Contribuţia traducătorilor

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

Franco Cardini

Referinţe bibliografice

„II monachesimo nell'alto Medioevo e la formazione della civiltâ occiden­tale", in Settimane di studio del Centro italiano di studi sull'alto Medioevo, IV, Spoleto, 1957.

Leclercq, J., L'amour des lettres et le deşir de Dieu. Initiation aux auteurs monastiques du Moyen Age, Cerf, Paris, 1957 (trad. it., Sansoni, Florenţa, 1965).

„Theologie de la vie monastique. Etudes sur la tradition patristique", in Theologie, 49, Aubier, Liguge (Vienne), 1961.

„II monachesimo e la riforma ecclesiastica (1049-l122)", Atti della IV Settimana internazionale di studio (Mendola, 23-29 august, 1968), Vita e pensiero, Milano, 1971.

Vauchez, A., La spiritualite du Moyen Age occidental. VIII^e-XH^e siecles, Presses Universitaires de France, Vendome, 1975 (trad. it., Vita e Pensiero, Milano, 1978).

Vinay, G., Alto Medioevo latino. Conversazioni e no, Guida, Napoli, 1978.

■
A fost neîndoielnic o mare revoluţie aceea care, în cursul secolului al X-lea, a eliminat, practic, vechea împărţire a societăţii creştine în liberi şi servi, spre a substitui acestei vechi dihotomii - după cum ştim, mult mai veche decît civilizaţiile ebraică, romană şi germanică, din care Occidentul îşi trăgea rădăcinile culturale - pe aceea mai practică şi mai semnificativă dintre milites şi rustici. Ea implica identificarea unei graniţe precise nu numai în domeniul normativ şi instituţional, ci şi în acela al funcţiilor sociale şi al formelor de viaţă, între cei (puţini, în fond) care aveau privilegiul de a purta armele şi de a lupta, fiind de aceea în mod normal scutiţi de povara dărilor senioriale, şi cei (marea majoritate a laicilor) de la care se aştepta o implicare în universul producţiei aptă să satisfacă atît nevoile proprii, de altfel limitate, cît şi pretenţiile, mai dificile şi mai sofisti­cate, ale celor ce nu mai trebuiau să muncească.

Lumea secolului al X-lea (ca şi aceea de la jumătatea celui de-al IX-lea) este aspră şi primejdioasă; simpla supravieţuire consti­tuie prin sine o preocupare constantă şi o străduinţă istovitoare. Incursiunile vikingilor, ungurilor şi sarazinilor jefuiesc ţărmurile şi bîntuie uscatul din spaţiul euro-mediteranean oriental; ele sînt însoţite (şi, după trecerea lor, înlocuite) de luptele continue din interiorul aristocraţiilor prădalnice şi violente, ce fuseseră doar superficial creştinate, chiar dacă se mîndreau cu aşezămintele monastice pe care le favorizau şi cu bogata captură de relicve adunate de pretutindeni şi etalate ostentativ, venerate şi onorate ca nişte obiecte cu puteri magice. în Europa timpului înfloresc castelele (ba chiar unele regiuni, precum Castilia, le împrumută numele), nişte fortăreţe în care oamenii se refugiază strîngîndu-se unii în alţii în timp ce pe-afară se dezlănţuie furia barbarilor şi a „tiranilor"; şi totuşi, tocmai aceste condiţii precare şi incomode ale vieţii de castel îi reiniţiază pe europeni în practica autoapărării şi autoguvernării.

Asprimea vremurilor a determinat de altfel reapariţia unor necesi­tăţi constante şi profunde: de exemplu, împărţirea societăţii în cele trei niveluri funcţionale, în oratores, bellatores şi laboratores. De acum rugăciunea, lupta şi muncile cîmpului erau considerate (deşi la niveluri diferite de demnitate) drept cele trei aspecte fundamentale ale vieţii civile, cele trei coloane de susţinere ale lumii creştine. Studiile lui Georges Dum6zil au confirmat în mod strălucit şi definitiv că această tripartiţie fundamentală are izvoare îndepărtate în cultura

72

OMUL MEDIEVAL

indo-europeană; dar ceea ce ne interesează aici nu este să căutăm constante, ci să identificăm specificul medieval al unui proces secular, ba chiar milenar, de creştere a prestigiului războiului şi războini­cului, care, într-o lungă fază de nesiguranţă, între secolele al X-lea şi al XH-lea, a permis lumii creştine - ale cărei cele mai elevate idealuri sînt şi rămîn, orice-ar fi, idealuri de pace - să elaboreze un complex etico-teologic orientat către sacralizarea practicii militare. Prin urmare, totul poate începe de aici: de la perioada întunecată a incursiunilor barbarilor şi a aşa-numitei „anarhii feudale", cuprinsă între sfîrşitul celui de-al IX-lea şi cel de-al Xl-lea secol; de la acest cuvînt, miles, care încetul cu încetul înlocuieşte toţi ceilalţi termeni ce-l desemnează pe războinic (sicarius, buccellarius, gladiator), folosiţi pînă atunci pentru a-i numi pe oamenii înarmaţi reuniţi în cete strînse în jurul unui dominus, al unui principe. Bătrînul Tacitus descrisese la vremea lui comitatus-ul germanic, care în Evul Mediu timpuriu cunoaşte multiple variante, de la trustis francă pînă la druzina rusească: în interiorul lui se elaborase în timp o etică bazată pe curaj, pe loialitate în prietenie şi afecţiune faţă de principe, care era considerat nu atît dominus, cît mai curînd senior, şef al grupului, „bătrînul" din partea căruia erau aşteptate daruri şi protecţie. în chiar mediul acestor Mănnerbiinden, al acestor „societăţi masculine", se păstraseră ritualurile iniţiatice de primire în cercul celor conside­raţi demni de a purta armele: încercări dure de forţă şi rezistenţă la durere, răniri rituale şi probe de îndemînare ce se situau la limita a ceea ce Biserica creştină ar fi putut considera permis. Cîndva - din nou Tacitus este cel care ne-o aminteşte - toţi tinerii războinici din păduri şi din stepe avuseseră de înfruntat astfel de probe: însă începînd cu secolul al VUI-lea tendinţa către specializarea meseriei armelor şi, prin urmare, către demilitarizarea generală a societăţilor romano-barbare (devenită necesară prin folosirea tot mai frecventă a calului în luptă, ca şi prin îmbogăţirea şi scumpirea echipamentului ofensiv şi defensiv necesar războinicului, după cum arată aşa-numitele Capitularia carolingiene) a făcut ca vechile tradiţii să se păstreze numai în rîndul grupurilor de elită, reprezentate de cetele strînse în jurul marilor aristocraţi; iar înmînarea solemnă a armelor devenise de-a -dreptul un patrimoniu al ritualurilor care marcau accesul tinerilor prinţi la lumea puterii. Acestea sînt bazele ceremoniei de învestitură cavalerească¹: alături de lupta călare şi de semnele exterioare dis­tinctive ale condiţiilor şi genului de viaţă, ele vor fi contribuit tocmai la conturarea profilului cavalerului.

Profesionistul războiului în secolele al X-lea şi al Xl-lea este, prin urmare, în mod obişnuit, membrul grupului condus de un mare aristocrat sau chemat să-i păzească reşedinţa; pentru aceasta, el poate sau nu să deţină bunuri de la senior, în regim de vasalitate,

1. It. addobbamento, fr. adoubement, din francul dubban „a lovi (pe umăr)" (n.t.).

RĂZBOINICUL ŞI CAVALERUL

73

sau arme, cai şi haine ce pot fi considerate un fel de soldă; el poate trăi pe lîngă senior, cum se întîmplă de obicei, sau poate avea o existenţă personală pe pămînturi proprii sau concesionate; condiţia lui individuală poate fi una de libertate sau de servitute, el aparţinînd, în acest al doilea caz, categoriei aşa-numiţilor ministeriales.

Din punct de vedere militar propriu-zis, critica a abandonat deja atît soluţia evoluţionismului, cît şi pe aceea a determinismului. Nimeni nu mai crede în teza unei instituţii cavalereşti născute „natural", în cursul secolului al VUI-lea, din nevoia de a opune rezistenţă rapidelor incursiuni ale arabilor din Spania; după cum aproape nimeni nu se mai încăpăţînează să susţină că ea ar constitui produsul necesar al inventării unui obiect, scara¹ la şa, care avea să permită o mai mare stabilitate pe cal, şi, prin aceasta, perfecţionarea atacului cavalerului lansat în galop, a cărui puternică lovitură cu lancea ţinută strîns la subţioară avea să doboare orice obstacol. Astăzi, atenţia noastră se îndreaptă mai cu seamă către surprinderea prestigiului, aflat într-o creştere continuă, al luptătorului călare, prin examinarea permanenţei unui complex sacral înrudit cu cel animalier din culturile stepelor; precum şi către aprofundarea legăturii dintre costurile mereu mai înalte ale războiului şi ale echipamentului militar (calul, armele de fier, vestonul căptuşit şi întărit numit bruina) pe de o parte, şi conturarea ierarhiei dependenţelor de vasa­litate concomitent cu creşterea distanţei socio-economice şi socio--juridice dintre oamenii înarmaţi şi cei neînarmaţi, pe de altă parte.

Conflictul dintre marii deţinători de seniorii îndreptăţiţi să perceapă redevenţe, dispunînd fiecare de discipoli înarmaţi, devine elementul caracteristic al vieţii secolelor al X-lea şi al Xl-lea, adică al lungului interval ce corespunde pulverizării puterii publice şi aşa-numitei „anarhii feudale". Aceasta este perioada în care oamenii înarmaţi sînt în primul rînd tyranni, praedones; iar violenţele lor faţă de cei lipsiţi de apărare şi în general faţă de toţi cei pe care Biserica îi numeşte pauperes (clericii înşişi, văduvele, orfanii, în general toţi cei incapabili să se apere şi lipsiţi de orice formă de protecţie) sînt denunţate din ce în ce mai des, mai cu seamă în sursele episcopale.

Tocmai capii anumitor dioceze - foarte curînd susţinuţi de aristo­craţi - şi de acei milites pe care izbutiseră să-i convertească la propriul program, ca şi de laicii, chiar de condiţie inferioară, preocupaţi de caracterul endemic al unei stări de violenţă ce împiedica demararea sau reluarea traficului şi a vieţii economice - au fost cei care au iniţiat, între sfîrşitul secolului al X-lea şi începutul celui de-al Xl-lea, mişcarea pax şi tregua Dei: sanctuare, aziluri, pieţe, vaduri, străzi au fost puse sub o tutelă specială (pax), în baza căreia oricine ar fi comis în acele locuri acte de violenţă era pasibil de excomunicare;

!• Şaua cu scări era folosită în China în secolul al V-lea, iar în Iran şi Bizanţ în secolul al Vl-lea, însă lumea greco-romană o ignorase (n.t.).