Contribuţia traducătorilor

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

99

umilă sau oricum ne aristocrată promovaţi în rîndul cavalerilor din voinţa regilor - era deja evident faptul că, în toată varietatea sa, cavaleria constituia un strat inferior, iar uneori de-a dreptul pe cel mai de jos, al unei aristocraţii aflate în criză din clipa în care bazele puterii şi ale prestigiului său - pămîntul şi armele - nu se mai găseau la înălţimea unor vremuri dominate de nişte programe vizînd centralizarea progresivă a unor monarhii care, din feudale, tindeau să devină absolutiste (sau, în Italia, state regionale), ca şi de economia monetară controlată de bancheri, negustori şi întreprinzători: cu toate că iubeau fastul cavaleresc (cu prerogativele civile de rigoare) şi însemnele sale heraldice, aceştia din urmă nu se gîndeau, cu siguranţă, să le transforme într-un fundament existenţial, cu atît mai puţin într-unui războinic.

Oricum, în Franţa, cavalerii bacalaureaţi, deţinători ai unor feude care abia dacă erau suficiente pentru a înarma un singur războinic (feude „de scut"), şi-au găsit pentru multă vreme o activitate oarecum lucrativă în Războiul de o sută de ani. în Germania, cavalerii, atît cei de condiţie liberă, cît şi ministeriales, care fuseseră mereu riguros separaţi de marea nobilime şi cărora sistemul Heerschild-ului le hărăzise rolul de nobilime subalternă, trăiau pe seama domeniilor proprii, uneori cu adevărat sărace, şi se consolau participînd la turnire, care deveniseră o adevărată instituţie. însă, prea adesea sărăciţi şi apăsaţi de datorii, prin forţa lucrurilor se transformau în prădători (Raubritter), mai ales în dauna negustorilor bogaţi din oraşe, pe care îi numeau cu dispreţ „saci de piper". în ce-i privea, aceştia din urmă reacţionau organizînd expediţii punitive împotriva castelelor, sau angajînd la rîndul lor cavaleri la fel de nevoiaşi precum semenii lor jefuitori, gata să se coboare pînă la a-şi trăda rangul („negustori de sînge", îi numeau ceilalţi) şi a deveni vînători de bandiţi, chiar şi atunci cînd aceştia purtau centuri şi pinteni auriţi. De aici şi frecvenţa cu care aceşti nobili mîndri dar disperaţi, ce nu ştiau decît să lupte, se angajau în trupele de mercenari: nişte companii cu structură mercantilă (după cum bine a demonstrat Mario dai Treppo), dar în care mai supravieţuia încă, deşi atenuată, o oarecare strălucire din vechea virtute cavalerească.

O tragedie asemănătoare trăiau şi cavalerii spanioli, orgolioşii hidalgos, care, spre deosebire de mulţi semeni de-ai lor din alte zone ale Europei, nu aveau să se mulţumească niciodată cu transformarea lor în nişte agricultori mai mult sau mai puţin prosperi, şi care considerau demn de ei să trăiască numai prin faptele de arme. O dată încheiată, prin căsătoria „Regilor Catolici" Ferdinand de Arag6n şi Isabela de Castilia, lunga perioadă de revolte şi războaie civile ce a urmat stabilizării Reconquistei, mulţi dintre aceşti hidalgos aveau să ^se refugieze în miliţiile pedestre, glorioasele tercios, cu care pe bună dreptate avea să se mîndrească împăratul Carol Quintul; sau aveau să încerce aventura cavalerească dincolo de ocean, amestecînd ecoul

100

OMUL MEDIEVAL

legendelor cosmografi.ee medievale referitoare la Asia (după cum se ştie, vreme îndelungată avea să se încerce identificarea ei cu Lumea Nouă), care vorbeau despre Paradisul Terestru, despre Fîntîna Tinereţii şi despre amazoane, cu realitatea masacrelor şi jafurilor ce aveau să marcheze faptele de arme ale vitejilor conquistadores. Şi aceasta — ca mai tîrziu războaiele din India pentru romanticii ofiţeri ai Maiestăţii sale britanice, care trăiau în climatul revival-ului cavalerismului din veacul trecut - avea să reprezinte una din formele concrete ale aventurii.

în această istorie a cavaleriei marcată de neînţelegeri şi contradicţii necontenite trebuie, prin urmare, să înregistrăm şi faptul că, în Evul Mediu, cultura aristocrată abunda în valori şi fermenţi cavalereşti (însă, în mod semnificativ, în Anglia secolului al XV-lea, Thomas Malory putea scrie ceea ce, înainte de apariţia capodoperelor lui Ariosto şi Cervantes, avea să constituie produsul cel mai de seamă al literaturii cavalereşti tîrzii, pe care avea să-l dedice morţii lui Arthur şi sfîrşitului glorioaselor obiceiuri cavalereşti), dar că, între timp, din adevărata cavalerie nu mai rămăsese mare lucru: o sumă de aparenţe exterioare înşelătoare care se puteau vinde şi cumpăra, sau un instrument de promovare socială, sau o adunătură de răz­boinici mîndri de rangul lor, însă lipsiţi de mijloace şi aflaţi într-o perpetuă căutare de soluţii pentru a o scoate la capăt. în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea o excepţie o va constitui nobilimea poloneză, szlachta, salvată sub aspect social atît de situaţia mereu instabilă din ţară - ce reclama prezenţa luptătorilor -, cît şi de „revoluţia preţurilor" din Occident, care sporise considerabil valoarea pămîntului (căruia ea îi rămăsese fidelă) şi a produselor sale.

Suveranii statelor europene centralizate în curs de apariţie au reacţionat la criza lumii cavalereşti pe două planuri net deosebite. Pe primul plan, ei au acţionat în sensul privării progresive de puteri şi prerogative juridice şi social-politice a micii nobilimi (iar, cînd a fost posibil, şi a celei mari), într-un proces îndelungat şi nu lipsit de unele momente de stagnare şi de ocazionale inversări de tendinţe (celebra „refeudalizare" din epoca protomodernă), însă destul de coerent în substanţa sa. Pe cel de-al doilea plan, ei au creat pentru nobilime, pentru a şi-o subordona mai uşor, o serie de „ordine de curte", după exemplul celor religioase militare şi al literaturii cavale­reşti (cel mai reprezentativ era evident modelul Mesei Rotunde), care presupuneau ceremonii fastuoase şi ingenioase şi o vestimentaţie luxoasă, dar care erau lipsite de orice semnificaţie în afara aparatuli curtenesc. Aceste ordine — al Sfîntului Gheorghe şi al Băii în Anglia al Stelei în Franţa, al Navei în regatul angevin al Neapolelui, Semilunii în Lorena, al Lînii de Aur în Burgundia, şi mai apoi îr Austria şi Spania habsburgice, şi aşa mai departe - reprezintă stră­moşii direcţi ai distincţiilor onorifice cavalereşti moderne, cu sistemv lor de decoraţii. Totuşi, în interiorul lor funcţiona un cod care, la

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

101

credinţa creştină şi la slujirea doamnelor (constantele mitologiei cavalereşti „laice"), adăuga fidelitatea faţă de rege. în acest sens, ele _au jucat un rol deloc neglijabil în convertirea în favoarea monarhiei, în ţările ce-şi păstraseră vechiul regim, a unei nobilimi care, pînă în miezul veacului al XV-lea, nu se dovedeşte nici pe departe grupată monolitic în jurul tronului şi al dinastiei domnitoare.

La baza „decadenţei" cavaleriei şi a parţialei sale demilitarizări între secolele al XlII-lea şi al XVI-lea se află, în orice caz, schimbarea substanţială a tehnicilor militare. Pînă în secolul al Xll-lea apăruseră deja cîteva simptome, prin introducerea pe cîmpul de luptă şi de asediu a arbaletei, care în varianta ei portativă provenea din stepele Asiei, şi pe care Biserica a considerat-o multă vreme nepermisă, dată fiind puterea ucigaşă a loviturilor sale. Cu toate că Biserica a interzis-o în conflictele dintre creştini, folosirea arbaletei s-a impus; şi o dată cu ea, long bow-ul englez, dotat cu o bătaie lungă şi cu o mare viteză de tragere (două calităţi pe care săgeata trimisă de arbaletă nu le avea). Aceste arme de aruncare îi obligaseră pe cavaleri să-şi îngreu­neze în mod sensibil echipamentul prin adăugarea la cămaşa din zale de fier (care se transforma deja, din tunica secolelor al Xl-lea şi al Xll-lea, într-un soi de salopetă mulată pe corp) a platoşelor de fier modelate în punctele critice: gîtul, toracele, spatele, coatele, încheieturile mîinilor şi genunchii. Aceste apărători de întărire reduceau importanţa scutului, care de altfel incomoda în luptă, atunci cînd cavalerul, ce trebuia să susţină lancea greoaie între subţioara şi braţul drept, avea nevoie de braţul stîng liber pentru a conduce calul. Prin urmare, scutul a tins să dispară, rămînînd totuşi impor­tant ca suport al stemelor heraldice. Mare şi în formă de migdală în secolele al Xl-lea şi al Xll-lea, el s-a transformat în secolul al XlII-lea într-o mică armă triunghiulară şi s-a modificat progresiv pînă la a căpăta forme fanteziste, decorative din punct de vedere estetic, însă nu şi funcţionale în cîmp deschis sau în turnir, de unde era eliminat. Acest lent proces a condus, în secolul al XV-lea, către armura alcătuită integral din foaie metalică: cavalerul lansat în bătălie, acoperit din cap pînă în picioare în oţel, constituia un bolid de neoprit. Dar ajungea ca el să fie înconjurat şi răsturnat de pe cal, şi devenea un biet crustaceu la bunul plac al plebei pedestre. Ceea ce s-a şi întîmplat de multe ori, începînd cu acea faimoasă „bătălie a pintenilor" care a fost ciocnirea de la Courtray din 1302, unde infanteria burghezilor le-a administrat cavalerilor o lecţie aspră şi răsunătoare. Veacul al XlV-lea a reprezentat epoca înfrîngerilor cavaleriei, care a trebuit -cum s-a văzut, de exemplu, la Crecy - să descalece deseori, să-şi frîngă partea inferioară a lăncilor şi să reziste astfel în defensivă, asemenea unei infanterii greoaie, la atacurile inamicului. Printre altele, îngreunarea armamentului defensiv (lăsînd deoparte o creş­tere rapidă şi violentă a preţurilor) îi împiedica pe cavaleri să rămînă multă vreme în şa şi îi obliga să selecţioneze rase de cai din ce în ce

102

OMUL MEDIEVAL

mai puternice şi mai rezistente; însă şi mai puţin rapide, expunîndu-l astfel pe războinicul călare tirului inamic pentru o perioadă mai lungă de timp decît înainte. Ca un remediu, trebuiau scurtaţi timpii de asalt şi distanţele de parcurs pînă la contactul cu inamicul: dar cînd de partea cealaltă se aflau arcaşi şi arbaletieri bine aliniaţi şi acoperiţi de marile scuturi dreptunghiulare numite „paveze", rezul­tatul atacului devenea nul sau de-a dreptul dezastruos. Acelaşi lucru se petrecea atunci cînd cavalerul lansat în galop era nevoit să se oprească dinaintea liniei lungilor lănci ale infanteriilor comunale sau, mai tîrziu, mercenare (atît elveţienii, cît şi lăncierii din sudul Germaniei erau cunoscuţi ca specialişti în a lupta încadraţi în asemenea corpuri de armată compacte). Cavaleriei îi rămîneau aparatul solemn, turnirele, provocările „la duel": însă adevăratul război, la cumpăna dintre Evul Mediu şi epoca modernă, cerea de-acum altceva. Armele de foc, începînd din secolul al XlV-lea, au dat o ultimă lovitură funcţionalităţii militare şi prestigiului moral al luptătorului călare: „blestemată, nelegiuită scornire" va numi Ariosto archebuza, dînd glas cîntecului de lebădă al cavaleriei medievale. însă protagonistul ultimei sale perioade, nobilul şi viteazul Bayard, avea să cadă tocmai dintr-o lovitură de tun falconet (o piesă de artilerie uşoară), iar moartea lui este paradigmatică.

Frumoasa aventură cavalerească a murit în pădurea de lănci şi în fumul bombardelor, printre bastioane fortificate şi sub tirania suveranilor absolutişti din veacul al XVI-lea? Da şi nu. Sigur, luptă­torul călare a cunoscut din primii ani ai acestui secol o lungă perioadă de eclipsă, din care avea totuşi să renască în secolul următor, ca „pistolier", ca lăncier sau ca dragon (nemaivorbind de husari şi de ulani, personaje provenite iniţial din stepe). Manevra „în melc", platoşa şi pistolul¹ aveau să-l reintroducă pe luptătorul călare pe cîmpurile de bătălie ale Europei. în ce priveşte distincţiile şi decora­ţiile cavalereşti, farmecul şi prestigiul lor aveau să dureze pentru multă vreme, pînă aproape de zilele noastre: şi aveau să se nutrească tocmai dintr-o mitologie şi o literatură extrem de bogate şi de multe ori foarte frumoase, care au constituit o voce inconfundabilă în panorama culturală europeană. Pe vremea Măriei Antoaneta sau a mareşalului Radetzki se deplîngea, este adevărat, moartea cavale­riei; în Eugen de Savoia sau în Ludovic de Bavaria aveau să fie văzuţi, rînd pe rînd, „ultimii" cavaleri. Totuşi, din legendă în legendă, din decoraţie în decoraţie, din revival în revival, fascinaţia civilizaţiei cavalereşti dăinuie încă în lumea contemporană: ea a reuşit să se adapteze pînă şi la mitul cowboy-ului, ca şi la lumea desenului animat şi a science-fiction-uiui.

1. Tip de archebuza de mici dimensiuni, folosită de cavalerie începînd din secolul al XVII-lea (n.t.).

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

103

Cavaleria se naşte moartă: abia născută, ea plînge lîngă corpul neînsufleţit al lui Roland, căzut la Roncevaux. Şi plînge lîngă un erou căzut de multă vreme, dacă ne gîndim că Roland-personajul istoric a trăit în secolul al VUI-lea, iar cîntecele datează din secolul al Xl-lea. „Marea virtute" rămîne aceea a „cavalerilor din vechime". Aceasta este una din regulile jocului: întrucît mitologia cavalerească aparţine unui mod de a înţelege istoria care apelează mereu la tema lui mundus senescens şi a corupţiei prezentului, împotriva căruia este invocată venirea eroului fără pată şi fără prihană. Aşteptarea cavalerului face parte dintr-o necesitate soteriologică profundă: şi nu întîmplător printre cei mai recenţi^ exegeţi ai mitului sfintului Gheorghe se numără şi psihanalişti. însă în acelaşi timp - şi în termeni aparţinînd nu psihanalizei, ci deja unei deveniri istorice concrete - instituţiile cavalereşti şi cultura care, între secolele al Xl-lea şi al XVIII-lea, şi poate chiar mai mult, le-a conferit prestigiu, s-au dovedit a fi printre cei mai puternici catalizatori ai procesului de identificare şi de cucerire a conştiinţei de sine a omului occidental; ai procesului de civilizare, cum l-a numit Norbert Elias. Este un dat important, care nu poate fi ignorat, şi la care nici noi, contemporanii, nu putem în nici un chip renunţa.

Referinţe bibliografice

Lipseşte o istorie generală a cavaleriei, care, de altfel, poate că este imposibil de scris. în orice caz, pentru o idee de ansamblu poate fi util M. Keen, Chivalry, Yale University Press, New Haven-Londra, 1984 (trad. it., La cavalleria, Guida, Napoli, 1986). Ceremoniile de învestire sînt tratate în cele două cărţi ale lui J. Flori, L'idâologie du glaive şi L'essor de la chevalerie, ambele Droz, Geneva, 1983 şi, respectiv, 1986. Pentru turnire se poate apela la J. Fleckenstein (coord.), Das ritterliche Turnier im Mittelalter, Vandenhoeck und Ruprecht, Gottingen, 1985. Sensul aventurii cavalereşti este examinat de către M. Del Treppo, în / mercanti catalani e l'espansione della Corona d'Aragona nel secolo XIV, Napoli, 1972, G. Duby, Guglielmo ii Maresciallo. L'avventura del cavaliere, Laterza, Roma-Bari, 1985, E. Kohler, Ideal und Wirklichkeit in der hofischen Epik, Max Niemeyer, Tubingen, 1970 (trad. it., L'avventura cavalleresca, II Mulino, Bologna, 1985), G. Tabacco, „Su nobiltâ e cavalleria nel Medioevo. Un ritorno a Marc Bloch?", in Studi di storia medievale e moderna per Ernesto Sestan, voi. I, Olschki, Florenţa, 1980, pp. 3l-55. In legătură cu războiul medieval, un punct de plecare optim îl reprezintă Ph. Contamine, La guerre au Moyen Age, PUF, Paris, 1980 (trad. it., La guerra nel Medioevo, II Mulino, Bologna, 1986).

■

Capitolul III