Contribuţia traducătorilor

54

OMUL MEDIEVAL

CĂLUGĂRII

55

unei vieţi religioase mai riguroase, se organizează în fraternitates legate de lumea monastică.

Noutatea anumitor forme de organizare şi de viaţă rezuma şi exprima tendinţe de fond difuze şi persistente. O arie amplă şi foarte vag definită gravitează în jurul mănăstirilor şi se configurează în termeni şi cu trăsături mai nete şi mai precise numai pe măsura ascensiunii pe treptele sociale. Formele şi modalităţile în care regii şi marii seniori pot stabili o legătură strînsă cu mănăstirea se dove­desc extrem de clare. Obiceiul lor de a îmbrăca rasa călugărească în preajma morţii manifestă cît se poate de limpede căutarea unei duble garanţii pentru propriul destin ultramundan: cea oferită de rasa şi de îngropăciunea călugărească şi cea care decurge din rugăciunile călugărilor. Unor preocupări asemănătoare le corespunde practica donaţiilor de rente şi de bunuri, care-i recomanda pe donatori pentru rugăciunile călugărilor:

Cinsteşte-i pe slujitorii lui Dumnezeu cu vorba şi cu fapta; venerează-i şi ajută-i mai ales, pe cît îţi va fi cu putinţă, pe călugări, preoţi ai acestei Biserici, domni şi fraţi ai noştri; dacă vor avea trebuinţă, sprijină-i cu ajutorul şi cu sfatul tău. Dăruieşte-le din inimă bunurile pe care tatăl meu şi cu mine le-am dăruit lor pentru mîntuirea noastră: iar ei să le stăpînească în pace şi linişte. Nu căuta nicicînd să-i înjoseşti, nici nu îngădui supuşilor tăi să-i silnicească. Dacă te vei osteni să le fii sprijin de nădejde, ei fără răgaz se vor ruga lui Dumnezeu pentru tine (Patrologia Latina, 188, col. 442 şi urm.).

în acest chip, ajuns în pragul morţii, nobilul Ansold, senior de Maule, după o viaţă aventuroasă de călătorii şi bătălii, îi recomandă fiului său pe călugării de la Saint-Evroult, înainte de a le îmbrăca rasa şi de „a putea să-şi încheie viaţa printre ei, pentru a dobîndi astfel ceea ce Dumnezeu făgăduieşte oamenilor săi" (ibid.). Este numai unul din multele episoade asemănătoare adunate cu grijă de cronica­rul clunisian Orderic Vital şi pe care nenumărate izvoare diplomatice şi cronicăreşti ni le atestă ca pe un obicei consacrat şi răspîndit în lumea bună din epocă. Legătura fraternă astfel stabilită, privilegiată şi trainică, traversează hotarul dintre viaţă şi moarte.

Alfonso, regele Castiliei, a miluit din belşug congregaţia cluni-siană — „ut neminem regum vel principum sive priscis seu modernis temporibus ei comparare possimus"^l. Este impunătoare seria presta­ţiilor monastice pe care a reuşit să şi le asigure în acest fel, prestaţii desfăşurate în acelaşi timp în beneficiul şi în locul său: recitarea integrală a unui psalm - JExaudiat te Dominus" - la ora a treia; la slujba „cea mare", recitarea rugăciunii „Quaesumus, omnipotens Deus"; în joia mare, treizeci de săraci vor fi chemaţi la spălarea

1. „încît să nu putem asemui cu ea pe nici un rege sau prinţ din vremea veche sau din vremea noastră" (n.t.).

picioarelor „pro eo", în timp ce în ziua Paştelui, numărul săracilor pe care - tot „pro eo" - camerarius se va îngriji să-i hrănească se ridică la o sută; pe lîngă aceasta, în fiecare zi trebuie să i se rezerve un prînz în refectoriu - „quasi si nobiscum epulaturus sederet"¹ - cu care, pentru mîntuirea sufletului său, „tam in vita quam in morte" ², va fi întreţinut un călugăr. în biserica închinată sfinţilor Petru şi Pavel, înălţată prin contribuţiile sale, îi este rezervat un altar dintre cele mai importante, unde o slujbă zilnică va implora salvarea sa în eternitate. Aceste prestaţii, la care va fi făcută părtaşă şi regina, soţia sa, se vor multiplica după moartea lui, cu slujbe de intercesiune, rugăciuni corale, numeroase mese pentru săraci şi oferirea, în ziua sa aniversară, a unui prînz mai copios pentru călugări (Patrologia Latina, 159, col. 945 şi urm.).

Este vorba desigur de un tablou excepţional, a cărui dimensiune îşi găseşte puţine echivalente. însă tipul de legătură şi de raport dintre călugări şi binefăcătorii lor pe care acest tablou îl pune în lumină nu e deloc excepţional: luate separat, operele înfăptuite în folosul sau din însărcinarea lui Alfonso sînt, în răstimpuri, reafir­mate şi repetate pentru unul sau altul dintre seniorii laici mai mult sau mai puţin însemnaţi, care au miluit, susţinut şi protejat mănăs­tirea respectivă. Libri vitae, libri memoriales, obituare, registre de decese, libri confraternitatum, libri sepulcrorum atestă din plin această asociere la binefacerile rugăciunii şi ale milosteniei monastice, care-i implică şi îi uneşte pe călugării diferitelor mănăstiri şi, în acelaşi timp, pe binefăcătorii lor.

Viaţa interioară a mănăstirii şi rolul său dobîndesc astfel, faţă de societate, o dimensiune eminamente cultuală şi de asistenţă, iar partea din ziua monastică dedicată liturghiei se dilată, mai ales în congregaţia clunisiană, într-un mod deosebit de accentuat. însăşi recrutarea călugărilor, care, prin generalizarea unui obicei instaurat încă din Evul Mediu timpuriu, se realizează de acum în special dintre copiii aflaţi la o vîrstă foarte fragedă, îşi găseşte în aceste funcţii motivaţia specific religioasă: pentru că oferirea de către părinţi a propriului fiu lui Dumnezeu, adesea împreună cu un anumit număr de bunuri care să-i asigure instruirea şi întreţinerea, le asigura într-un mod cu totul şi cu totul special o prezenţă prietenă în „sfintul colegiu" al călugărilor, un vehicul privilegiat de rugăciuni şi de intercesiuni. Asigurările pentru lumea de dincolo sînt legate strîns, pînă la a se confunda, cu avantajele concrete, ce pot fi exploatate încă din prezent. Rugăciunilor li se adaugă competenţele, sprijinul, ajutoarele concrete pe care puterea şi cultura călugărilor, ca şi prestigiul şi autoritatea lor sînt gata să le ofere binefăcătorilor lor. Wilhelm Cuceritorul, după supunerea Angliei, apelează la comunităţile mănăstirilor întemeiate

l- „Ca şi cum el ar sta să mănînce alături de noi" (n.t.). ^- „Atît în timpul vieţii, cît şi după moarte" (n.t.).

56

OMUL MEDIEVAL

şi miluite de el pentru a reînnoi episcopatul regatului, dar recurge la călugări şi pentru a organiza o mai înţeleaptă şi mai prevăză­toare administrare a bunurilor coroanei {cf. Patrologia Latina, 159, col. 817D-818A). Contele Thibaut, unul dintre seniorii cei mai puternici din Franţa, este bine cunoscut pentru marile beneficii aduse inci­pientei congregaţii cisterciene şi pentru prietenia care-l leagă' de sfîntul Bernard. Dar cînd armele regelui se îndreaptă împotriva sa punîndu-l în mare dificultate, nu lipsesc vocile care ironizează generozitatea lui din trecut, incapabilă acum să pună pe picioare o armată: în loc de cavaleri şi arcaşi, el avea călugări şi slujitori mănăstireşti! Iar rugăciunile lor nici măcar nu păreau să-i fie de vreun folos: ca să-l poată salva, a observat zîmbind batjocoritor un episcop, căruia realismul artei guvernării îi inoculase evident o vînă de scepticism, Dumnezeu ar trebui să se manifeste, înşfăcînd o ghioagă şi neprecupeţindu-şi loviturile: „însă pînă acum n-a făcut nimic din toate astea". în povestirea apologetică şi edificatoare a hagiografului, sfîntul Bernard rezolvă situaţia, nu doar prin simple rugăciuni, ci intervenind activ, împăcîndu-i pe combatanţi şi eliberîndu-l pe Thibaut de primejdie {Patrologia Latina, 185, col. 328 şi urm.). Dincolo de orice emfatizare pioasă, urmele intervenţiilor sale decisive în conflictele politice sînt prea frecvente, iar atestările - prea concor­dante ca să poată fi minimalizate.

Sfîntul Bernard este fără îndoială o figură de excepţie, însă asu­marea de către abaţi şi mănăstiri a unui asemenea rol se reiterează constant de-a lungul a cel puţin două secole. Nu este, desigur, o întîmplare faptul că Hugues, marele abate de la Cluny, stă la Canossa alături de Grigore al VH-lea, ca protagonist activ al absolvirii/recon­cilierii lui Henric al IV-lea; şi că bătrînul împărat, fugar şi urmărit de propriul fiu, apelează la el ca să obţină mîngîiere şi sprijin. Sînt fapte cunoscute, cum cunoscut este rolul jucat de unii consilieri, interme­diari, pacificatori, de unii protagonişti activi — chiar dacă neobservaţi — ai marilor probleme ale epocii, de unii oameni ca Romualdo, ca Guglielmo din Volpiano sau Gregorio din Monte Cassino, ca Wilhelm din Hirsau, sau Suger din Saint-Denis sau Petru Venerabilul, figuri proeminente ale unui monahism ce numără în realitate mii şi mii de actori, uneori numai aparent minori, mişcîndu-se în aceeaşi direcţie şi cu aceleaşi scopuri.

Prestigiul, autoritatea, puterea lor de decizie n-ar putea fi înţelese pe deplin dacă n-am ţine seama de fascinaţia pe care aceste personaje erau în stare să o inspire. Nu cred că este vorba numai despre aureola de sfinţenie, de faima rigorii dezinteresate ce le înconjura. Impresia este aceea a unei personalităţi consistente, a unei cunoaş­teri a introspecţiei şi analizei, a unei capacităţi de detaşare realistă în citirea mişcărilor sufletului, care-i fac pe aceşti călugări într-un fel superiori celorlalţi, care atestă prezenţa în ei a unui material uman şi a unui nivel de maturitate neîntîlnite altundeva. Nu este un

CĂLUGĂRII

57

teren uşor de străbătut şi de cercetat. Desigur, nici nu ne putem limita, referirea la viguroasa conştiinţă de sine care animă cultura monastică. Absenţa unor surse documentare provenite din afara ei complică fără îndoială cercetarea. Şi totuşi, multe indicii marginale susţin şi sugerează această impresie, dacă parcurgem pista oferită de acea incontestabilă stăpînire a cuvîntului care este apanajul lor exclusiv. Există atîtea elemente de detaliu, irelevante poate în sine, dar care oferă în ansamblu un tablou elocvent al agilităţii mentale, al subtilităţii interpretative, al agerimii vizionare, apt să configureze statura reală a felului lor de a fi şi acţiona. Există semnificativa declaraţie prin care Hugues de Cluny ştie să se apere, înaintea conciliului de la Reims din anul 1049, de bănuielile că ar fi uneltit mişeleşte ca să obţină promovarea la rangul de abate - „Carnea desigur a dorit-o, însă mintea şi raţiunea au respins-o" {Patrologia Latina, 159, col. 865D); sau ironia muşcătoare cu care Suger, în cîteva trăsături de penel realiste, îi portretizează pe trufaşii membri ai soliei imperiale venite în Franţa ca să trateze cu Pascal al II-lea: corpolenţa trăncănitoare a ducelui de Welf, incredibil de lung şi de lat, afabilitatea insinuantă a episcopului de Treviri, expert în vorbirea solemnă, cu toţii „atît de zgomotoşi, încît păreau trimişi mai degrabă să insufle frică decît să vorbească paşnic" {Vita Ludovici Grossi regis, IX). Există îndurerata şi deziluzionata luciditate cu care Suger însuşi comentează trădările fioroase ce garnisesc raporturile famili­ale din lumea feudală a vremii sale: „Raritatea credinţei face ca mai curînd binele să fie răsplătit cu rău decît răul cu bine: în acest fel este dumnezeieşte, în celălalt fel nu este nici dumnezeieşte, nici omeneşte, şi totuşi aşa se face" {ibid., XVII); există, într-o scrisoare a lui Petru Venerabilul, individualizarea subtilă a acelor zone întune­cate ale sufletului ce rămîn inexprimabile chiar şi între prietenii cei mai dragi {Ep. 54), ori înţelepciunea cumpănită a lui Bruno, întemeietorul mănăstirii Chartreuse, care cunoaşte importanţa unei naturi plăcute pentru odihna sufletului ostenit de veghe şi meditaţie. Vigoarea intelectuală şi exuberanţa emoţională însoţesc o ştiinţă a scriiturii în stare să exprime şi să nuanţeze senzaţii, mînii, atenţii subtile şi secrete. Este un aspect al universului monastic care ar merita să fie cercetat sistematic, întrucît reprezintă o componentă esenţială - avem toate motivele să credem - a acelei hegemonii pe care el a ştiut să o exercite asupra contemporanilor.

Este deci vorba despre o operă de mediere, de împăcare, prin urmare de orientare, caracteristici fundamentale ale prezenţei monastice în raport cu puterile seculare, gata să transpună parcă Şi în afara insulei claustrale acea realitate a păcii şi comuniunii fraterne şi organizate, ce rămîne una dintre valorile pe care ea le urmăreşte cu cea mai mare tenacitate. Ceea ce nu vrea totuşi să însemne că acei călugări şi acele mănăstiri n-ar fi angajate, nici că implicarea lor în evenimentele istorice s-ar limita la rolul unor arbitri