74
OMUL MEDIEVAL
RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL
75
aceeaşi prevedere a fost lansată şi pentru protejarea tuturor acelor categorii de persoane care pentru slăbiciunea lor erau considerate pauperes (un cuvînt cu un sens nici pe departe exclusiv economic); şi s-a ajuns în cele din urmă să se decidă că actele războinice, deja interzise prin pax în anumite locuri şi faţă de anumite categorii, erau interzise de asemenea în anumite zile ale săptămînii. Dacă omuciderea era oricînd şi oricum un păcat mortal, tregua Dei prevedea că a comite un asasinat între după-amiaza zilei de joi şi cea a zilei de duminică atrăgea în mod nemijlocit excomunicarea. In acest mod, fără a se interzice tout court războiul (o prevedere imposibil de imaginat într-o societate în care războinicii deţineau hegemonia), el era limitat pe cît posibil, fiind modelat după exigenţele revigorării vieţii sociale şi economice şi după cele ale reformei Bisericii, care în chiar acei ani se înfăptuia în contextul unei vaste mişcări iniţiate de congregaţia monastică ce se năştea la abaţia Cluny, în Burgundia; reformă ce ţintea către aşa-numita libertas Ecclesiae, adică înspre eliminarea împovărătoarei influenţe a seniorilor laici asupra instituţiei ecleziastice.
Pe de altă parte, programul mişcării pax şi tregua Dei, ce se dezvolta printr-o serie de concilii locale la care participau, regiune cu regiune, clerul, dar şi laicii zonei respective, n-ar fi avut posibilitatea de a se răspîndi şi afirma (cum se petrecea de exemplu şi în Italia, cu mişcările care sprijineau, inclusiv cu armele, programul clerului reformator în aşa-numita „luptă pentru învestitură") dacă n-ar fi reuşit să mobilizeze războinici, dispuşi să impună cu forţa programul de pacificare acelor tyranni care se încăpăţînau să însînge-reze creştinătatea cu luptele lor private şi acelor aristocraţi care, după ce încheiaseră pacturi de pace şi de armistiţiu, se dedaseră din nou la violenţe, fiind de aceea numiţi infractores pacis. Dacă grupurile de milites cunoşteau deja o etică întemeiată pe curaj, pe fidelitate faţă de conducător şi pe loialitatea pentru tovarăşul de arme, etica propriu-zis cavalerească se naşte, în schimb, din canoanele religioase ale conciliilor de pace: ea se bazează pe serviciul datorat Bisericii şi pe protejarea acelor pauperes — a celor mai slabi — împinsă pînă la sacrificiul de sine. în anii '70 şi '80 ai celui de-al Xl-lea veac, papa Grigore al Vll-lea, după exemplul lui Erlembaldo Cotta, miles ce fusese căpetenia militară a patarinilor milanezi, elabora noul concept de miles sandi Petri, ca o dezvoltare, dar şi ca o modificare substanţială a celui de miles Christi. Această din urmă expresie îl desemnase pentru multă vreme, după cum se ştie, pe martir; mai apoi trecuse la a-l denumi pe călugăr, pe ascet sau pe oricine s-ar fi dedicat rugăciunii şi celor duhovniceşti, purtînd, în tăcerea inimii, pugna spiritualis împotriva păcatului. în acest sens, miliţia Dei şi miliţia huius saeculi, angajamentul religios şi angajamentul lumesc, fuseseră pentru multă vreme percepute ca fiind antitetice. Biserica, angajată în lupta pentru reformă şi pentru eliberarea de sub tutela principilor
laici, simţea însă acum că avea nevoie de toate forţele care îi puteau sprijini programul, inclusiv de cele militare: de aceea, papa Grigore nu ezita să-l mustre cu asprime pe un nobil care se hotărîse să abandoneze lumea şi să se închidă într-o abaţie. Ceea ce cu puţină vreme în urmă ar fi fost considerat o alegere pe cît de sfîntă, pe atît de eroică apărea acum ca abandonarea unei tranşee din linia întîi. Se năştea un nou tip de miles Christi, mai precis sancti Petri, pregătit să-şi folosească spada în slujba preoţimii. Şi probabil că începînd de atunci învestitura cavalerească, ce fusese pînă în acel moment o ceremonie laică îndeplinită în interiorul grupurilor de profesionişti ai armelor care hotărîseră în mod liber să coopteze un nou tovarăş de arme, a început să presupună o recunoaştere religioasă din partea Bisericii, care de altfel (după cum ne asigură o sursă ca pontificalul romano-germanic de la Magonza, din secolul al X-lea) obişnuia de multă vreme să binecuvînteze armele, aşa cum făcea şi cu uneltele de lucru şi de uz zilnic.
Aspră faţă de tyranni şi praedones, Biserica proaspăt ieşită din reformă arăta deci, în schimb, o bunăvoinţă semnificativă faţă de toţi aceia care, din lumea laică, ar fi acceptat să-şi pună priceperea militară şi curajul în slujba ei. Ca un exemplu al acestei noi situaţii poate fi considerată o scriere hagiografică, Viaţa sfîntului Geraud d'Aurillac, scrisă de abatele Odon de Cluny: înainte de a intra în lumea monastică, Geraud dusese de fapt o viaţă de războinic; însă şi sub această înfăţişare, după părerea biografului său, el îl slujise pe Dumnezeu aşa cum se cuvenea. Despărţirea de arme ca semn de conversio, după schema edificatoare formulată în Vita Martini de Sulpicius Severus, părea astfel depăşită. Acum, dobîndirea sfinţeniei era posibilă şi prin slujirea Bisericii cu arma în mînă.
Nu trebuie să credem că această schimbare de situaţie s-ar fi datorat numai exigenţelor afirmate prin mişcarea pax Dei sau în timpul luptei pentru învestitură. Realitatea este că în secolul al Xl-lea creştinătatea occidentală traversa o fază de viguroasă expansiune, manifestată şi prin faptele de arme ale grupurilor de cavaleri sau ale flotelor de luptă din oraşele maritime, mai cu seamă ale celor din Marea Tireniană, împotriva unui islam care, după extraordinara explozie dintre secolele al Vll-lea şi al X-lea, cunoaşte acum, în mişcarea lui oscilatorie de cucerire şi de criză, o fază de stagnare. Se pare, prin urmare, că a sosit rîndul contraofensivei creştine. în Spania islamizată începînd din secolul al VUI-lea aceasta se manifestă Prin aşa-numita Reconquista şi îşi află originea în propaganda -încurajată într-o oarecare măsură de Cluny - în favoarea pelerinajului către sanctuarul de la Santiago1 de Compostela, în Galiţia, precum şi în setea de aventură a anumitor grupuri de cavaleri, mai cu seamă francezi, care, în căutarea unor bogate prăzi de război, nu
l- Sfîntul Iacob (n.t.).
76
OMUL MEDIEVAL
se dădeau în lături de la a-i sluji ca mercenari pe nobilii creştini din Leon, Castilia şi Aragon. Un produs al acestei tensiuni şi al acestor ciocniri nu este, pe planul tradiţiei culturale, doar epopeea creştină şi naţională Cântar de mio Cid, ci o întreagă recoltă de poeme epice şi de legende în care credinţa creştină şi gustul pentru miracol, sprijinite pe nararea a numeroase apariţii şi pe cultul moaştelor şi al sanctuarelor, se traduc într-un original „creştinism războinic", în care exaltarea spiritualităţii creştine se împleteşte cu gloria militară, iar Fecioara Măria şi sfîntul Iacob, împreună cu „sfinţii luptători" Gheorghe, Teodor, Mercur, Dimitrie, Martin şi alţii, apar în toiul luptei, printre stindarde albe, încurajîndu-i pe creştini, înspăimîn-tîndu-i şi punîndu-i pe fugă pe necredincioşi. Un climat asemănător poate fi surprins în anumite relatări despre cucerirea Siciliei de către normanzi, în sursele care povestesc despre vitejia marinarilor din Pisa în asaltul de la Al-Mahdiah din 1087, sau, cu douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, din Baleare, sau chiar în cel mai celebru text din poezia epică occidentală a vremii, La Chanson de Roland.
Eroul creştin Roland, nepot al lui Carol cel Mare, nu este lipsit de legătură cu un adevăr istoric, ce-i drept foarte slab susţinut documentar. Dar ceea ce contează aici nu este să aflăm dacă un personaj cu acest nume a existat cu adevărat în anturajul lui Carol sau dacă faima lui se justifică prin isprăvile sale. Fapt este că moartea lui, survenită în secolul al VUI-lea în timpul unei ambuscade în trecătoarea Roncevaux din Pirinei, a condus, mai mult sau mai puţin nemijlocit, la naşterea unei tradiţii epice care în secolul al Xl-lea a fost adoptată ca o paradigmă a martiriului pentru credinţă. Sfîrşitul său, narat în versurile emoţionante din Chanson, este cel al vasalului sfînt al unui Dumnezeu războinic; înainte de a închide ochii, paladinul adresează un adevărat cînt de iubire strălucitoarei sale spade Durandal, în minerul căreia sînt închise preţioase relicve, iar apoi îşi oferă mănuşa lui Dumnezeu, într-un suprem act de fidelitas, ridicînd-o spre cer. Cer care se deschide îndată, lăsînd o mulţime de îngeri să se pogoare ca să-l întîmpine pe erou şi să-l poarte în zbor către porţile paradisului.
Se discută de cîteva decenii bune despre originalitatea acestui Chanson de Roland, despre rolul acestui poem epic şi despre raportul său cu o tradiţie războinică precedentă, care ar putea data chiar din Antichitatea germanică păgînă. Este sigur însă că aceşti îngeri care coboară spre contele Roland şi-l însoţesc în cer nu sînt nişte travestiuri ale Walkyriilor: sînt chiar îngeri creştini, revăzuţi şi reconcepuţi totuşi într-un complex de valori conceptuale şi de sensibilităţi care datorează mult tradiţiei războinice ancestrale, dar şi mai mult încă unei ecleziologii inspirate mai degrabă din Vechiul Testament decît din Noul Testament. Războinicul sfînt Mihail din poem este biblicul „Prinţ al oştirilor Domnului", iar Dumnezeul creştin al lui Roland, chiar dacă de multe ori este amintit cu dragoste ca „Fiul Măriei",
RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL 77
este în realitate în primul rînd teribilul Dumnezeu al Israelului, Dominus Deus Sabaoth, Domn al bătăliilor şi al răzbunării.
însă, ajunşi la acest punct, se impune o întrebare: a fost cu adevărat Biserica gregoriană ierarhică şi hierocratică, aşa cum a apărut după reforma din secolul al Xl-lea, cea care a „inventat" idealurile cavalereşti, modificînd substanţial vechea etică feudală şi militară, ba chiar opunîndu-i-se iniţial, şi elaborînd un sistem de virtuţi războinice bazat pe idealul apărării celor slabi şi al martiriului pentru credinţă, care să se opună universului vechilor valori, bazat pe vitejie şi pe coeziunea profesională şi iniţiatică a grupului? Constatarea că aceste chansons de geste ar datora mult, conceptual şi stilistic, formulelor liturgice şi textelor hagiografice şi că, prin urmare, ar putea constitui în realitate instrumentele unei propagande conduse de mediile ecleziastice a jucat în trecut un rol important în afirmarea unei astfel de teze. Astăzi totuşi, mulţi sînt cercetătorii care gîndesc în această privinţă exact contrariul, şi anume că aceste chansons ar reprezenta vechea voce, eventual revizuită şi rafinată în secolele al Xl-lea şi al XH-lea (şi, dacă vrem, actualizată într-o nouă percepţie puternic marcată de laitmotivul eroismului religios), a unei culturi laice larg autonome; şi că probabil formulele liturgice şi literatura hagiografică sînt cele care li s-au conformat, astfel încît să-şi întărească, mizînd pe popularitatea lor, capacitatea de a se implanta cît mai adînc în conştiinţele şi în imaginarul colectiv. Este vorba, aşadar, nu atît de o creştinare a culturii cavalereşti, cît mai degrabă de o militarizare şi o transformare în eroi a unor modele de mărturisire creştină, considerate deosebit de capabile de a captiva, de a emoţiona, de a sluji; într-un cuvînt, nişte instrumente de propagandă.
Dostları ilə paylaş: |