Contribuţia traducătorilor

98

OMUL MEDIEVAL

învestiturii - se diferenţiau treptat caracteristicile regionale şi naţionale ale cavaleriei, care, tinzînd să se transmită pe cale ereditară, îşi găsea în heraldică expresia ideologică şi culturală specifică. Necesi­tatea de a garanta o anumită dinamică socială, mai cu seamă în vremuri de mare mobilitate socio-economică, aşa cum au fost secolele al XlII-lea şi al XlV-lea, a fost acoperită în Franţa prin nişte lettres d'anoblissement speciale, care permiteau derogarea de la normele restrictive şi îngăduiau oamenilor de origine modestă să acceadă la rangul cavaleresc şi să-şi aleagă un blazon: conotaţii fundamentale pentru intrarea în ceea ce începea să se configureze ca fiind nobilimea. Şi în oraşele din nordul şi centrul Italiei, unde spre sfîrşitul secolului al XlII-lea rangul cavaleresc era considerat de către feluritele guverne „populare" - expresie a întreprinzătorilor şi negustorilor - drept unul din semnele distinctive ale păturilor „magnaţilor" pe care căutau să le excludă de la exercitarea puterii, foarte curînd el a devenit o ţintă rîvnită de înşişi „oamenii noi", care de altfel erau amatori de a investi în terenuri şi castele şi de a asuma o formă de viaţă ce o imita pe aceea a nobililor francezi sau germani, ori chiar pe aceea a aristocraţiei feudale şi senioriale din Peninsulă. Foarte curînd aveau să fie învestiţi cavaleri „din popor"; iar în 1378, la Florenţa, ciompii, lucrători subalterni din lînării, aveau să pretindă la rîndul lor posibilitatea de a exercita actul suveran al învestirii de cavaleri. Rangul cavaleresc, de altminteri, era cerut celor ce rîvneau la anu­mite funcţii, de exemplu de podestă sau de căpitan al poporului, în alte oraşe decît cele de origine.

Cu timpul, oricum, termenul de „cavaler" a început să pară insufi­cient pentru a-l desemna pe deţinătorul rangului respectiv. Lupta călare constituia o practică exercitată şi independent de apartenenţa la acest rang: şi astfel, încetul cu încetul, a apărut nevoia de a distinge, de exemplu, între milites simpli şi milites „echipaţi" (adică, învestiţi cavaleri) sau, cum s-a spus mai tîrziu, equites aurati, o expresie pe care izvoarele italiene populare o traduc prin „cavaleri cu pinteni de aur". Era însă vorba de o distincţie socială ai cărei deţinători se fereau să încalece. De obicei - în mecanismul forma­ţiunilor militare orăşeneşti, senioriale sau mercenare - deţinerea legitimă a rangului cavaleresc aducea cu sine dreptul la o soldă de înrolare mai mare; dar nimic sau aproape nimic în plus. Iar abuzurile fireşte că trebuie să fi fost numeroase.

în Evul Mediu tîrziu cavaleria era considerată încă forţa princi­pală a armatei. în funcţie de rangul lor ierarhic, cavalerii puteau fi „stegari" (adică demni de a ridica un steag, simbol al jurisdicţiei asupra pămînturilor proprii, şi, prin urmare, aflaţi în fruntea unui grup pe care-l comandau) sau „bacalaureaţi", termen care în franceză reprezenta în mod obişnuit sinonimul şi omofonul lui bas chevalier. în realitate, diferenţa dintre „marea" şi „mica" nobilime suferise deja un proces de deplasare şi - lăsîndu-i la o parte pe cei mulţi de origine ]