Contribuţia traducătorilor

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL 79

explicit laic şi adesea folcloric, lipsit oricum de preocupări doctrinare şi nu rareori străbătut de accente anticlericale, al căror ton caracte­ristic este uneori reprezentat de insolenţă, alteori de revendicarea unei sacralităţi specifice profesiei cavalereşti, diferită şi eventual mai bună şi mai plăcută Domnului decît cea conferită de preoţi. Aşa se prezintă, de exemplu, atmosfera ce pare să predomine în scenele, destul de frecvente, în care cavalerii răniţi şi aflaţi pe punctul de a muri se spovedesc şi-şi iartă păcatele între ei, sau chiar se împărtăşesc unul pe celălalt, folosind dr:pt ostie un fir de iarbă cules de pe cîmpul de luptă.

Aceleiaşi logici i se supune şi ciclul de cîntece consacrat primei cruciade. In el vibrează eposul acestei expediţii întreprinse între 1096 şi 1099, în care - nu fără dreptate - s-a dorit să se vadă un rezultat direct şi imediat al creştinării instituţiei cavalereşti. Ştim astăzi că în prima cruciadă (ca de altfel şi în Franţa, cu prilejul disputelor legate de pax Dei, în Italia luptei pentru învestitură şi în Spania Reconquistei) acţionau grupuri de „cavaleri sărmani", amintiţi şi în cîntece, dar în privinţa cărora adjectivul „sărmani" nu trebuie interpretat în sens general. Cu alte cuvinte, nu era deloc vorba de nişte oameni nevoiaşi ori de nişte membri ai micii aristocraţii, cu toate că războinici aparţinînd acestei condiţii social-economice -eventual total lipsiţi de suită şi avînd doar calul şi armele pe care le poartă - pot fi întîlniţi într-adevăr atît în poezia, cît şi în realitatea atestată de documentele vremii. Aceşti cavaleri se numeau „sărmani" întrucît îşi lăsaseră deoparte setea de glorie, de îmbogăţire şi de aventuri pentru a se consacra programului de austeritate al Bisericii reformate, rămînînd totuşi în continuare laici şi luptători: vocaţia lor, în alţi termeni, configurează o experienţă împărtăşită de multe confrerii laice ale vremii. Există motive întemeiate să credem că noul climat al lumii creştine imediat după triumful grupului de reforma­tori (de altminteri atît de compozit: a numi, în bloc, „gregoriană" reforma din secolul al Xl-lea reprezintă o reducţie inacceptabilă) implicase numeroşi exponenţi ai lumii cavalereşti. Totuşi, cel mai interesant produs al cruciadei sub aspectul poeziei epice, Conquete de Jerusalem, pare să nu fi fost deloc influenţat de sensul mai profund al reformei: scena care ni se prezintă este cea a obişnuitelor miracole (îngeri şi sfinţi ce intră în luptă alături de creştini), şi a unei emotivi­tăţi stilizate şi formalizate, dar şi violente, tipică eroilor epici - care leşină din cauza emoţiilor, plîng în hohote -, precum şi a unei cruzimi feroce (de altfel, după cum ştim, cucerirea Cetăţii Sfinte a fost într-adevăr însoţită de un masacru cumplit în care au pierit laolaltă Musulmani, evrei şi creştini orientali, pe care cruciaţii nu-i puteau deosebi unii de alţii). Un erou din Conquete, alături de Godefroi de Bouillon, este Thomas de Marle, care urcă cel dintîi zidurile cetăţii, Parcă zburînd pe deasupra vîrfurilor lăncilor purtate de oamenii săi, Şi care nu pregetă să ucidă chiar şi fe.-nei; el este animat de o

80

OMUL MEDIEVAL

fervoare pioasă şi apare mişcat pînă la lacrimi dinaintea mormîntului lui Hristos, ceea ce nu-l împiedică să poarte un talisman magic care-i asigură invulnerabilitatea în luptă. In realitatea faptelor, nu ştim dacă Thomas de Marle a urcat într-adevăr cel dintîi zidurile Ierusalimului, merit pe care mai tîrziu avea să şi-l dispute cu şiruri întregi de eroi autentici sau presupuşi: ceea ce ştim despre el ca personaj istoric (de care ne vorbeşte pe larg abatele Guibert de Nogent, el însuşi cronicar al cruciadei şi autobiograf) ne face să ne cutremurăm. Ne aflăm dinaintea unui feudal ale cărui isprăvi le umbresc, prin ferocitate şi barbarie, pe cele ale lui Raoul de Cambrai din epopee: evident, plînsul său în faţa Sfîntului Mormînt (care poate foarte bine să fi constituit un episod istoric autentic şi de sinceritatea căruia n-avem motive de îndoială) nu are în sine absolut nimic contradictoriu, cu condiţia să ţinem seama că, în reconstituirea vieţii mentale, afective şi emotive din secolele al Xl-lea şi al XH-lea, nu trebuie introduse anacronisme, şi că oamenii din acea vreme gîndeau într-un mod foarte diferit de al nostru şi nu împărtăşeau nicidecum concepţia noastră despre coerenţă.

Totuşi, Thomas de Marle, deşi se poate foarte bine să fi fost un cruciat viteaz, nu era în nici un caz un „cavaler sărman" de tipul acelui Walter zis „cel Sărac", care în prima cruciadă conducea o ceată de populares, poate chiar tîlhari; mai degrabă decît un aventurier lipsit de mijloace, el pare a fi fost un exemplu de membru al aristo­craţiei militare cîştigat în mod adevărat şi sincer de partea reformei bisericeşti şi decis să-şi petreacă restul vieţii în slujba noului ideal. Aceleiaşi categorii trebuie să-i fi aparţinut acea mînă de războinici şi mici aristocraţi proveniţi mai cu seamă din Burgundia şi Champagne, care, spre sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XH-lea, s-au adunat în jurul unui personaj de-acelaşi rang cu ei, un anume Hugues de Payns. Era vorba de foşti cruciaţi sau de nou-veniţi în Ţara Sfîntă, în vreunul dintre numeroasele pelerinaje care s-au succedat după ce vestea cuceririi cruciate din 1099 se răspîndise pe continentul european. în Palestina, în loc de entuziasm, ei găsiseră pretutindeni haos, dezolare şi delăsare. Masacrarea nediferenţiată a locuitorilor, împreună cu exodul multora dintre supravieţuitorii terorizaţi aduseseră într-o stare mizerabilă acele ţinuturi cîndva înfloritoare; pe de altă parte, o dată epuizat efectul surprizei, căruia i se datorează în bună parte succesul cruciadei, islamul începuse să se reorganizeze şi năzuia la o recucerire. Pelerinii, după ce se închinau la Sfîntul Mormînt, se întorceau în patrie: atunci, cine ar fi asigurat apărarea cuceririlor din 1099 ?

Din nevoia de a întări teritoriile cîştigate, de a-i apăra pe pelerini, de a-i asista pe cei slabi şi de a „permanentiza", dacă putem spune astfel, mobilizarea ce făcuse posibilă expediţia cruciată, s-au născut aşa-numitele ordine călugăreşti militare (sau religioase militare, sau religioase cavalereşti). în multe privinţe, ele pot fî considerate

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

81

produsul cel mai reprezentativ al eticii elaborate în „ligile de pace", ca şi al dorinţei reformatorilor Bisericii de a subordona instituţia cavalerească la programele lor; însă într-o altă privinţă depăşesc cu mult, chiar prin rezultatele lor imediate, aceste limite, în măsura în care reprezintă o conversio integrală la vocaţia bisericească a cel puţin unei părţi a lumii cavalereşti. Nu mai este vorba, prin urmare, de subordonare şi de folosire, ci de identificare. Diferenţa este semnifica­tivă : Grigore al Vll-lea, deşi vorbise de o miliţia sandi Petri, probabil că nu şi-ar fi dorit o soluţie atît de extremă şi într-un fel extremistă.

Legătura dintre confreriile libere şi probabil spontane ale „cavalerilor sărmani" din vremea „ligilor de pace" şi a luptei pentru învestitură, pe de o parte, şi ordinele religioase militare, pe de altă parte, este evidentă deja în compania adunată de Hugues de Payns: se pare că el şi discipolii săi au fost primii care şi-au luat numele de pauperes milites Christi, consacrîndu-se apărării Sfîntului Mormînt şi a peleri­nilor ; dar la conciliul de la Troyes din 1128, ea s-a preschimbat din fraternitas într-o adevărată religio, într-un ordin. Şi întrucît Balduin al II-lea, regele Ierusalimului, le îngăduise între timp acestor cavaleri să locuiască în spaţiul din Haram esh-Sharif, în apropierea celor două moschei, cea a Cupolei Stîncii şi al-Aqsa (care pentru cruciaţi reprezentau Templum Domini şi respectiv Templul lui Solomon), ordinul a căpătat numele de „templier", nume pe care avea să şi-l păstreze pînă în 1312, anul dizolvării sale din voinţa papei Clement al V-lea, în urma unei serii de scandaluri în care fusese implicat, se pare, mai cu seamă din cauza uriaşelor bogăţii acumulate, la care jinduia regele Filip al IV-lea al Franţei.

Ordinul Templului este numai unul dintre numeroasele ordine religioase militare întemeiate în cursul secolului al XH-lea în Ţara Sfîntă şi în Peninsula Iberică, iar mai tîrziu şi în nord-estul Europei (unde vor avea rolul de a conduce cucerirea şi colonizarea lumii baltice şi slave), dar introduse cam pretutindeni pe continent datorită succesului lor iniţial, numeroaselor donaţii în bani şi pămînturi care le reveneau, cît şi convertirii unor membri ai aristocraţiei militare, care, atraşi de faima lor de austeritate şi de dîrzenie ascetică, li s-au alăturat. Faima de aviditate, de violenţă şi de corupţie pe care unele dintre ele aveau să şi-o capete mai tîrziu, şi în care nu întotdeauna e lesne de separat conformitatea cu adevărul istoric de propaganda unor forţe politice adverse, nu poate oricum răpi nimic din semnifi­caţia originală a experienţei lor.

Dintre aceste ordine trebuie amintite în primul rînd cel al Sfîntului Ioan din Ierusalim, „al ospitalierilor" (dedicat deci primirii şi ajuto­rării pelerinilor), care începînd cu secolul al XlV-lea se va numi „de Rodos", iar din secolul al XVI-lea, „de Malta", din cauza mutărilor centrului, şi care va deveni celebru pentru flota sa, şi cel al Sfintei Măria, zis „al teutonilor" întrucît nu aveau acces în rîndurile sale decît cavaleri de origine germană. Ambele au fost întemeiate în Ţara