Contribuţia traducătorilor

46

OMUL MEDIEVAL

CĂLUGĂRII

47

intermediul său manifestările sfinţeniei se puteau menţine prezente şi actuale în viaţa oamenilor.

Perpetuarea vechilor culte, a diferitelor locuri devenite sfinte prin morminte şi prin semne, simboluri şi obiecte charismatice, se întrepătrunde şi se îmbogăţeşte astfel cu noi culte şi noi locuri, prelungindu-se în realitatea vie a mănăstirilor, care nu numai că păstrează mormintele, „relicvele" şi memoria sfinţilor lor întemeie­tori, dar sînt ele însele centre de viaţă sfîntă şi, prin aceasta, un prilej de binefacere, de har, de speranţă de alinare şi de mîntuire pentru cei care intră în raport ori în contact cu ele. Dialogurile lui Grigore cel Mare sînt în cea mai mare parte o expunere de signa şi de virtutes ale asceţilor, ale întemeietorilor de comunităţi monastice, ale călugărilor: în ele se manifestă astfel puterea activă a lui Dumnezeu în istorie; la rîndul lor, aceste semne atestă, spre instruirea şi învăţămintele tuturor, bunătatea şi excelenţa vieţii monahale. Mănăs­tirile devin locuri demne de veneraţie, care se anunţă crunte pentru profanatori, dar constituind o chezăşie şi o făgăduinţă de rugăciuni şi de haruri pentru binefăcători. Vechea chemare a Sfîntului Pavel de a susţine cu ajutoare materiale comunitatea „sfinţilor" din Ierusalim (Rom. 15.25-27) se traduce în termeni actuali prin angajamentul de a susţine cu ofrande şi donaţii de bunuri comunităţile monastice, ca un mijloc de a împărtăşi oarecum din meritele lor şi de a dobîndi din harurile lor. Se stabileşte astfel, prin această intermediere - ce face din mănăstire, în calitatea ei de centru de rugăciune şi asceză, un fel de loc unde sînt compensate rugăciunile şi penitenţele pe care oamenii obişnuiţi nu le pot îndeplini -, un raport privilegiat între suverani, nobili şi comunităţile monastice, acel raport care va deveni un factor decisiv în expansiunea monahismului occidental.

Aspectul religios şi mîntuitor guvernează şi justifică într-adevăr avîntul excepţional care îndeamnă, începînd cu secolele al Vl-lea şi al VH-lea, pe regii şi potentes din Europa regatelor barbare să înte­meieze noi mănăstiri. însă finalităţile şi interesele implicate în aceste iniţiative erau cu mult mai articulate şi mai complexe, nu numai în conştiinţa unor martori contemporani lucizi, ci, probabil, în chiar calculele celor care le promovau. în a sa Historia ecclesiastica gentis Anglorum, Beda indica, drept consecinţă şi atestare totodată a imi­nentei sosiri a unei epoci de seninătate şi pace, faptul că mulţi nobili, precum şi oameni de toate condiţiile, după ce-şi depuseseră armele, se supuneau pe ei şi pe fiii lor disciplinei monastice: „Vremea ce va să vină va vedea cum se vor sfîrşi toate acestea". Cu aceste cuvinte oarecum misterioase el îşi încheia lunga istorisire: tonul rămîne totuşi unul net optimist, într-o perspectivă globală de afirmare a credinţei creştine şi de implicare a lumii în bucuria împărăţiei lui Hristos. Dar tot în acei ani, într-o lungă scrisoare către Egebertus, arhiepiscop de York, Beda formula o judecată în aparenţă radical diferită asupra realităţii şi consecinţelor acelei expansiuni monastice.

După părerea lui era vorba de o mare speculaţie, pe care regii precedenţi şi episcopii o înlesniseră: sub pretextul întemeierii de mănăstiri, nobilii obţinuseră din partea coroanei enorme întinderi de pămînt, administrîndu-le apoi personal şi făcîndu-le ereditare împreună cu mănăstirile pline de recruţi de toate categoriile, inclusiv mulţi de joasă speţă. Beda propune remedii, reclamînd printre altele datoria episcopilor de a controla viaţa din mănăstiri: o chestiune pe atunci cu totul evidentă şi paşnică, cLv** n-ar fi existat intruziunile nobililor, şi care doar cu mult mai tîrziu va. deveni extrem de spinoasă pentru echilibrul intern al instituţiei ecleziastice.

Dar notabilă este mai ales luciditatea cu care Beda analizează procesul general de răspîndire a monahismului englez, potenţat de interese politice şi sociale bine delimitate şi precise: din acest meca­nism însă, el pune în discuţie numai cîteva rezultate deformate, asupra cărora consideră că este necesar să se intervină. Aparenta contradicţie faţă de Historia dispare dacă ţinem seama de perspectiva diferită a celor două scrieri: prima, îndreptată şi fixată asupra faptei imediate, iar cealaltă, către durata lungă, evaluată optimist într-o viziune de ansamblu (Vinay). O astfel de diferenţă de judecată este un indiciu, prin chiar limitele sale, al unei situaţii ce va persista pentru multă vreme în cultura monastică. Călugăr el însuşi de la vîrsta de şapte ani, împărtăşindu-se din plin şi cu profundă satisfac­ţie din binefacerile religioase, culturale şi sociale pe care mănăstirea i le oferă şi de care cea mai mare parte a oamenilor sînt lipsiţi, Beda nu ştie şi nu poate vedea că tocmai aceste caracteristici ale întemeierii de noi şi noi mănăstiri favorizează mecanismele perver­tite cărora el le stigmatizează rezultatele. El insistă asupra opţiunii de sărăcie a călugărilor, dar pare să ignore datele de fapt, vreau să spun originare, care în acel context fac din mănăstire un centru privilegiat de bogăţie şi de putere.

Să vorbim despre o intenţionalitate cultivată ar fi poate prea mult. Rămîne totuşi faptul că judecata asupra aceloraşi fapte îşi schimbă semnul în funcţie de finalitatea care le animă; şi că în optica monastică acurateţea ei se măsoară după respectul purtat „oamenilor lui Dumnezeu". Nu este vorba de a face o morală istorio-grafică facilă, ci de a ne da seama de procesele logice şi structurale care produc şi justifică o astfel de situaţie paradoxală, făcînd din mănăstire o proprietate privată a potentaţilor laici. W. Kurze a insistat pe bună dreptate — pentru a explica sprijinul din ce în ce mai mare acordat de regii şi ducii longobarzi expansiunii monastice după convertirea lor la catolicism în decursul secolului al VH-lea - asupra complexei ţesături de consideraţii politice şi economice care au favorizat această opţiune şi care-şi găsesc elementul unificator în „caracterul elementar" al religiei vremii. Posibilitatea de a conferi teritoriului, prin întemeierea de mănăstiri, o formă de organizare economică şi administrativă mai puţin precară se adaugă avantajelor spirituale pe care nobilii şi regii speră si. le poată astfel obţine.

48

OMUL MEDIEVAL

Este un mecanism care, în timpi diferiţi, funcţionează aproape pretutindeni în Europa dominată de barbari. „Misiunile" călugărilor irlandezi şi anglo-saxoni care, între sfîrşitul secolului al Vl-lea şi secolul al VlII-lea, invadează continentul găsesc un remarcabil suport local în sprijinul suveranilor - mai ales franci - şi al Romei. De la Colomban la Bonifaciu, în ceva mai mult de un secol şi jumătate, numărul noilor comunităţi sporeşte într-o măsură excepţională. Luxeuil (590), Bobbio (613), Saint-Denis (650), Jumieges (654), San Vincenzo al Volturno (703-708), Reichenau (724), Fulda (741), Sankt Gallen (750) sînt nume celebre, care însă nu trebuie să ne facă să uităm că mănăstirile se numără de acum încolo cu sutele. Primul mare val monastic a ajuns la apogeu în deceniile hegemoniei carolin-giene. Prin Carol cel Mare şi urmaşii lui imediaţi, întemeierea şi proprietatea asupra unei mănăstiri au devenit o prerogativă specific regală: în marile abaţii regale sau imperiale mulţimi de călugări se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia şi asigură faptelor lor protecţia cerească. Efortul de a asigura şi o bază culturală a dominaţiei lor a făcut să sporească ulterior întemeierea de mănăstiri; iar preocuparea de a le conferi o disciplină mai solidă şi universală a generalizat adoptarea regulii sfîntului Benedict. Aceasta a fost ultima moştenire importantă a Evului Mediu timpuriu preluată de înflorirea monastică ulterioară: monahismul occidental este, în perioada carolingiană, un monahism aproape în totalitate benedictin - chiar menţinînd diferenţele de aplicare şi de traducere - care se supune unei logici precise de organizare şi introducere.

Principalul artizan al acestei acţiuni de încadrare şi disciplinare a fost Benedict din Aniane, intrat deja adult în mănăstirea Saint-Seine, lîngă Dijon, după ce slujise la curtea şi în armata lui Carol cel Mare. Pentru această operă el a fost numit, nu fără o oarecare emfază, al doilea întemeietor al monahismului occidental. într-o realitate încă slab articulată şi instabilă, el legiferează, precizează, organizează, dezvoltă şi repetă neobosit, cu o riguroasă punctualitate, ritualurile zilei, impunînd într-un fel uniformitatea (Leclercq). Proiectul său dintotdeauna, cum a scris discipolul şi biograful său Smaragdus, a fost de a realiza, în interiorul comunităţii de profesie, o comunitate de practică a vieţii cotidiene (consuetudo), în conformitate cu o regulă unică şi universală. Dar succesul lui ar fi fost de neimaginat în lipsa sprijinului politic şi a substanţialului suport financiar oferite în special de Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios pentru întemeierea şi funcţionarea comunităţilor monastice, ca şi în lipsa acelei iussio imperialis care a impus mănăstirilor din Franţa şi Germania adoptarea normelor propuse de el la sinodul de la Aachen, din anul 817 (Schmitz).

Se ridică în acea epocă adevărate „cetăţi sfinte"; pe lîngă mănăstiri iau naştere mari aglomerări de tip urban, organizate în cartiere şi apărate de mici armate proprii de milites. Saint-Riquier, în Ponthieu,

CĂLUGĂRII

49

a cărei construcţie a fost încheiată în anul 788, adăposteşte în al său claustrum triunghiular, marcat pe laturi de trei biserici impunătoare, cel puţin 300 de călugări; înjur se dezvoltă un burg cu circa 7.000 de locuitori, stabiliţi, în funcţie de meseriile practicate şi de prestaţiile aferente datorate mănăstirii, în diferite viei¹: alături de vicus militum, care găzduieşte vreo sută de oameni, există cel al fierarilor, al tăbăca-rilor, al cizmarilor, al şelarilor, al brutarilor, al cîrciumarilor, al vierilor, al negustorilor, nelipsind nici servientes per omnia, muncitori buni la toate (Hubert).

Nu este vorba, desigur, de un caz izolat. Anumite cifre, prin însuşi caracterul lor exclamativ, redau concludent această puternică expan­siune : Lorsch dispune de 1.200 de milites pentru protecţie; Anselm, în lungile decenii ale abaţiatului său de la Nonantola, strînge în jurul lui peste 1.000 de călugări, iar Lobbes are jurisdicţia asupra a 72 de parohii. Chiar formulele pompoase, care, amintind modele prestigioase - „altera Roma", „altera Aegyptus" -, urmăresc să sur­prindă această nouă realitate monastică, atestă puterea remarcabilă dobîndită în acea vreme de unele mănăstiri.

Această impresionantă înflorire va fi în curînd întreruptă. Insă, datorită impulsurilor şi raţiunilor care o determină, se profilează cu claritate, la punctul său culminant, în ritualismul accentuat introdus de Benedict din Aniane, o schimbare ce se va dovedi fundamentală pentru însuşi modul de a fi al vocaţiei monastice. Mănăstirea nu înce­tează să reprezinte spaţiul ascezei şi al penitenţei individuale, al refugiului şi al protecţiei dinaintea crudelor obiceiuri ale unei societăţi războinice; ea devine însă în primul rînd sediul rugăciunii colective şi publice de care oamenii şi societatea au nevoie pentru propria lor supravieţuire. Adevărată citadelă a rugăciunii, ea îndeplineşte astfel funcţia considerată fundamentală pentru interesul colectiv: adorarea lui Dumnezeu, obţinerea bunăvoinţei şi a milosteniei sale, lupta împotriva neobositei prezenţe printre oameni a „vechiului duşman".

Criza care a lovit şi a ruinat edificiul politic al carolingienilor, distrugerile semănate şi în rîndul mănăstirilor de către sarazini, unguri şi normanzi au întrerupt şi destrămat în multe cazuri conti­nuitatea comunităţilor, punînd generaţiile următoare în situaţia de a lua totul de la început, într-un cadru general de dezolare şi ruină: nu au întrerupt însă continuitatea memoriei şi a logicii care favo­rizau, susţineau şi călăuzeau aceste comunităţi. în lenta operă de reclădire din temelii a autorităţii, care în secolele al X-lea şi al Xl-lea conferă Europei o înfăţişare nouă, mănăstirea, promovată fie de un episcop, fie de un senior sau de un rege, ocupă o poziţie hotărîtoare, pe care slăbiciunea extremă a structurilor cadrului civil o exagerează şi o amplifică. Pe cînd autorităţile centrale se află într-un regres general, pe cînd rolul primordial al episcopilor, împotmoliţi în luptele

1. Cartiere (n.t.).