească despăgu­biri usturătoare". La Valencia, în 1440, meşteşugarii s-au plîns în justiţie de riturile la care îi supuneau zilierii de la poarta Tordeon, în timpul nunţilor şi al recăsătoririlor; ei denunţau brutalitatea şi caracterul necuviincios al acestora. Aşa-numiţii mediocres nu apreciau cîtuşi de puţin endogamia şi considerau apăsătoare obiceiurile comu­nitare ; necesitatea de a se uni cu familii de acelaşi rang îi determina, într-adevăr, pe cei mai bogaţi să-şi caute alianţe în afara cartierului, uneori chiar în afara oraşului. Pe cînd tatăl său a ales nişte vecini pentru fiicele lui, florentinul Lapo di Giovanni Niccolini îşi exprimă dorinţa de a ieşi din cartier; nici un bărbat din familia sa nu-şi ia nevasta din cartierul Santa Croce, schimburile făcîndu-se de cele mai multe ori cu familiile din Santa Măria Novella, la celălalt capăt al oraşului (Chr. Klapisch-Zuber). Chiar în popolo minuto endogamia este mai redusă la cei care dispun de ceva bunuri decît la adevăraţii proletari (S.K. Cohn).

Confuzia dorită de literaţi şi moralişti între înrudire, prietenie şi vecinătate arată că pentru mulţi dintre ei era vorba de un ideal dificil de atins. De aceea ritualurile carnavaleşti făceau din cel mai apropiat vecin responsabilul suprem cu pacea familiilor şi îl transfor­mau, în caz că dădea greş, în nefericitul erou al călăririi măgarului; ei voiau să facă din vecinătate o datorie de prietenie.

Dar - fapt esenţial - cartierul nu înseamnă totul; este imposibil să-ţi petreci viaţa în mijlocul vecinilor, chiar cînd îţi sînt prieteni. Necesităţile cotidiene îl obligă pe orăşeanul cît de cît înstărit să frecventeze străzile comerţului de lux, să cumpere o halcă de carne de la Marea Măcelărie, să guste un vin rar într-o tavernă faimoasă. Parizianul hoinăreşte pe Marele Pod, locuitorii din Arras sau Siena, prin piaţă; acolo este un permanent spectacol şi, chiar dacă nu asistă cu regularitate la slujbele duminicale, toţi merg din cînd în cînd într-o biserică mendicantă pentru a se reculege, pentru a-l vedea pe preot înălţînd ostia sfinţită sau pentru a asculta o predică.

Obligaţiile muncii îi constrîng pe oamenii de rînd să circule neîncetat prin oraş. Locul de muncă şi viaţa familială nu sînt inseparabile, aşa cum ne-ar putea face să credem ansamblul de imagini tradiţionale.

ORĂŞEANUL 149

La Florenţa, majoritatea meşteşugarilor cu ateliere închiriate locuiesc pe altă stradă, uneori chiar în alt cartier. La Paris, portăreii strîmtoraţi şi slujbaşii începători nu-şi permit o locuinţă apropiată de Châtelet sau de Palat şi se ştie că proletarii cu unghii albastre din centrele flamande de postavuri trebuiau să locuiască la periferie, meşterii oraşului nedorindu-i în interiorul zidurilor, o dată încheiată ziua de lucru.

Chiar instalaţi în propriul atelier, la cîţiva paşi de camera lor, negustorii şi meşteşugarii erau nevoiţi să frecventeze hala sau să-şi prezinte munca inspectorilor municipali; alţii mergeau din atelier în atelier cu echipa de calfe şi de ucenici. în sfîrşit, cei mai nevoiaşi mergeau aproape în fiecare dimineaţă la piaţa angajărilor şi se vedeau condamnaţi la a rătăci de la o slujbă la alta, fără a se putea fixa vreodată. Aşadar, instabilitatea era soarta comună a unei mulţimi de orăşeni modeşti sau săraci (aceasta - la Paris, Arles sau Pisa). Sărăcia muncitoare distrugea legăturile locale în momentul în care ele s-ar fi putut forma; era străină de buna vecinătate.

A înfrunta, dar alături de prieteni, primejdiile oraşului; a-şi apăra pîinea, viaţa şi moartea bună; acestea sînt principalele motive ce determină pe fiecare să „facă parte din confrerie"; din cauza crizelor şi dezastrelor din Evul Mediu tîrziu, asemenea îndemnuri devin şi mai imperioase; de aceea, între anii 1250 şi 1500, mişcarea confreriilor transformă structura oraşelor din Occident.

Multă vreme, numai cei puternici au putut să-şi impună meseriile sau ghildele şi să cunoască astfel comoditatea responsabilităţilor împărtăşite şi a protecţiilor reciproce pe care le refuzau celorlalţi; confreriile populare le apăreau drept primejdioase focare de revoltă sau deviere eretică. Reprezentanţii meseriilor şi ai artelor, o dată instalaţi la putere, au adoptat pentru o perioadă îndelungată această atitudine împotriva celor neînsemnaţi, iar prin anul 1400, la Florenţa şi Strasbourg, confreriile profesionale supravegheate îndeaproape trebuiau să se integreze în grupurile şi artele considerate drept cadre ale organizării socio-politice...

Dar, o dată încheiată cucerirea lor urbană, ordinele mendicante au înţeles cu repeziciune că puteau profita de micile parohii consen­suale; ei le-au acceptat ori au îndemnat la crearea lor, la fel ca municipiile care le-au descoperit mai tîrziu utilitatea şi, exceptînd Perioadele de tensiune socială sau politică, le-au favorizat.

încă rare către 1300, confreriile ajung să se înmulţească. în două veacuri, numărăm mai mult de 100 de fundaţii la Avignon, aproape 60 la Bordeaux şi 75 la Florenţa. în jurul anului 1500, în Franţa, un °raş mediu adăposteşte vreo 30 (de exemplu, la Arles, Aix sau Vienne), fiecare adunînd de la cîteva zeci la cîteva sute de membri. O fracţiune Majoritară a populaţiei adulte masculine - tinerii au şi ei abaţiile lor- este astfel încadrată.

150

OMUL MEDIEVAL

ORĂŞEANUL

151

Desigur, nu este vorba de o mişcare specific urbană; totuşi, nici măcar în mediile rurale cele mai influenţate de oraş (ca în Toscana), confreriile nu sînt - păstrînd proporţiile - la fel de numeroase. . Oricum, ţăranul nu dispune de posibilităţile de alegere foarte largi ce se deschid, după 1450, apetitului asociativ al orăşeanului. Pioase sau penitenţiale, profesionale sau civice, vesele sau ospitaliere, militare sau ludice, confreriile acoperă spaţiul urban cu cercurile lor întretăiate şi definesc o structură. Un şef de familie face parte din două, trei, şase sau zece asemenea grupări; la cei de sus şi de mijloc, afilierea multiplă a devenit o normă. Cei de jos sînt mai economi - ] trebuie să plăteşti pentru a fi admis -, dar astfel este mai puternic ataşamentul lor faţă de un grup ales, generator de căldură umană şi, cine ştie, de promovare socială.

Căci o confrerie adună bărbaţi de origini etnice diferite, proveniţi aproape întotdeauna din mai multe cartiere; ea oferă deci membrilor săi un mediu social larg. însăşi confreria profesională are un al treilea ordin (meşterii şi calfele le compun pe primele două), alcătuit din rude şi prieteni care plătesc o cotizaţie mai mică, dar au dreptul la rugăciunile şi ospeţele comune.

Nou-venitul fraternizează aşadar cu străinii, fără a-şi pune onoarea în primejdie. Cu ocazia admiterii lor solemne, aceştia au jurat, ca şi el, să respecte pacea, să nu rostească vorbe şi să nu comită gesturi care ar putea provoca discordia şi ar atrage asupra grupului răzbună­rile cereşti sau omeneşti. A menţine concordia şi dragostea reciprocă, aceasta este principala sarcină a slujbaşilor - consuli, priori, curieri şi căpitani -, care îi îndepărtează pe beţivi, certăreţi, intriganţi, arbitrează diferendele ivite între confraţi şi îi exclud pe răzvrătiţi. Pătrunderea în cercul confreriei te obligă, prin urmare, să te comporţi potrivit unor reguli liber acceptate; această ucenicie la viaţa socială este esenţială în frăţiile de tineret - trupe (brigades) sau abaţii numeroase, mai cu seamă în secolul al XV-lea: ele adună tineri de vîrste şi condiţii diferite; în sînul lor, structurile ierarhice, patriarhale sau ideologice par mai puţin constrîngătoare — o calfă poate fi aleasă prior sau locotenent -, iar demonstraţiile abaţiale, violenţele lor temperate lasă frîu liber bucuriei şi spontaneităţii.

Pacificatoare, confreriile sînt deopotrivă protectoare - în două feluri: în plan material, casieria comună permite ajutorarea confraţilor nevoiaşi, acordarea de împrumuturi, bineînţeles rambursabile, dar cu cea mai scăzută dobîndă, obţinerea unui pat într-un azil admi­nistrat sau nu de grup. Pe de altă parte, într-o societate în care recomandările personale sînt de primă importanţă, confreria aduce sprijinul unor noi reţele de ocrotire; mediatoare, ea intervine în favoarea membrilor săi (pe lîngă autorităţi) cu atît mai multă eficacitate cu cît municipalizarea asistenţei, ce rezervă principalele resurse săracilor din oraş, tinde spre o economie urbană a carităţii şi trans-, formă azilurile în instituţii pentru bătrîni acaparate de cetăţeni.

Asociaţii spirituale verticale, aceste grupuri au, la curtea din paradis, avocaţii lor fireşti - sfinţii patroni — şi, dacă slujbele şi rugăciunile comandate de către confraţi contribuie la mîntuirea sufletelor membrilor defuncţi, aceştia acţionează în purgatoriu ca intercesori. Sistemul de asigurare spirituală permite o moarte bună cu ajutorul consulilor şi al confraţilor care fac mai sigură marea trecere, îi vizitează pe bolnavi, îi îndeamnă la confesiune, îi însoţesc pe defuncţii acoperiţi cu giulgiul preţios al companiei şi uneori le adăpostesc trupurile în capela lor.

De cele mai multe ori, acestea sînt amenajate într-o biserică mendicantă. La Florenţa, în 1329, bisericile care primesc confreriile de laudesi nu sînt niciodată strict parohiale, iar la Avignon, în secolul al XV-lea, 55 de capele din 95 sînt ale celor patru ordine mendicante. Aşadar, centrele de întîlnire şi de rugăciune nu se confundă cu asociaţiile de cartier, ci, dimpotrivă, se deosebesc de ele. Călugării consideră oraşul întreg ca fiind parohia lor şi devalorizează astfel legăturile tradiţionale de vecinătate şi rudenie.

Specialişti ai morţii, solicitaţi de toată lumea, în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, pentru ultimul drum, fraţii cerşetori dau orăşeanului, mai ales confratelui, o viziune mai deschisă asupra oraşului. Deci, ei susţin şi acompaniază voinţa pancitadină a confreriilor şi a abaţiilor majore ce nu ţin cont de frontierele interne, sau a confreriilor profe­sionale ce tind spre monopol şi, anual, iau în stăpînire teritoriul urban, cu ocazia procesiunii solemne.

De altfel, confreria nu se limitează la a da membrilor săi un nou simţ al teritoriului, ci întredeschide pentru ei porţile cetăţii. Să ne înţelegem: confratele modest nu poate trage nădejde să facă parte dintr-un consiliu municipal; între oraşul francez şi cetatea-stat italiană sau germană există un numitor comun de ordin politic: guvernul desemnează populaţia restrînsă care îl alege, putîndu-se lipsi, la nevoie, de popor. Pretutindeni, un sistem de cooptare rafinat asigură menţinerea la putere a unei oligarhii a vîrstei, a averii şi a calităţii. Totuşi, confreria este o comună în miniatură, ale cărei ritualuri de alegere şi de guvernare reproduc sau inspiră (ca în vestul Franţei) ritualurile municipale; blazonul „republicii" apare pe cărţi, pe luminări, iar în locurile de întîlnire, veneraţia civică şi veneraţia religioasă se întrepătrund (în Italia sau în Imperiu) sau se completează (în Franţa). Microcosm al cetăţii, confreria este, potrivit imaginii ce ilustrează statutele companiei florentine a Sfîntului Dominic (1478), „o colină susţinînd muntele". Reînnoirea rapidă a statelor majore - cîteva luni sau un an -, colegialitatea¹ sistematică, deci ampla redistribuire a Puterilor pe care o determină, dau majorităţii confraţilor ocazia de ^a juca un rol, de a se simţi responsabili. Pe scurt, orăşeanul din confrerie este, în grupul său, un cetăţean sau poate deveni astfel.

Caracter colegial al puterii (n.t.)

152

OMUL MEDIEVAL

Fireşte, nici simţul ierarhiilor şi nici acela al ordinii nu dispar; responsabilii sînt oameni în vîrstă, iar în organizaţiile profesionale calfele nu ridică niciodată glasul; dar serbările de breaslă din secolul al XV-lea promovează, totuşi, simţul egalităţii; ritualurile lor, ca acela al hanselor, al ghildelor, al primelor asociaţii comunale, al convenţiilor mai mult sau mai puţin clandestine între calfe, acordă primul loc jurămîntului reciproc ce angajează persoane egale faţă de o colectivitate al cărei principiu organizator reduce diferenţele; ospăţul devine principala liturghie anuală: „faire confrerie" înseamnă mai întîi să participi la masa ce urmează slujbei şi procesiunii şi căreia confraţii îi alocă cea mai mare parte din încasările obişnuite. Aici, mîncarea nu este distribuită unor clienţi, ca în timpul unei nunţi patriciene, ci este împărţită între fraţi care au plătit taxa de ecuelle¹; ei sînt aşezaţi unul lîngă altul şi poartă adesea o eşarfă, o scufie sau chiar o uniformă, expresie a unui statut şi simbol de egalitate.

Altfel spus, în oraşul socialmente ierarhizat, individul este deter­minat de nenumărate ori în viaţă să jure alături de egalii săi ori de cei ce se pretind aşa. Chiar dacă ierarhiile reapar în curînd, dinamica socială adună periodic voluntari care, pentru un timp, cred în egalitate. De aceea zguduirile urbane nu au fost întotdeauna - departe de aceasta - simple tulburări; înainte de a regăsi bucuriile comunităţii primitive, ale vîrstei de aur sau ale millenium-ului, mulţi oameni (muritorii de rînd din Damme în 1280, ciompi din Siena şi Florenţa în anii 1370 etc.) doreau să facă un popas într-o cetate reală şi mai dreaptă. Dar, în definitiv, acesta este principalul motiv pentru care convulsiile au fost atît de rare. Reţelele de sociabilitate citadine integrau concomitent individul într-un teritoriu, în lanţuri de solida­ritate inegalitare şi în convenţii de egali; aceste legături mascau contradicţiile fundamentale, temperau ciocnirile, înăbuşeau marile mişcări, elaborau sau, în sfîrşit, răspîndeau o mulţime de valori şi de moduri de a trăi, pe scurt, o cultură ce tindea să devină comună aşa-numiţilor mediocres şi celor umili. Graţie în special confreriilor lor, orăşenii au învăţat să trăiască bine, înainte de a muri bine.