Contribuţia traducătorilor

Cronologie: durata lungă şi transformările omului medieval

Aşadar, chiar şi sfîntul, o figură aparent stabilă a creştinismului, se transformă, după cum bine arată Andre" Vauchez. Perioada Anti­chităţii tîrzii şi a Evului Mediu timpuriu a fost esenţială pentru naşterea omului medieval. De aceea Giovanni Miccoli s-a întors pînă la primele secole creştine pentru a vedea apărînd călugărul. Franco Cardini a observat cavalerul pornind de la cavaleriştii lumii romano--barbare. Imperiul carolingian ia deja măsuri contra vagabondului, prototipul marginalului. Veche moştenire transformată de creştinism, omul medieval vine de departe.

Dar el se transformă o dată cu anul 10*00, cînd se manifestă o specializare a funcţiilor, o punere în valoare a laicilor, şi mai ales o dată cu secolul al XlII-lea, cînd societatea devine mai complexă, cînd diferitele „stări" se înmulţesc, cînd profiturile se diferenţiază

OMUL MEDIEVAL

27

mai mult, cînd valorile, în sînul unei religiozităţi care acceptă tot mai mult lumea, coboară treptat din cer pe pămînt. Omul medieval nu încetează a fi profund religios şi preocupat de mîntuirea lui, ce trece de-acum încolo nu atît prin dispreţul faţă de lume, cît prin transformarea acesteia.

în sfîrşit, în mijlocul unor încercări de temut, omul medieval se schimbă în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, modificat de criza pro­fundă a sistemului feudal, dar şi regenerat, modernizat de o nouă lume de structuri şi de valori.

Giovanni Miccoli nu l-a urmărit pe călugăr dincolo de secolul al XlII-lea, cînd, în universul clericilor regulari, întîietatea este cedată fraţilor din ordinele mendicante. Franco Cardini îl înfăţişează pe cavalerul Evului Mediu clasic, surprins, în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, în exagerările cavaleriei-spectacol, în moda ordinelor cavalereşti şi schimbarea tehnicilor militare. Secolul al XlV-lea este „secolul înfrîngerii cavaleriştilor".

Pentru Jacques Rossiaud, în secolul al XV-lea orăşeanul se iden­tifică din ce în ce mai mult cu „cetăţeanul ceremonial", prins în vîrtejul sărbătorilor, al alaiurilor, al carnavalului.

Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri vede intelectualul tot mai preocupat de politică (Wycliff, Hus, Gerson), abandonînd latina, exprimîndu-se în alte medii decît universitatea: cercul, academia, biblioteca şi curtea. Un Petrarca fuge din oraş. Intelectualul medieval, copleşit de „melancolie", lasă locul intelectualului umanist şi inte­lectualului de curte.

Negustorul lui Aron Gurevici se lasă dominat de Fortuna, este din ce în ce mai convins că timpul înseamnă bani, este cuprins de „pesi­mismul mercantil" al Renaşterii şi trece de la feudalismul dezvoltat la capitalismul pe cale de a se naşte.

Enrico Castelnuovo asistă la afirmarea şi la recunoaşterea artis­tului în Purgatoriul lui Dante, unde se găsesc doi miniaturişti: Oderisi da Gubbio şi Franco Bologna, şi doi pictori: Cimabue şi Giotto. Gloria lui Giotto se răsfrînge asupra întregii corporaţii.

Bronislaw Geremek vede cetele de vagabonzi, de calici şi de cerşetori năvălind peste creştinătatea Renaşterii şi a Timpurilor moderne.

Cîteva obsesii ale omului medieval

Ceea ce legitimează în cele din urmă evocarea unui om medieval este faptul că sistemul ideologic şi cultural în care este integrat, imaginarul care îl animă impun majorităţii bărbaţilor (şi femeilor) din cele cinci secole - indiferent că sînt clerici sau laici, bogaţi sau săraci, puternici sau slabi - structuri mentale comune, obiecte ase­mănătoare de credinţă, fantasmă, obsesie. Desigur, statutul social, nivelul de instruire, moştenirile culturale, zonele geografico-istorice introduc diferenţe în forma şi conţinutul acestor atitudini culturale

28

OMUL MEDIEVAL

şi psihologice. Dar cel mai frapant este ceea ce au şi manifestă în comun. Omul occidental de astăzi a păstrat, mai mult sau mai puţin estompate, remodelate în noi sindroame, unele din aceste obiceiuri mentale sau comportamentale. Iar dacă este normal să fi păstrat trăsături ale strămoşului nostru, omul medieval, evocarea obsesiilor ne arată mai ales diferenţele noastre. Omul medieval este, pentru noi, exotic. Pentru a-i restitui imaginea, istoricul trebuie să facă apel la simţul schimbării şi să devină etnoistoric pentru a-i aprecia cum se cuvine originalitatea.

Viciile

Omul Evului Mediu este obsedat de păcat. îl comite lăsîndu-se în voia diavolului, eşuînd în faţa premergătorilor păcatului, viciile. Vede viciile sub formă de animale simbolice, de alegorii ameninţătoare, încarnări ale păcatelor capitale, care s-au constituit în septenar în secolul al Xll-lea: trufia, avariţia, lăcomia, desfrîul, mînia, invidia, lenevia, sau sub farmecul înşelător al fiicelor diavolului măritate cu „stările" societăţii.

Diavolul are nouă fiice, dintre care a măritat opt:

simonia

ipocrizia

prădăciunea

sacrilegiul

simularea

cămătăria

pompa mondenă

cu clericii seculari

cu călugării

cu cavalerii

cu ţăranii

cu ajutorii de portărel

cu burghezii

cu matroanele

şi destrăbălarea, pe care n-a vrut s-o mărite cu nimeni, ci a lăsat-o tuturor ca iubită comună¹.

Vizibilul şi invizibilul

Omul de astăzi - chiar şi cel ce consultă prezicătoare şi ghicitoare în cărţi, cheamă spiritele la mese turnante, participă la slujbe negre -recunoaşte o frontieră între vizibil şi invizibil, natural şi supra­natural. Nu este cazul omului din Evul Mediu. Nu numai că, pentru el, vizibilul nu e decît urma invizibilului, dar supranaturalul irupe la tot pasul în viaţa-cotidiană: omul medieval este înconjurat de continue „apariţii". Nu există ruptură, şi cu atît mai puţin barieră, între lumea de aici şi lumea de dincolo. Existenţa purgatoriului este dovedită prin apariţii, iar cavităţile terestre duc spre el: cratere

1. Textul - care uită o fiică - este notat pe pagina de gardă a unui manuscris florentin din secolul al XIH-lea.

OMUL MEDIEVAL 29

siciliene sau peşteri irlandeze. Apar chiar morţii iliciţi, strigoii păgî-nismului şi ai folclorului, îndemnaţi de Satan. Apariţia înspăimîntă, dar nu surprinde.'

Lumea cealaltă

Pentru omul din Evul Mediu veşnicia este foarte aproape. Chiar dacă crede din ce în ce mai puţin în apropierea Judecăţii de Apoi, este o eventualitate pe care nu o exclude. Infernul sau paradisul - acestea pot fi mîine. Deja sfinţii sînt în paradis, iar osîndiţii siguri (fără de număr), în infern. în secolele al Xll-lea şi al XlII-lea sistemul spaţial al lumii celeilalte devine un sistem raţional. Este un sistem cu trei şi cinci locuri. Trei locuri esenţiale: infernul şi paradisul, iar între ele un dincolo intermediar şi temporar, unde morţii răspunzători numai pentru păcate veniale sau în stare de penitenţă neterminată petrec un timp mai mult sau mai puţin îndelungat: purgatoriul format definitiv la sfîrşitul secolului al Xll-lea. O dată cu învierea şi cu Judecata de Apoi, purgatoriul va dispărea, ultimii săi locuitori mergînd în paradis, a cărui anticameră este. Lumea cealaltă com­portă două locuri auxiliare: limbul patriarhilor, pe care Isus l-a golit de locuitori coborînd în iad în timpul „morţii" sale terestre; drepţii Vechiului Testament, nebotezaţi întrucît au trăit înaintea întrupării, s-au dus în paradis, iar limbul lor, pustiu, a fost pecetluit pentru totdeauna. în schimb, limbul copiilor va primi pe vecie copiii morţii fără a fi primit botezul, care nu vor suporta acolo pedepse corporale, dar vor fi pe veşnicie privaţi de bucuria supremă, de viziunea beati­fică, de contemplarea lui Dumnezeu.

Miracolul şi ordalia

Intervenţia frecventă, directă sau indirectă, a lui Dumnezeu împotriva ordinii naturii este recunoscută de toţi. Există o ierarhie de interce-sori: Fecioara Măria, cea mai puternică, poate obţine de la Dumnezeu orice miracol; sfinţii împăraţi au şi ei o mare putere de intervenţie pe lîngă Dumnezeu. Unii sfinţi, şi în special sfinţii locali, sînt specializaţi în chip mai mult sau mai puţin limitat. Miracolele sînt deosebit de numeroase în domeniile în care slăbiciunea omului medieval este cea mai mare: domeniul corpului, unde miracolele de vindecare sînt fără număr; domeniul femeilor în chinurile naşterii şi al copiilor, victime privilegiate ale mizeriei fiziologice şi medicale din Evul Mediu. Pentru a evita acţiunea îndoielnică a pretinşilor taumaturgi, începînd din secolul al XlII-lea, Biserica tinde să limiteze puterea unor sfinţi la perioada ulterioară morţii lor. Aceste strădanii au ca urmare relan­sarea cultului relicvelor a căror atingere poate fi ocazie de miracol. Dumnezeu poate permite şi abateri circumstanţiale de la legile naturii în cazul judecăţilor direct supuse lui, în special încercările