Contribuţia traducătorilor

OMUL MEDIEVAL

31

prezintă o structură simbolică. Fiecărui personaj, fiecărui eveniment din Vechiul Testament le corespund un personaj, un eveniment din Noul Testament. Omul medieval este un perpetuu „descifrator", ceea ce întăreşte dependenţa lui de clerici, savanţi în simbolistică. Simbo­listica domină arta şi mai ales arhitectura, unde biserica este înainte de toate o structură simbolică. Ea se impune în politică, unde ponderea ceremoniilor simbolice - ca ungerea regilor — este considerabilă, unde drapelele, stemele, emblemele joacă un rol fundamental. Ea domneşte în literatură, unde ia adesea forma alegoriei.

Numărul

Omul medieval este fascinat de număr. Pînă în secolul al XlII-lea, numărul simbolic exercită cea mai mare fascinaţie. Trei, cifra Treimii; patru, cifra evangheliştilor, a fluviilor paradisului, a virtuţilor cardi­nale, a punctelor cardinale; şapte, cifra septenarelor religiei (şapte daruri ale lui Dumnezeu, şapte sacramente, şapte păcate capitale...); zece, cifra Decalogului, a poruncilor lui Dumnezeu şi ale Bisericii, doisprezece, cifra apostolilor şi a lunilor anului etc. Iar Apocalipsa dezvăluie un univers de numere simbolice în care se înscriu sensul şi destinul ascunse ale omenirii, inclusiv Millenium-\x\, epoca mitică a celor „o mie" de ani (adică mulţi) temuţi sau speraţi, cînd încercările Antihristului vor fi urmate de o lungă domnie a dreptăţii şi a păcii pe pămînt.

Apoi, din ce în ce mai mult, sub presiunea noilor nevoi ale socie­tăţii (contabilitatea negustorilor, a seniorului, a statelor în curs de apariţie), a răspîndirii matematicii (mai ales prin traducerile latine ale Elementelor lui Euclid, sau prin manuale gen Cartea abacului, de Leonardo Fibonnaci, din 1202), numărul exact, manevrabil în mod ştiinţific prin calcul, prin operaţii aritmetice, devine obiectul acestei fascinaţii. O modă, manie, pasiune a aritmeticii pune stăpînire pe omul din Evul Mediu tîrziu^l. El introduce chiar nebunia aritmeticii în domeniul religiei: în testamente sînt cerute slujbe, cu sutele, cu miile, cu zecile de mii, aritmetica indulgenţelor şi calculul înnebu­nitor al anilor de purgatoriu ce vor stîrni mînia lui Luther creează ceea ce Jacques Chiffoleau a numit „contabilitatea lumii celeilalte"².

Imaginile şi culoarea

Restrîngînd acţiunea scrisului, analfabetismul dă imaginilor o putere cu atît mai mare asupra simţurilor şi minţii omului medieval. în mod conştient, Biserica se foloseşte de imagine pentru a-l informa,

1. A. Murray, Reason and Society in the Middle Ages, Oxford, 1978.

2. Jacquea Chiffoleau, La Comptabilitâ de l'au-delă: Ies hommes, la mort et la religion dans la rigion d'Auignon ă la fin du Moyen Age, ficole franţaise de Rome, Roma, 1980.

32

OMUL MEDIEVAL

a-l forma. încărcătura didactică şi ideologică a imaginii — pictate, sculptate — domină multă vreme valoarea propriu-zis estetică. In franceza veche, sculptorul este numit „imagier". Un sistem simbolic ce preschimbă formele pentru a le scoate în relief sensul se impune pînă în secolul al XlII-lea, cînd un nou sistem simbolic bazat pe imitarea naturii şi pe folosirea perspectivei îl înlocuieşte, cel denumit de noi „realism". Omul medieval a deplasat din cer pe pămînt contac­tul cu universul pe care i-l dă reprezentarea artistică.

însă de-a lungul acestor secole, cu un fel de exasperare la sfirşit, omul medieval - om al viziunii, în sensul fiziologic şi totodată supra­natural al termenului - este chemat să vadă şi să gîndească universul şi societatea în culori. Culorile sînt simbolice şi formează un sistem de valori schimbător. Prioritatea roşului, culoare imperială, scade în folosul albastrului, culoarea Fecioarei şi a regilor Franţei. Sistemul alb/negru este aproape imediat ideologic. Omul medieval se obişnu­ieşte să ezite în faţa verdelui, ambiguu, imagine a tinereţii seducătoare şi primejdioase, să recunoască răul în personajele şi suprafeţele galbene, culoare a înşelăciunii. Mai ales vărgatul şi împestriţatul desemnează un pericol moral. Aurul, culoare şi non-culoare, valoare supremă, domină¹.

Visul

Om al viziunii, al gîndirii simbolice, trăind într-un univers în care se amestecă fără scindare vizibilul şi- invizibilul, naturalul şi supra­naturalul, omul medieval avea vocaţia de a fi un mare visător, dar creştinismul i-a controlat cu stricteţe activitatea onirică. Omul greco--roman al Antichităţii îşi spiona fără încetare visele şi avea la dispoziţie specialişti, interpreţi ai viselor savanţi sau populari. Biserica a adoptat o nouă teorie asupra originii viselor, complicînd vechea distincţie între vise „adevărate" şi vise „false" şi atribuind viselor o triplă sursă: Dumnezeu, furnizor al viselor benefice, corpul uman, elaborator al viselor suspecte şi mai ales Diavolul, marele expeditor de vise ispititoare şi dăunătoare. Astfel, din secolul al IV-lea, Biserica cerea creştinului să respingă visul, să se abţină de la a-i căuta semnificaţia, să îndepărteze acest prilej de păcat. Numai visătorii privilegiaţi, regii, conducătorii şi mai ales călugării puteau profita de vise, fie pentru a găsi în ele mesajele lui Dumnezeu, fie pentru a birui încercările demoniace. Drumul viselor i-a fost blocat omului din Evul Mediu timpuriu, aşa încît el a devenit un refulat al visului. Numai literatura monastică abunda în vise în care sufletul chinuit al călugărului se dezvăluia în viziuni ciudate şi fantastice. Apoi, spre secolele al Xl-lea şi al XH-lea, presiunea viselor a învins reticenţele

1. Michel Pastoureau, Figures et Couleurs. Etudes sur la symbolique et la sensibilite mâdievales, Le L6opard d'or, Paris, 1986.

OMUL MEDIEVAL

33

şi temerile Bisericii. Ea a recunoscut că visele bune sau neutre aveau cîştig de cauză asupra viselor diabolice, iar omul medieval s-a trans­format într-un visător constant şi fascinat de visele lui, dornic să le interpreteze singur sau cu ajutorul altora. Freud s-a îndreptat spre el şi l-a cercetat cînd a scris Traumdeutung¹.

Obsesii sociale şi politice: ierarhie, autoritate (autorităţi), libertate (libertăţi)
în afara schemelor individuale care i-au călăuzit pe editorii şi autorii acestei cărţi în alegerea profilurilor omului medieval, oamenii Evului Mediu au gîndit, au acţionat, au trăit în cadrul cîtorva valori fundamentale corespunzătoare voinţei lui Dumnezeu şi aspiraţiilor oamenilor.

Ierarhie
Datoria omului medieval era aceea de a rămîne acolo unde l-a pus Dumnezeu. A te înălţa era semn de trufie, a te coborî, un păcat ruşinos. Trebuia respectată organizarea societăţii dorită de Dumnezeu, iar aceasta corespundea principiului ierarhic. Făcută după modelul societăţii celeste, ea trebuia să reproducă ierarhia minuţioasă a îngerilor şi arhanghelilor descrisă în lucrările sale de călugărul oriental din secolul al Vl-lea, tradus ulterior în latină, cunoscut sub numele de Dionisie Areopagitul (pentru istoricii moderni, Pseudo--Dionisie). Potrivit gradului său de cultură, sub o formă savantă sau populară, omul Evului Mediu a fost dionisian, prins într-o concepţie ierarhică a structurii lumii². Totuşi, o importantă evoluţie se conturează şi aici începînd din secolele al Xll-lea şi al XlII-lea: apariţia, alături de o ierarhie verticală, a unei ierarhii orizontale, cea a „stărilor" lumii, pe care o va aduce la sfîrşitul Evului Mediu „dansul macabru".

Autoritate (autorităţi)

în plan social şi politic, omul medieval trebuie să asculte de superiori; de prelaţi, dacă este cleric; de rege, de senior, de şefii comunali, dacă este laic. în plan intelectual şi mental, el trebuie să fie şi mai credincios faţă de autorităţi: principala, Biblia, şi apoi cele impuse lui de creştinismul istoric — Părinţii Bisericii în Antichitatea tîrzie, magistri, magistrii din epoca universitară a secolului al XlII-lea.

1. Dintr-o abundentă bibliografie, actele colocviului internaţional organizat de Tullio Gregory şi Lessico Intelettuale Europeo, / sogni nel Medioevo, Roma, 1985.

2. Rene Roques, L'Univers dionysien. Structure hierarchique du monde selon le Pseudo-Denys, Le Cerf, Paris, 1954 (voi. 1), 1983 (voi. 2).