Contribuţia traducătorilor

38

OMUL MEDIEVAL

activităţii monastice în vaste regiuni din Europa Centrală şi de Nord, şi suprimările difuze care au precedat, însoţit şi urmat violenţele „marii revoluţii" - au accelerat şi au artificializat în aparenţă un proces cu îndepărtate origini şi în care profundele transformări ale societăţii se împletiseră, de-a lungul vremii, cu unele schimbări radicale în modul de a trăi şi de a gîndi prezenţa creştină în istorie; dar şi cu exigenţele politicii ecleziastice de la Roma, care a ştiut să mizeze, în noile împrejurări, pe instrumente de intervenţie mai noi şi mai flexibile. Aceste evenimente complexe şi sinuoase n-au distrus monahismul, însă i-au diminuat drastic rolul în viaţa Bisericii, mar-cînd o abordare diferită a societăţii şi a istoriei.

Mutaţiile sociale şi cele religioase constituie deci schema după care s-a consumat treptat caracterul central al unei experienţe ce definise secole de-a rîndul, în îmbelşugata varietate a articulaţiilor sale, chipul Europei: o Europă care se voia astfel creştină, care se recunoştea creştină în primul rînd datorită acelei experienţe şi instituţiilor cărora ea le dăduse viaţă. Cea dintîi problemă istorică de fond se afla chiar aici, în această decisivă şi exclusivă privilegiere a mănăstirii în garantarea continuităţii unei prezenţe creştine auten­tice în istorie. în conştiinţa de sine care se manifestă treptat în cultura monastică din Antichitatea tîrzie şi din Evul Mediu, şi care apare mereu mai întărită printr-un larg consens politic şi social, singurii adevăraţi creştini sînt călugării. A fost o maturare lentă şi complexă a unor experienţe, a unor încercări, a unor elaborări culturale şi ideologice, a unor proiecte instituţionale. Acest ansamblu de materiale, după caz regîndit şi readaptat la dificilele realităţi politice şi sociale din Europa postcarolingiană, a constituit baza şi reperul vigurosului reviriment monastic specific, în Occident, seco­lelor centrale ale Evului Mediu. între secolele al X-lea şi al XH-lea, procesul de reducere a creştinismului autentic la viaţa monastică îşi capătă expresia cea mai completă şi oarecum definitivă. Cum a fost posibilă o asemenea operaţie de reducere, într-o societate care se mîndrea totuşi cu titlul de respublica christiana ? Şi cine erau aceşti călugări, protagonişti şi totodată beneficiari ai acestei operaţii, cum a fost viaţa lor, ce creştinism, altfel spus - ce tip de umanitate creştinată au întruchipat şi au reprezentat ei ? Şi, în sfîrşit, care au fost multiplele şi complexele elemente ale acestui compus unic repre­zentat de monahism în secolele maximei sale expansiuni?

Nu-i lesne de răspuns. Memoria acelor vremuri trece aproape exclusiv prin vocile unor călugări - sau ale unor preoţi profund influenţaţi de către călugări -, iar acţiunile şi operele celorlalţi protagonişti ai istoriei ne parvin mai ales prin optica şi criteriile de judecată formate de cultura monastică. Nu este vorba de o deformare de mică însemnătate: conştiinţa de sine a monahismului oferă sche­mele de autoreprezentare şi devine piatra de încercare în judecarea lumii. Un soi de levitaţie spiritualizantă sustrage mănăstirea măsurii