Morfologia funcţională a arcadelor dentare

MORFOLOGIA FUNCŢIONALĂ A ARCADELOR DENTARE

Totalitatea dinţilor implantaţi în procesele alveolare ale maxilarului şi mandibulei unul după altul, sub formă de şir, alcătuiesc o arcadă dentară. în cadrul arcadelor dentare naturale integre, dinţii de găsesc într-o stare de echilibru fiind dispuşi într-un spaţiu neutru în care forţele funcţionale ocluzale, reacţionale, proximale, labiale, jugale şi linguale se anulează două câte două. Acest spaţiu poartă numeie de culoar dentar . Dinţii sunt expuşi la mai multe categorii de forţe dintre care cele ocluzale sunt cele mai importante.

Unităţile dentare nu recepţionează aceste forţe separat una de alta. Şirul dentar acţionează ca un ansamblu datorită existenţei ariilor de contact proximal, prin intermediul cărora fiecare dinte realizează contacte meziale şi distale (acestea din urmă cu excepţia molarilor trei) cu vecinii săi.

Ariile de contact pot fi comparate cu rulmenţii unei roţi. Ele permit mobilitatea dentară fiziologică, proprie fiecărui dinte, dar funcţionează şi ca dispersori de forţe realizând un ansamblu morfofuncţiona cunoscut sub numele de arcadă dentară.

Aşadar, arcadele dentare se află în culoarul dentar întocmai ca într-un tunel muscular format de limbă în porţiunea internă şi de funda musculară labio-geniană în zona externă. Poziţia de implantare a dinţilor şi chiar poziţia arcadelor dentare sunt rezultatul acţiunilor antagoniste labio-genio-linguale. In timp ce limba tinde să vestibularizeze dinţii, funda labio-geniană tinde să-l lingualizeze.

Armonia morfologică şi funcţională a arcadelor dentare este realizată de particularităţile individuale ale reliefului coronar, completat de o anumită modalitate de implantare a fiecărui dinte (care nu este întâmplătoare). Dezvoltarea ontogenetică a arcadelor dentare are la bază formarea mugurilor dentari, apoi calcificarea şi erupţia dinţilor în cavitatea bucală. Nu putem vorbi despre arcade dentare naturale şi integre decât după erupţia dinţilor. Arcadele dentare umane au un caracter heterodont (grupuri dentare cu forme şi funcţii diferite).

Există două arcade: maxilară (superioară) şi mandibulară (inferioară). Fiecare dintre cele două arcade se compune dintr-o parte extraalveolară si din coroanele dinţilor) şi o parte intraalveolară (reprezentată de radacinile dinţilor şi alveolele).

Exista arcade dentare temporare cu 20 de dinţi (câte 10 pentru fiecare îi 5 pentru fiecare hemiarcadă) şi arcade dentare permanente cu 32 de dinti (cate 16 pe fiecare arcadă şi respectiv 8 pe fiecare hemiarcadă).

Arcadele nu sunt egale între ele. Cea superioară este mai mare şi circumscrie arcada inferioară. Dimensiunile mai mari ale curbei arcadelor superioare şi mai mici ale celei inferioare rezultă ca urmare a poziţiei dinţilor.

- dinţii superiori (ai arcadei superioare) au axul longitudinal înclinat inferior şi din înăuntru în afară, aşa încât curbura arcadei extraalveolare este mai mare decât curbura bazei apicale; arcada extraalveolară este mai mare decât arcada intraalveolară la maxilar.

Edentaţiile (indiferent de întindere) se protezează şi astfel putem întâlni in practica stomatologică arcade artificiale (care se confecţionează din diferite materiale heterogene: polimeri, mase ceramice, aliaje etc.).

Arcadele dentare artificiale se realizează la parametri cât mai apropiaţi de cele naturale pentru a nu deteriora aspectul fizionomie al individului şi pentru a asigura desfăşurarea funcţiilor ADM în cele mai bune condiţii.

Şi arcadele dentare artificiale prezintă o morfologie primară care ulterior, în timp, se transformă în morfologie secundară.

Din cele expuse până aici putem distinge următoarele tipuri de arcade :

• arcade naturale:

• 
  arcade temporare cu morfologie primară;
  
• 
  arcade temporare cu morfologie secundară;
  
• 
  arcade mixte (când coexistă pe arcade dinţi temporari cu morfologie undară şi dinţi permanenţi cu morfologie primară;
  
• 
  arcade permanente cu morfologie primară
  
• 
  arcade permanente cu morfologie secundară;
  

• 
  arcade artificiale care în mod arbitrar prezintă şi ele o „morfologie primară” şi una „secundară”.
  

Morfogeneza arcadelor dentare naturale se întinde de-a lungul a 20 de ani prezentând în total o succesiune de faze de activitate şi inactivitate.

ARCADELE DENTARE TEMPORARE

Dinţii temporari funcţionează pe arcade aproximativ 6-8 ani (incisivii centrali inferiori de la 6 ani, canini de la 2 ani la 10 ani etc.), având deci o persistenţă limitată. Cu aceşti dinţi copilul de 6 luni, care are o greutate de aproximativ 5-8 kg face acumulări serioase, astfel încât la 13 ani atinge o greutate corporală de aproximativ 50 kg.

Dinţii temporari contribuie la dezvoltarea şi modelarea ADM, la exercitarea funţiilor acestui aparat, având un rol deosebit în dezvoltarea psihică a copilului.

Totalitatea coroanelor dinţilor temporari erupţi în cavitatea bucală dispuse sub formă de şir alcătuiesc arcadele dentare temporare (arcada temporară superioară şi arcada temporară inferioară.

De-a lungul dezvoltării lor, arcadele temporare parcurg mai multe etape, fiecare cu particularităţile sale. Până la doi ani şi jumătate (30 de luni) se desfăşoară perioada de erupţie, după care se instalează etapa de morfologie primară

Aparatul dento-maxilar al copilului începe să-şi desăvârşească funcţiile si acţionează asupra morfologiei primare a arcadelor pe care le transformă in arcade cu morfologie secundară

Imediat după naştere, crestele alveolare ale nou-născutului sunt relativ dezvoltate. în 80% din cazuri (Haupl), raportul dintre creste are aspect irognatism maxilar (arcul crestei maxilare depăşeşte în sens sagital pe cel al crestei mandibulare )

a) b)

Raporturi între lamele alveolare ale născutului în perioada preeruptlvă: a) raport de prognatism fiziologic care se menţine în primele luni după naştere X = 6-11 mm); b) raport dupa prima mezializare a mandibulei.

ETAPA MORFOLOGIEI PRIMARE

Perioada morfologiei primare poate dura între 1 şi 3 ani. Cei 20 de dinţi reprezintă caractere morfologice exprimate. Această perioadă prezintă rmătoarele paiticularităţi:

• 
  arcadele au o formă de semicerc;
  
• 
  arcada superioară circumscrie arcada inferioară;
  

dinţii temporari realizează contacte meziale şi distale, cu excepţia molarului doi care are doar arii de contact meziale;

• 
  curbele de ocluzie sunt atenuate;
  
• 
  raporturile ocluzale în zona frontală sunt labiodonte (cap la cap) sau uşor psalidodonte (există o uşoară acoperire verticală);
  
• 
  caninul superior se plasează între caninul şi primul molar inferior, stabilind raport neutral;
  
• 
  fiecare dinte temporar oclude cu doi dinţi antagonişti, cu excepţia incisivilor centrali inferiori şi a molarilor secunzi superiori;
  
• 
  feţele distale ale molarilor secunzi superiori şi inferiori sunt situate în acelaşi plan frontal (plan postlacteal) sau eventual în treaptă mezializată cu planul feţei distale a molarului inferior plasat mai anterior (aspect favorabil pentru stabilirea unor viitoare stopuri ocluzale echilibrate).
  

ETAPA MORFOLOGIEI SECUNDARE

Aparatul dento-maxilar al copilului participă la efectuarea funcţiilor: masticaţie, fonaţie, fizionomie, deglutiţie, automenţinere şi uneori respiraţie.

Aceste funcţii modelează componentele ADM printre care şi dinţii şi arcadele dentare, care suferă o serie de modificări ai parametrilor morfologiei primare.

Etapa durează până la aproximativ 6 ani. Marginile incizale ale frontalilor şi relieful pozitiv al molarilor se şterg progresiv. Uzura fiziologică este decelabilă la nivelul tuturor feţelor dinţilor temporari. Datorită acestei uzuri progresive, raportul frontal psalidodont se transformă uneori într-un raport „cap la cap” care favorizează a doua mezializare fiziologică a mandibulei.

Oasele maxilare cresc, drept urmare între dinţii temporari apar o serie de spaţieri (diasteme şi treme) normale pentru această vârstă care vor permite o aliniere normală a dinţilor permanenţi (cu gabarite mai mari) care urmează să erupă.

Faza de pregătire a arcadelor temporare: a) apariţia tremelor şi diastemelor în vederea erupţiei dinţilor permanenţi; b) spaţiul simian (tremele primatelor) între incisivul lateral temporar şi caninul temporar (precanin) la maxilar şi între caninul temporar şi primul molar temporar (retrocanin) la mandibulă.

Creşterea şi dezvoltarea predominantă a mandibulei în sens sagital duce la apariţia unui spaţiu liber între marginea anterioară a ramurii şi molarul doi temporar, cunoscut sub numele de câmp retromolar , care asigură spaţiul necesar erupţiei molarului prim permanent.

Curbele de ocluzie sunt mai bine evidenţiate datorită creşterii şi curbării mandibulei, precum şi a ştergerii detaliilor reliefului pozitiv

Creşterea pe sectoare a perimetrului celor două arcade dentare temporare, cu apariţia spaţiilor interdentare între 4 şi 6 ani (după Moyers).

ARCADELE DENTARE ÎN PERIOADA DENTATIEI MIXTE

Apariţia primului molar permanent marchează debutul perioadei de dentaţie mixtă şi a celei de a doua înălţări fiziologice a ocluziei. La 7-8 ani erup incisivii permanenţi, între 9-11 ani premolarii, la 12 ani molarul secund permanent şi până la cel mult 13 ani erup şi caninii. Din acest moment, în mod normal, pe ambele arcade nu mai există decât dinţi permanenţi Dentaţia mixtă presupune prezenţa pe arcadă a unor dinţi din generaţii diferite. Această fază se derulează între 6 şi 10 ani.

Intre diametrele meziodistale ale incisivilor temporari şi permanenţi sunt diferenţe semnificative: 7,6 mm la arcada superioară şi 6 mm la arcada inferioara (după Schour şi Massler).

In cursul acestei faze intervin o serie de mecanisme de compensare care permit alinierea incisivilor permanenţi pe o arcadă mai mică. Aceste mijloace de compensare sunt:

Diastemele şi tremele:

• 
  diastemele şi tremele interincisive, care au apărut în cursul fazei precedente, vor permite acoperirea în parte a acestui deficit.
  
• 
  spaţiile simiene apărute în cursul fazei de constituire a dentaţiei temporare în special la maxilar (unde acestea se situează între incisivul lateral şi canin) lăsând 1,7 mm fiecărei hemiarcade superioare şi 1,4 mm fiecărei hemiarcade inferioare (Baume), pot, de asemenea, jucn un rol important, închizându-se la erupţia molarilor primi permanenţi prin mezializarea acestora.
  

Spaţiul intercanin

• 
  Moorrees a măsurat în dinamică acest spaţiu. în cursul perioadei de înlocuire a incisivilor el creşte în medie cu 3 mm, creştere care se opreşte imediat după erupţia incisivilor laterali. Lărgirea spaţiului intercanin face să crească şi sectorul incisiv acoperind deficitul anterior (incisivii temporari au poziţie de implantare mai verticală decât permanenţii).
  

Concomitent cu erupţia dinţilor permanenţi se desfăşoară fenomenul de rizaliză al dinţilor temporari. Şi după vârsta de 6 ani, în perimetrul arcadelor dentare apar modificări (spaţii interdentare suplimentare), care facilitează o aliniere armonioasă a dinţilor permanenţi cu gabarit mai mare.

Pierderea ultimului dintre temporar şi erupţia tuturor dinţilor permanenţi (cu excepţia, uneori, a molarilor trei care erup după 18 ani sau rămân deseori incluşi) marchează perioada arcadelor permanente

Spaţiul intercanin: a) poziţia de implantare mai verticală a incisivilor temporari faţă de cei permanenţi; b) evoluţia spaţiului intercanin după Moorrees şi Reed. Săgeţile indică momentele erupţiei dinţilor permanenţi.

Modificări ale perimetrului arcadelor dentare în perioada dentaţiei mixte (între 6 şi 7 ani):

a) erupţia molarilor primi permanenţi; b) erupţia incisivilor permanenţi; c) valori
dimensionale după erupţia molarilor primi permanenţi, a incisivilor centrali superiori şi

inferiori (Moyers).



ARCADELE DENTARE PERMANENTE ÎN MORFOLOGIE PRIMARĂ

Arcadele dentare permanente sunt alcătuite din 32 de dinţi: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari şi 12 molari.

In evoluţia arcadelor dentare permanente se remarcă mai multe perioade:

Prima perioadă, cunoscută sub numele de „arcada adultului tânăr. Este perioada evoluţiei molarului secund permanent, când se remarcă o aliniere notabilă a arcadei.

Perioada a doua este cunoscută şi sub numele de „arcada stabilă a adultului tânăr. Este o perioadă destul de lungă, cuprinsă între momentul când molarii secunzi permanenţi ating planul de ocluzie, până la erupţia molarilor trei. Ea durează aproximativ şase ani, uneori mai mult.

Perioada a treia, denumită şi „perioada arcadei complete a adultului. Ea presupune atingerea dimensiunilor definitive ale arcadelor. Această perioadă lipseşte adeseori datorită ageneziei molarilor trei sau a incluziei lor, în plus vârstele de erupţie a acestor dinţi variază mult

Perioadele de evoluţie a arcadelor dentare permanente: a) arcada adultului tânăr;
b) arcada stabilă a adultului tânăr; c) arcada completă a adultului

In componenţa arcadelor dentare permanente intră atât dinţi de care erup în locul dinţilor temporari (incisivi, canini, premolari) cât şi completare care erup distal de ultimul molar temporar (molarii permanenţi). Şi arcadele permanente prezintă o morfologie primară (care de la vârsta de 11-12 ani până la 15-16 ani) şi o morfologie secuntară al cărei debut este marcat de fenomenul de uzură dentară .

Arcadele permanente naturale, armonios dezvoltate, prezintă o serie de parametri:

• 
  formâ armonioasă, de cele mai multe ori elipsă sau hiperbolă;
  
• 
  poziţii axiale corespunzătoare şi armonios corelate ale dinţilor antagonişti de pe cele două arcade dentare;
  
• 
  prezenţa ariilor de contact interproximale în jurul cărora apar ambrazuri cu o anumită simetrie;
  
• 
  situarea mai mezială a fiecărui dinte inferior faţă de omologul său
  
• 
  existenţa a doi antagonişti pentru fiecare unitate dentară cu excepţia iincisvului inferior şi a molarului trei superior;
  
• 
  prezenţa celor două curbe caracteristice de ocluzie (von Spee şi wilson ).
  
• 
  arcada superioară este mai lungă şi mai largă, ea circumscrie total arcada inferioară.
  

FORMĂ

Forrma arcadelor dentare extraalveolare poate fi apreciată convenţional dupa traseul unor linii curbe după cum urmează:

• 
  linia care trece prin marginile incisivilor, vârfurile cuspizilor caninilor cuspizilor vestibulari ai dinţilor laterali superiori;
  
• 
  linia care trece prin marginile incizale ale incisivilor, vârfurile cuspizilor caninilor şi ale cuspizilor vestibulari ai dinţilor laterali inferiori;
  
• 
  linia cuspidiană patatinaiă (superioară), care trece prin vârfurile cuspizilor palatinali superiori şi poate fi prelungită prin cingulum-urile frontalilor superiori;
  
• 
  linia cuspidiană linguaiă (inferioară), care uneşte cuspizii linguali mandibulari şi poate fi prelungită prin cingulum-urile frontalilor inferiori.
  

Este interesant de urmărit evoluţia formei arcadelor dentare de la antropoide până la om. Evoluţia lor are loc preferenţial în plan transversal.

Astfel, arcadele antropoidelor imită forma literei „U”, pe laturile paralele ale acestui „U” fiind dispuşi premolarii şi molarii. între canini şi incisivii laterali apare caninul inferior (fig. .

Arcadele oamenilor fosili le repetă pe cele ale antropoidelor mari, forma lor rămâne pătrată; caninii, deşi îşi mai reduc dimensiunile, rămân totuşi proeminenţi. La hominide, caninul îşi reia rangul său, curba se atenuează, ia aspect eliptic consecutiv lărgirii bazei craniului şi reculului concomitent al viscerocraniului. Fiind armă de apărare, caninul depăşeşte la hominide doar cu puţin planul de ocluzie.

De altfel, dimorfismul sexual face ca şi acest dinte să fie mai dezvoltat la masculi decât la femele. Acest dimorfism există încă la australopitec şi dispare o dată cu el.

Pitecantropul posedă dinţi mai puternici decât omul actual. Choquet oferă în acest sens cifre elocvente, iar Lavergne precizează că dimensiunile dinţilor au diminuat uşor după paleolitic.

Arcadele naturale normale îmbracă unele forme caracteristice. Izard narcă şase forme: parabolă, elipsă, hiperbolă, semicerc, în „U”, ovoidă .

Pentru Marseillier există trei tipuri mai frecvente: hiperbolă, elipsă şi în „U”.

Arcadele parabolice, se caracterizează printr-o curbă uşoară în liunea frontalilor care se continuă prin două linii divergente spre distal .

Arcadele eliptice au curbura mai accentuată în regiunea frontală, cu schidere spre lateral şi o oarecare convergenţă în zona ultimilor molari .

Arcadele hiperbolice prezintă o curbură strânsă, uşor aplatizată în liunea frontală care se continuă spre distal sub forma a două linii diver- îte, identificându-se adeseori la mandibulă.

Cele şase forme de arcade normale descrise de Izard: a) parabolă; b) elipsă; c) hiperbolă; d) semicerc; e) în formă de „U”; f) ovoidală.



Arcadele ovoidale sau în semicerc , sunt mai fro<. vente în dentaţia temporară (cu precădere cele în semicerc).

Arcadele în „U” par a reproduce arcadele antropoidelor, fiind considerate de majoritatea autorilor normale pentru specia umană.

La maxilar predomină formele semieliptice (parabolice), iar la mandibulă cele hiperbolice.

Există autori (Lowery, Garbarino etc.) care susţin existenţa unei corelaţii între forma arcadelor şi forma feţei



Corelaţia între curbura arcadelor şi forma feţei (după Garbarino).

Deşi între arcada eliptică superioară şi cea hiperbolică inferioară există diferenţe de formă şi dimensiune, dinţii stabilesc raporturi normale datorită axului diferit de implantare.

La maxilar, toate axele lungi ale dinţilor converg spre apex, iar la mandidibulă diverg spre apex. Villain a demonstrat aceasta prelungind virtual axele tuturor dinţilor, obţinând un con („con de sustentaţie”) cu vârful situat la nivelul apofizei crista galii a osului etmoid.

Celelalte situaţii descrise se întâlnesc mai rar, prezentându-se într-o gama largă de forme de la normal sau la limită cu normalul până la patologic.

Gabaritul arcadelor dentare este o caracteristică proprie pentru fiecare ADM (pentru fiecare individ) şi se poate corela cu sexul, tipul constituţional etc. Procesele alveolare mari se asociază de obicei cu dinţi voluminoşi si invers.

In cazul unor arcade armonioase există o corespondenţă între gabaritul dinţilor şi al alveolelor, cunoscută sub numele de congruenţă dento- eolară. Când această corespondenţă nu există ne aflăm în faţa unei congruenţe dento-alveolare. S-au mai utilizat şi termenii de armonie şi dizarmonie dento-alveolară.

Convergenţa între axele dinţilor într-un punct, la nivelul cristei galii.

Incongruenţele pot fi cu spaţiere sau cu înghesuiri (conflict de spaţiu) şi intră în categoria anomaliilor dento-maxilare, putând afecta arcade în întregime sau doar parţial, de obicei în regiunea frontalilor şi premolarilor

Forme anormale (patologice) de arcade dentare (după Izard): A) arcade superioare a) parabolică fără arcuire la molari; b) formă de liră prin endoalveolo- donţie; c) formă de „V” cu reducerea distanţei intercanine; d) formă de „M” prin retrodenţia incisivilor centrali; e) evazate prin aplatizarea zonei frontale; f) întrerupte cu ectopia caninilor; B) arcade inferioare: a) arcade cu incongruenţă dento-alveolară datorită retroaiveolodenţiei inte rioare prin sugerea degetului; b) şi c) arcade cu incongruenţa dento-alveolară datorită unor linguopoziţii asociate cu retroalveolodonţie prin sugerea policelui şi accident de erupţie al molarului trei inferior.

POZIŢIILE AXIALE ALE DINŢILOR

Diferenţele dintre cele două arcade (în favoarea arcadei superioare) rezultă ca urmare a poziţiei de implantare a dinţilor.

Axele longitudinale ale dinţilor superiori sunt convergente incizo (ocluzo)-apical, în timp ce dinţii mandibulari au axele longitudinale divergente în sens incizo (ocluzo)-apical. Prelungite superior, axele dinţilor superiori şi inferiori se întâlnesc într-un punct la nivelul apoflzei crista galii a etmoidului. Face excepţie grupul frontal inferior.



Dinţii arcadei superioare au axul longitudinal înclinat supero-inferior şi din înăuntru în afară. Arcada extraalveolară este mai mare decât arcada intraalveolară, la maxilar.

Dinţii arcadei inferioare au axul longitudinal înclinat tot supero-inferior din înăuntru în afară. Adică arcada extraalveolară este mai mică decât cea intraalveolară la mandibulă.

Faţă de o linie verticală, dinţii arcadelor naturale, prezintă poziţii de implantare (grade diferite de înclinare) atât in sens mezio-distai cât şi în sens vestibulo-oral.

Dempsters si colaboratorii, au pus la punct o metodă ingenioasă de masurare a înclinării şi angulaţiei radiculare a dinţilor.

Statistic, dinţii superiori par să prezinte cele mai mici variaţii cu privire gradul de oblicitate radiculară, în timp ce incisivii centrali şi caninii inferiori prezinta cele mai mari variaţii.

La arcada superioară, cu excepţia molarului trei, incisivii au cel mai mare grad de angulaţie radiculară (29°). Premolarii au de obicei axul longitudinal aproape perpendicular pe planul ocluzal. Angulaţia radiculară a molarilor superiori depăşeşte rareori 15°. Toate rădăcinile sunt înclinate palatinal, cu excepţia rădăcinii disto-vestibulare.

In cazul arcadei inferioare, incisivii şi caninii prezintă cea mai pronunţată oblicitate radiculară şi cea mai semnificativă angulaţie radiculară. Apexurile incisivilor sunt înclinate spre lingual.

Premolarii inferiori, ca şi omologii lor maxilari, au de asemenea axele longitudinale aproape perpendiculare pe planul de ocluzie.

Premoiarui prim inferior are apexul radicular înclinat spre lingual. Molarii inferiori prezintă o înclinare apicală înspre vestibulär, mai mare decât înclinarea apicală palatinală a omologilor lor superiori

Daca dintii ar fi implantati in pozitie verticala fata de planul de ocluzie, fortele din cursul masticatiei ar avea componente orizontale, cu consecinte nefaste asupra perodontiului de sustinere ( deoarece aceste forte nu s’ar transmite doar in axul longitudinal al dintelui ci si perpendicular pe acest ax )

Datorita acestui fapt, cand fortele infunda dintele in alveola, parodontiul la diferite nivele este solicitat in mod egal si nu inegal cum s’ar intampla daca dintele ar fi implantat vertical.

Pentru a intelege mai usor cele expuse, Costa da urmatorul exemplu : daca un om care sta in picioare este impins pe spate de o forta care actioneaza la nivelul pieptului, ca sa nu fie doborat, ia o pozitie cu capul inainte si cu piciorul inapoi prin aceasta inclinare inainte a corpului, forta care in momentul actiunii era orientata perpendicular pe axul longitudinal al corpului este transformata intr’o forta care va avea o componenta si in axul longitudinal al corpului

ARIILE DE CONTACT

Şirul coroanelor dentare acţionează ca un ansamblu datorită existenţei ariilor de contact interdentar (area continges) prin intermediul cărora fiecare dinte realizează contacte meziale şi distale (acestea din urmă cu excepţia molarilor trei) cu dinţii adiacenţi.

Ariile de contact dispersează forţele orizontale care rezultă din descompunerea presiunilor ocluzale, menţin continuitatea arcadelor dentare şi păstrează integritatea tisulară a gingiei interdentare. Ele pot fi comparate cu rulmenţii unei roţi.

Ariile de contact permit mobilitatea fiziologică proprie fiecărui dinte, dar acţionează şi ca dispersori de forţe, contribuind la realizarea acestui isamblu morfofuncţional care este arcada dentară.

Feţele proximale (mezială şi distală) ale dinţilor prezintă o convexitate ai atenuată comparativ cu suprafeţele vestibulare şi orale. Această convexitate diminuată contribuie la realizarea unui spaţiu corespunzător gingiei interdentare, denumit ambrazura cervicală.

Feţele proximale ale coroanelor dentare prezintă o convergenţă spre cervical, ceea ce atrage după sine situarea convexităţii lor maxime mai aproape de incizal (respectiv ocluzal). Prin aceste convexităţi se realizează ariile de contact.

Convexitatea maximă a feţelor meziale este mai aproape de incizial ocluzal), în timp cea de pe faţa distală se situează mai aproape de cervical.

Aşadar aria de contact este o zonă situată pe feţele proximale ale dinţilor, in treimea incizală (ocluzală) sau medie, prin care se realizează contactul între doi dinţi vecini. Fiecare dinte de pe o arcadă realizează arii de contact cu vecinii săi mezial şi distal, cu excepţia molarului trei care face contact doar mezial.

Noi opinăm pentru utilizarea termenului de arie de contact, deoarece noţiunea de „punct” în sens strict geometric reprezintă ceva fără dimensiuni şi se admite că dinţii - chiar în morfologie primară - realizează contacte sub formă de suprafeţe mici şi nicidecum sub formă de puncte. Totalitatea suprafeţelor şi ariilor de contact (în morfologia primară) este de aproximativ 2-3 cm². Aceste date matematice, fără importanţă la prima vedere, devin de interes major când pentru refacerea acestor arii de contact se folosesc diferite materiale nemetalice sau metalice. Aceste mici suprafeţe de contact, datorită mobilităţii dentare fiziologice cresc în timp, transfor- mându-se în suprafeţe mai mari (mai largi) prin fenomenul de „uzură proximală”.

Fenomenul de uzură proximală reduce dimensiunea mezio-distală a dinţilor, favorizând mezializarea lor. Uneori, în timp, aceasta poate genera chiar înghesuiri dentare. Mişcarea de mezializare a dinţilor se poate materializa prin reducerea dimensiunilor unei arcade de la câţiva milimetri până la 1 cm.

Ariile de contact lipsesc în mod fiziologic în dentaţia temporară între 4-6 ani când procesele alveolare se dezvoltă în sens sagital şi transversal, apărând diasteme şi treme mai ales în regiunea frontală. Aceste spaţii vor compensa diferenţa de gabarit mezio-distal dintre frontalii temporari şi cei permanenţi (aproximativ 4,4 mm la arcada maxilară şi 4,6 mm la arcada mandibulară).

Uneori, ariile de contacrt lipsesc şi în dentaţia permanentă în cazul incongruenţelor dento-alveolare cu spaţiere. Studiul acestor anomalii netratate suscită şi azi o serie de discuţii cu privire la instalarea (sau nu) mai frecventă a unor procese de parodontopatie marginală la aceste cazuri. Pierderea unui dinte şi implicit a contactelor proximale, face ca dinţii vecini să migreze, tinzând să închidă breşa edentată.

Referitor la ariile de contact, trebuie însuşite mai multe reguli:

Reguli generale:

Cu cât dinţii ocupă pe arcadă o poziţie mai anterioară cu atât ariile lor de contact sunt situate mai aproape de incizal, respectiv ocluzal.

Pentru orice dinte aria de contact mezială este mai aproape de incizal (ocluzal) decât aria de contact distală.

Celelalte reguli:

La frontali în sens cervico-incizal, ariile de contact se situează în treimea incizală, iar în sens vestibulo-oral în treimea vestibulară.

La dinţii laterali în sens cervico-ocluzal, ariile de contact se situează la joncţiunea treimii ocluzale cu treimea medie, iar în sens vestibulo-oral la jocţiunea treimii vestibulare cu treimea medie

Fac excepţie de la regula precedentă ariile de contact dintre fata distala molarilor primi şi faţa mezială a molarilor secunzi care sunt situate ambele sensuri in treimea medie .

Şcoala americană de morfologie dentară din Oregon (SUA), consideră molarii realizează arii de contact în zona mijlocie a treimii medii, spre osebire de premolari care le au în zona ocluzală a treimii medii. Această inie, completată cu aprecieri referitoare la dinţii frontali este redată în .

Ariile de contact au trei funcţii importante:

• 
  dispersează componentele orizontale care rezultă din descompunerea forţelor ocluzale pe un număr mai mare de dinţi;
  
• 
  menţin continuitatea arcadelor şi în consecinţă orientarea axiala (direcţia de implantare) a unităţilor (fixarea fiziologică a lui Eismann);
  

• 
  păstrează integritatea tisulară a parodonţiului de înveliş, reprezentând un obstacol în calea impactelor alimentare.
  

AMBRAZURILE

In cadrul relaţiilor interarcadice, ariile de contact interproximal conduc la formarea unor spaţii piramidale cunoscute sub numele de ambrazuri. Există patru astfel de ambrazuri: vestibuläre, (orale) , ocluzale şi cervicale. Toate aceste ambrazuri au vârful la nivelul ariei de contact. Pentru o înţelegere mai uşoară, asemănaţi limitele acestor piramide cu nişte linii imaginare ce delimitează feţele axiale ai unei coroane dentare.

Ambrazura rezultă din curbele situate în apropierea ariilor de contact a doi dinţi vecini. Cu alte cuvinte, ambrazura este un spaţiu deschis dinspre sau spre ocluzal, cervical, vestibulär sau oral faţă de aria de contact interdentară.

Toate ambrazurile prezintă contururi rotunjite pentru a favoriza alunecarea alimentelor.

Ambrazurile ocluzale

Sunt spaţii deschise spre ocluzal, formate de versantele proximale (periferice) ale crestelor marginale, aparţinând celor doi dinţi vecini. Forma acestor ambrazuri reflectă morfologia crestelor marginale care respectă legea simetriei ambrazuiilor.

Indiferent dacă perspectiva asupra ambrazurilor este vestibulară sau orală, cele ociuzale cresc dinspre mezial spre distal, în timp ce ambrazurile cervicale descresc în acelaşi sens.

Ambrazurile cervicale:

Ambrazurile cervicale sunt spaţii deschise spre cervical, cu vârful unghiului la aria de contact.

Ambrazurile cervicale şi ariile de contact protejează gingia interdentará de impactul alimentar, contribuind la devierea boiului astfel încât să „maseze” suprafaţa gingiei.

Eutroficitatea gingia interdentară depinde de forma şi conturul arn- brazurii cervicale care reflectă aliniamentul şi poziţia normală a dinţilor. Dupa terminarea erupţiei şi la adultul tânăr, cea mai mare parte a ambrazurii cervicale este ocupată de gingiei interdentare. în timp, papila suferă un proces de retracţie, ambrazura devenind liberă Ambrazurile cervicale descresc dinspre meziai către distal

Ambrazurile vestibulare:

Ambrazurile vestibulare au o deschidere mai mare, realizând de obicei un unghi obtuz. Ele sunt mai puţin profunde, deschiderea unghiului pe care-l realizează la aria de contact este mai mare decât cel pe care-l realizează ambrazurile orale . Contururile lor sunt rotunjite, permiţând devierea bolului alimentar si, în acelaşi timp, efectuarea autocurătirii

Ambrazurile orale:

Ambrazurile orale sunt mai profunde decât cele vestibuläre. Ele realizează un unghi mai ascuţit .

Se admite că toate ambrazurile sunt rotunjite şi au pereţii convecşi, fiind organizate morfologic conform unor reguli de simetrie favorizând astfel alunecarea alimentelor spre cavitatea bucală propriu-zisă sau vestibulul bucal .

Regulile simetriei ambrazurilor:

Muchiile crestelor marginale a doi dinţi vecini se situează la acelaşi nivel, în sens ocluzo-cervical .

Versantele proximale a două creste marginale învecinate prezintă aceeaşi înclinare .

In sens vestibulo-oral, versantele proximale a două creste marginale invecinate prezintă aceeaşi simetrie .

Privind ambrazurile cervicale la nivel de arcadă se constată că limitele cervicale proximale învecinate (linia coletelor) se situează la acelaşi nivel în sens cervico-ocluzal. Regula este valabilă dacă există curba sagitală de ocluzie a lui von Spee.

Simetria angulară a ambrazurilor vestibuläre şi orale se manifestă pană la limita liniilor de tranziţie (în special în plan orizontal).

La nivelul tuturor ambrazurilor liniile de tranziţie a două unităţi adiacente sunt simetrice (în special în plan vertical).

Forma, dimensiunea şi simetria ambrazurilor sunt foarte importante mai ales în reconstituirile dinţilor afectaţi de procese carioase când se impune refacerea corectă a ariilor de contact şi simetria crestelor margínalo care delimitează ambrazurile.

Nerespectarea acestor reguli este urmată de perturbări ale echilibrului ocluzal, prin migrări ale dinţilor vecini sau a celor refăcuţi



CURBELE DE OCLUZIE

Arcada extraalveolară superioară circumscrie arcada extraalveolară superioară. Această diferenţă între cele două arcade rezultă şi din poziţia ţilor. Dinţii arcadei superioare au axul longitudinal înclinat supero-inferior din înăuntru în afară astfel încât curbura arcadei extraalveolare este mai mare decât cea a bazei apicale.

Dinţii arcadei inferioare au aceeaşi orientare supero-inferioară şi din inauntru în afară, dar care duce la o situaţie inversă, curbura arcadei extraalveolară este mai mică decât a bazei apicale.

Aşadar, rezultă că dinţii celor două arcade sunt dispuşi în formă de evantai: la maxilar, axele lor longitudinale sunt convergente spre apical, iar la mandibulă sunt divergente spre apical.

Nivelul la care se întâlnesc (se intercuspidează) dinţii inferiori cu cei inferiori se numeşte plan de ocluzie. Acest plan nu este perfect orizontal ci usor curb, atât în sens sagital cât şi în sens transversal, rezultând două curbe ocluzie: o curbă sagitală şi una transversală. Astăzi este unanim recunoscut că mişcările mandibulei cu contact interdentar sunt influenţate favorabil de prezenţa unor curbe corecte de ocluzie şi nefavorabil în situaţia unor blocaje ce depasesc nivelul acestor curbe si care duc in final la traume parodontale.


CURBA SAGITALA DE OCLUZIE

Curbura anatomica sagitala a aliniamentului feţelor ocluzale ale dinţilor laterali mandibulari a fost descrisă pentru prima oară de către von Spee şi cercetată ulterior de către Balkwell. In literatura de specialitate este cunoscută sub numele de curba lui von Spee sau curba lui Spee-Balkwell. Această curbă abia schiţată în dentaţia temporară, se definitivează după erupţia dinţilor permanenţi. Ea este concavă superior la mandibulă şi convexa inferior la maxilar şi poate fi evidenţiată clinic sau pe modele prin aşezarea unei rigle pe cuspidul vestibular al primului premolar şi pe faţa ocluzală a ultimului molar de pe aceeaşi hemiarcadă inferioară. Adâncimea ei maximă se află la nivelul molarului prim inferior permanent fiind de 1-3 mm

Curba sagitală de ocluzie este considerată corectă dacă dinţii se desfăşoară cu fata ocluzala în contact cu arcul curbei şi incorectă dacă există dinţi în supra sau infraocluzie (în raport cu restul unităţilor funcţionale de pe arcadă). Curba sagitală de ocluzie este foarte bine reprezentată la carnivore. Introducerea regimului alimentar cu proteine animale la Homo Sapiens fosilis a dus la apariţia ei aşa cum este şi la omul zilelor noastre - uşor mai atenuată şi datorită alimentaţie „omnivore”.

Curba sagitală şi înclinarea mezio-distală a caninilor şi dinţilor laterali sunt factori determinanţi în stabilirea arcadelor

O curbă prea accentuată sau întreruperea acesteia datorită unor migrari dentare poate genera tulburări funcţionale ale ocluziei. Cu cât curba este mai pronunţată, cu atât relieful ocluzal al dinţilor laterali trebuie să fie mai şters, deoarece dezocluzia în timpul mişcărilor de propulsie este mică. O curbă mai aplatizată permite existenţa unor cuspizi mai înalţi şi a unor fose mai adânci.

Importanţa curbei sagitale de ocluzie constă în faptul că permite ca fortele ocluzale ale molarilor să aibă o poziţie optimă pentru preluarea şi transmiterea forţelor masticatorii. Molarii sunt poziţionaţi în câmpul principal de forţa al muşchilor mobilizatori ai mandibulei cu feţele lor ocluzale situate pendicular pe direcţia rezultantei forţelor musculare.

Mobilitatea fiziologică a dinţilor determină apariţia fenomenului de uzură proximală care duce la mărirea în suprafaţă a ariilor de contact şi la scaderea diametrului meziodistal al dinţilor. Datorită direcţiei axelor de implantare a dinţilor şi al direcţiei forţelor de acţiune a muşchilor mobilizatoricare tind să propulseze mandibula, dinţii tind să se deplaseze continuu spre mezial (aşa-zisa mişcare de mezializare continuă), ceea ce împiedică apariţia tremelor.

Spee a considerat că forma curbei descrise de el s-ar datora dezvoltării pantei tuberculului articular. Inclinarea acestei pante se încadrează în lungirea curbei de ocluzie, având acelaşi centru cu prelungirea axelor dinţilor la nivelul apofizei crista galii.

Browill stabileşte o relaţie direct proporţională între gradul de supra- acoperire (supraocluzie) frontală şi adâncimea curbei şi o denumeşte curbă de compensaţie a mişcărilor sagitaie a condililor mandibulari, deoarece traiectoriile acestora se înscriu pe aceeaşi curbă cu direcţia forţelor ocluzale ale lateralilor inferiori (de la cuspidul caninului la ultimul molar).

Katz susţine că formarea curbei sagitaie este urmarea curburii corpului mandibulei datorită creşterii inegale a osujui de o parte şi solicitărilor funcţionale a musculaturii pe de altă parte. într-o ocluzie normală, curba sagitală este simetrică în cele două zone laterale. Curba sagitală de ocluzie poate fi dreaptă sau cu concavitatea inferioară (inversă) datorită unor tulburări în erupţia molarilor şi caninilor. Se consideră curbe sagitaie normale şi cele la care punctul cel mai decliv este situat mai mezial sau mai distal de molarul prim permanent, dar acestea pot genera anumite alterări în dinamica mandibulară.

In literatura de specialitate există unele referiri în legătură cu relaţiile dintre curba sagitală de ocluzie, gradul de supraacoperire frontală şi înălţimea cuspizilor.

In trecut, curba sagitală de ocluzie era socotită o curbă de compensaţie sagitală cu rol protector şi profilactic asupra parodonţiului dinţilor frontali

RAPORTURI DE CIRCUMSCRIERE

Ca urmare a înclinărilor dentare diferite, între cele două arcade se stabilesc raporturi de circumscriere a dinţilor inferiori de către cei superiori, că se examinează două arcade în PIM în sens vestibulo-orale pot face mătoarele constatări:

• 
  arcada superioară are dimensiuni mai mari atât în sens sagital cât şi transversal ea circumscrie în totalitate arcada inferioară;
  
• 
  feţele ocluzale superioare sunt vestibularizate, iar cele inferioare sunt iingualizate;
  
• 
  cuspizii vestibulari vin în relaţie cu şanţul principal central al dinţilor superiori;
  
• 
  cuspizii palatinali superiori vin în raport cu şanţul principal central al dinţilor laterali inferiori;
  
• 
  marginile incizale ale frontalilor superiori şi crestele sagitale ale cuspizilor vestibulari ai lateralilor superiori formează un arc de cerc situat mai spre vestibular decât cel pe care sunt dispuse formaţiunile morfologice omoloage ale dinţilor inferiori;
  

In zona anterioară a arcadelor dentare acest fenomen poartă numele de grad de acoperire frontală fiind Influenţa overbite-ului asupra mărimii cuspizilor este inversă celei a overjet-ului.

Un overbite mare permite cuspizi mai bine exprimaţi, în timp ce un ovorjet mare necesită cuspizi mai şterşi, deoarece ghidajul anterior va acţiona mai târziu, permiţând o alunecare a dinţilor laterali.

evaluat în două sensuri: vertical si orizontal

Examinând arcadele dentare în sens mezio-distal, se observă că dinţii iferiori sunt situaţi mai mezial cu jumătate de cuspid faţă de cei superiori, astfel un dinte superior vine în contact cu doi dinţi inferiori şi invers, cu excepţia incisivului central inferior şi molarului trei superior care au un singur antagonist.

Poziţia mai mezială a tuturor dinţilor inferiori faţă de omologii superiori, se datorează diametrului mezio-distal mai redus a incisivilor inferiori faţă de omologii lor superiori.

Raporturile unui dinte cu doi antagonisti contribuie la realizarea unei masticaţii eficiente şi la automenţinerea arcadelor dentare. Dublul antagonism pentru fiecare unitate dentară (unul mezial şi altul distal) stă la baza formării unităţilor masticatorii. Dintele omolog (cere ocupă eceeeşipoziţie de la linia mediană) este antagonistul principal, celălalt fiind antagonistul secundar. De exemplu, caninul inferior de pe hemiarcada dreaptă are ca antagonist principal caninul superior drept şi ca antagonist secundar, incisivul lateral superior. Pierderea unui antagonist nu permite de cele mai multe ori migrarea verticală şi modificarea esenţială a planului de ocluzie, datorită raportului cu celălalt antagonist

Raporturile neutrale ale grupului incisiv:

In plan vertical: raport labiodont (cap la cap) sau psalidodont (acoperirea unei treimi sau a unei jumătăţi din faţa vestibulară a incisiviloi inferiori de către cei superiori);

In plan sagital: marginea incizală a incisivilor inferiori face contact cu marginea incizală a incisivilor superiori în raport labiodont. Marginea incizala a frontalilor inferiori vine în contact cu faţa palatinală a incisivilor superiori (în raport psalidodont); între faţa vestibulară a incisivilor inferiori şi marginea incizală a celor superiori apare un spaţiu de 1-2 mm, denumit treaptă sagitală fiziologică. Valoarea ideală a acesteia este de aproximativ 2 mm;

In plan transversal: liniile interincisive (maxilară şi mandibulară) trebuie să coincidă între ele şi cu linia mediană. Devierile unei dintre ele trădează fie prezenţa unor migrări dentare fie o laterodeviere a mandibulei. Există destul de frecvent abateri minime (0,2-1 mm) care se încadrează în limitele fiziologice.

Raporturile neutrale la canini:

In plan vertical: caninul superior acoperă o treime din înălţimea feţei vestibulare a caninului inferior;

In plan sagital: cuspidul caninului inferior se plasează între incisivul lateral şi caninul superior;

In plan transversal: caninul superior circumscrie caninul inferior.

Raporturi neutrale ale grupului lateral:

In plan vertical: cei doi molari primi permanenţi fac stopuri ocluzale normale;

In plan sagital: cuspidul mezio-vestibular al molarului prim superior angrenează între cuspidul mezio şi centrovestibular în dreptul şanţului de descărcare vestibular mezial, realizând ceea ce se cunoaşte sub numele de cheia de ocluzie a luiAng!e\

In plan transversal: cuspizii vestibulari ai premolarilor şi molarilor superiori circumscriu cuspizii omologi ai premolarilor şi molarilor inferiori.