La Chanson de Roland oferă un prim şi important model de codificare a acelui ritterliches Tugendsystem, a „sistemului etic cavaleresc". Acesta gravitează în jurul a doi poli: la prouesse, vitejia, şi la sagesse, „înţelepciunea", adică acel tip de sagacitate specială, rafinată prin experienţă, îndeobşte formulată în termenii prudenţei. Aceşti termeni sînt complementari, iar rezultatul convieţuirii lor armonioase este la mesure, echilibrul atent controlat. Viteazul neînţelept este un nebun; înţeleptul care nu ştie să fie viteaz cade, dimpotrivă, în laşitate. Dar în realitate numai rareori cavalerul se află în posesia ambelor virtuţi fundamentale, aflate într-un raport echilibrat: acesta se naşte mai degrabă din frăţia de arme a unor cavaleri cu naturi complementare; din tovărăşia unui cavaler mai cu seamă puternic cu un cavaler mai cu seamă înţelept. Pe scurt, cavalerul perfect - şi asupra acestui fapt vor insista şi autorii de tratate, de la reformatorul gregorian Bonizo din Sutri şi pînă la Raymundus Lullus, care a teoretizat soluţia mistică a instituţiei cavalereşti -, mai mult decît un individ, este rezultatul exercitării a ceea ce atît Cicero, cît şi sfîntul Bernard şi Aelred din Rievaulx numesc amor socialis şi coincide cu notitia contubernii: spiritul de grup şi de solidaritate. Acesta este poate
