Contribuţia traducătorilor


RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL 95



Yüklə 1,68 Mb.
səhifə30/77
tarix03.01.2022
ölçüsü1,68 Mb.
#35544
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   77
RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL 95

Prin urmare, atunci cînd, în 1316, papa Ioan al XXII-lea a eliminat interdicţiile ecleziastice în privinţa turnirelor, cauza lor împotriva rigorismului religios era cîştigată de ceva vreme; de altfel, ele se schimbaseră mult faţă de ceea ce fuseseră cîndva. Şi nici instituţia cavalerească a veacului al XlV-lea nu mai era, în ce priveşte struc­turile sociale şi importanţa în viaţa europeană a epocii, aceeaşi ca în cele două secole precedente. Dar despre toate acestea vom vorbi la momentul potrivit.

între timp, turnirul favorizase apariţia unei literaturi proprii, împărţită în diferite specii. înainte de toate, avem relatările propriu--zise în versuri, în care se specializaseră „heralzii", acei poeţi şi judecători de luptă, experţi în regulile jocului şi în identificarea însemnelor diferiţilor participanţi. în acest sens este faimoasă compo­ziţia Le tournoi de Chauvency, concepută de Jacques Bretel pentru celebrarea unei lungi serbări care a avut loc în 1258: două zile întregi dedicate întrecerilor, urmate de o zi pentru marele turnir. Există o serie interminabilă de asemenea texte, pline cu descrieri de înfruntări şi cu enumerări amănunţite de culori şi figuri heraldice: pentru noi, rezultatul este o plictiseală soporifică, însă în acel veac ele trezeau un interes ardent.

O altă specie literară remarcabilă este aceea care se bazează pe o „moralizare" a turnirului, căruia îi oferă o versiune alegorică. Am văzut deja cum pugna spiritualis stătea la baza legitimării creştine a instituţiei cavalereşti şi cum Bernard de Clairvaux nu ezita să numească „ucidere a răului" suprimarea în bătălie a necredincioşilor; în acelaşi mod, portalurile şi capitelurile epocii romanice abundă în transpuneri alegorice ale luptei dintre virtuţi şi vicii, reprezentate ca nişte războinici care se înfruntă sau ca nişte cavaleri şi, respectiv, monştri. O asemenea interpretare a turnirului era foarte seducătoare, întrucît deschidea calea unor posibilităţi infinite de alegorizare: se puteau alegoriza combatanţii, echipamentul lor, culorile, blazoanele, loviturile date şi cele primite. A se vedea poemul Le tournoiement d'Antechrist al lui Huon de Mery: Hristos poartă pe scut o cruce roşie şi un gaj împletit de Fecioara Măria; el se întrece cu Satan, al cărui însemn îl constituie o parte din poala tunicii Proserpinei (într-un alt text diavolul este „cavalerul dragonului" şi poartă un dragon ca însemn heraldic); alături de Domnul luptă arhanghelii, virtuţile cardinale şi teologale, dar şi cele specific cavalereşti (Prouesse, Largesse, Courtoisie, Debonnairete); de aceeaşi parte intră în luptă cavalerii Mesei Rotunde.

Reprezentări alegorice de acest gen, pe care sîntem obişnuiţi să le citim sau să le vedem sculptate, trebuiau să facă şi obiectul unor transpuneri teatrale. Turnirul se preta de minune la a se transforma într-un spectacol: şi în parte chiar era, prin însăşi natura lui, mai mult un spectacol decît o bătălie simulată. Filippo di Novară descrie un turnir între cavaleri care întruchipau personajele ciclului arthurian

96

OMUL MEDIEVAL



RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

97

în 1223, în Cipru, în timpul serbărilor prilejuite de învestirea unui tînăr cavaler din casa de Ibelin (baroni cruciaţi din Beirut); cavalerul Ulrich von Lichtenstein a devenit celebru prin cele două călătorii întreprinse prin Europa şi cunoscute ca Venusfahrt şi Arthurfahrt, în timpul cărora, în 1227 şi în 1240, în calitate de Venus şi apoi de Arthur, străbătea oraşe şi castele provocînd pe oricine ar fi dorit să se măsoare cu el în turnir. Mai tîrziu avea să se ajungă şi la repre­zentaţii teatrale propriu-zise. Să amintim nu atît cazul din 1490 -cînd două cete de cavaleri bolognezi, unii îmbrăcaţi în albastru în onoarea Sapientei, iar ceilalţi în verde în onoarea Fortunei, s-au înfruntat în ceea ce s-ar putea defini ca o versiune umanistă pentru pugna spiritualis —, cît mai cu seamă acele adevărate sinteze dintre turnir şi spectacolul teatral care se chemau în Italia „turnire impro­vizate", în Franţa pas d'armes, iar în Spania pasos honrosos: exemple faimoase rămîn cele din Franţa, din timpul Războiului de o sută de ani, sau aşa-numitele „cavalerii" ferrareze din prima parte a secolului al XVI-lea. Se inventa o intrigă, oricît de subţire: un castel de asediat sau de apărat, un turn, o punte sau o fîntînă de păzit, o domniţă de salvat. în jurul acestui vag plan narativ se desfăşurau diferitele înfruntări dintre cavaleri, care erau costumaţi corespunzător cu nece­sităţile montării scenice. Cu timpul, aceste spectacole au tins să se retragă în interiorul curţilor; însă între secolele al XHI-lea şi al XV-lea ele se disputau şi în oraşe, în prezenţa poporului, care le gusta nu mai puţin decît aprecia turnirele burleşti şi parodice organi­zate de către burghezi sau de-a dreptul de către tîlhari sau marginali. Alte compoziţii poetice vorbesc despre turnire de păsări, de clerici contra laici, de călugări contra măicuţe şi aşa mai departe; iar în plan folcloric, în curînd avea să devină faimos turnirul de la sfîrşitul iernii, dintre Carnaval şi păresimi, a cărui versiune distractivă ne este povestită de nuvelistul Sabadino degli Arienti. Nu lipsesc nici „turnirele de doamne", compoziţii poetice şi muzicale pe baza cărora se organizau momente coregrafice.

Legătura dintre alegorie, teatru şi jocul militar poate fi bine surprinsă în veacul al XV-lea în două scrieri complementare ale lui Ren6 d'Anjou, ducele Lorenei şi regele formal al Neapolelui. Cea dintîi, Livre des Tournois, reprezintă poate cel mai amplu şi mai complet tratat teoretic, descriptiv şi normativ scris vreodată despre ştiinţa turnirelor (importante sînt pasajele în care se examinează echipamentele, blazoanele, armele „curteneşti" care de multe ori nu erau metalice: cele defensive, din piele, iar cele ofensive, din lemn). Cea de-a doua, Livre de Cceur d'Amour epris, povesteşte, în schimb, sub forma unui roman cavaleresc, peripeţiile complexe legate de îndrăgostire şi descrie în termeni de călătorii, dueluri şi încercări iniţiatice fazele succesive ale cuceririi, seducţiei şi relaţiei erotice.

Iată cum, descriind o aventură ce porneşte de pe cîmpul de bătălie de-abia preschimbat în arenă de turnir şi sfîrşeşte în jocurile şi

spectacolele de la curte, am arătat, de asemenea, care a fost parabola descrisă de cultura cavalerească între secolele al Xll-lea şi al XVI-lea; şi, în acelaşi timp, pierderea valorilor militare şi sociale concrete pe care cei investiţi cu demnitatea cavalerească au trebuit s-o accepte.

O teză celebră a lui Marc Bloch - mai apoi negată sau limitată de un întreg sector al medievisticii, în special al celei germane, iar mai curînd revăzută şi într-o anumită măsură reevaluată, după cum demonstrează un eseu magistral al lui Giovanni Tabacco - susţinea că instituţia cavalerească s-ar fi aflat la originea nobilimii din Evul Mediu timpuriu. Sigur este că, de îndată ce rangul de cavaler - a cărui primire era marcată de ceremonia de învestire - a început să cîştige în importanţă din punct de vedere social şi cultural, iar cavaleria, prin urmare, dintr-o asociere liberă a unor oameni înar­maţi în jurul unei căpetenii, a părut să înceapă a se transforma în instituţie, principii Europei feudale au intervenit pentru a îngrădi mecanismul învestirilor pe baza cooptării, ca şi pentru a regulariza pătrunderea în mediul totuşi compozit al celor ce purtau cingulum militare. Primele prevederi restrictive pe care le cunoaştem cu certi­tudine (şi pe care sîntem obişnuiţi să le indicăm cu numele lor german de Abschliessungen, „închideri") le găsim în Anglia, în Sicilia aflată sub normanzi şi în Germania dinastiei Hohenstaufen. Ne aflăm deci în plin secol al Xll-lea, însă avem indicii clare că în unele zone europene ele datează mai de mult. în practică, s-a început prin a se refuza dreptul de a primi centura şi pintenii de cavaler celor care nu aveau deja în familie - şi printre ascendenţii direcţi - alţi cavaleri. Deşi rangul de cavaler în sine nu a fost niciodată declarat ereditar, au fost declarate ereditare criteriile de obţinere a lui: prin urmare, şi privilegiile legate de condiţia cavalerească, dar şi îndatoririle de rigoare. Pe termen lung, acestea din urmă s-au dovedit a fi cele mai apăsătoare: cu atît mai mult cu cît ceremonia de învestire - atunci cînd nu se profita de prilejul oferit, de exemplu, de ziua dinaintea sau imediat de după vreo bătălie, ori de trecerea vreunui prinţ prin părţile locului: împrejurări în care se realizau învestiri sumare -, cu baia, veghea la arme, darurile (mai ales veşminte) pe care proaspătul cavaler se cădea să le ofere invitaţilor, era greu de suportat economic. Aceasta explică modul în care, în veacul al XlII-lea, mulţi dintre cei care aveau dreptul evitau să acceadă la rangul cavaleresc şi rămî-neau - mai ales în Anglia — squires, damoiseaux, „domnişori", într-un cuvînt, scutieri: adică, la rangul imediat inferior celui de cavaler, purtat de cei ce năzuiau să încalţe într-o bună zi pintenii auriţi, dar care, date fiind obligaţiile implicate, preferau să rămînă „aspiranţi" pentru toată viaţa. Se ştie cum acest squire a devenit, pe pămîntul britanic, reprezentantul tipic al micii aristocraţii.

Intre timp - dincolo de termenul comun miles, care îi reunea pe toţi membrii a ceea ce în mod ideal ar fi trebuit să reprezinte o frăţie de arme supranaţională şi de care erau legate însemnele şi tradiţiile


Yüklə 1,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   77




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin