Contribuţia traducătorilor

50

OMUL MEDIEVAL

CĂLUGĂRII

51

dintre potentaţii locali, din care ei înşişi făceau parte, este profund epuizat, pe cînd şcolile catedrale, unul dintre roadele cele mai bune ale reformei carolingiene, sînt în declin sau în ruină, mănăstirea oferă atracţia unui model alternativ la dezordinea atotstăpînitoare, păstrîndu-şi totuşi capacitatea de formare culturală şi de organizare economică şi civilă a teritoriului, care face din ea punctul de plecare privilegiat pentru o revenire lentă: dar monahismul ce va rezulta va fi sub multe aspecte un monahism al unor oameni diferiţi, nu doar mult mai organizat şi mai compact, ci şi cu o atitudine existenţială proprie, cu o conştiinţă proprie, cu un potenţial hegemonie şi de intervenţie care l-au detaşat profund de vechiul monahism, pe care îl moştenea totuşi într-o mare măsură.

2. „Aurea saecula"

începînd din secolul al X-lea, liniile generale ale revirimentului monastic - ale reîntemeierilor ca şi ale noilor întemeieri - se înfăptu­iesc mai întîi lent, apoi cu o viteză din ce în ce mai mare, după schema deja omologată. Mai ales regii şi marii seniori - nu lipsesc însă iniţiativa şi sprijinul unor episcopi şi papi - mizează pe mănăstiri în calitatea lor de centre religioase de rugăciune, gospodarii agricole, sedii de expansiune şi de întărire a politicii teritoriale. Prin reluarea şi continuarea pe cont propriu a operei de întemeiere de mănăstiri, devenită în perioada carolingiană prerogativă regală, titularii marilor principate constituite pe ruinele vechiului imperiu îşi confirmă înălţi­mea rangului, ca şi puterea şi autonomia dobîndite între timp. Dar însăşi complexitatea funcţiei comunităţilor monastice - într-un context în care autorităţile şi raporturile se încrucişează, se intersectează şi se juxtapun, în căutare de noi spaţii şi de noi mijloace de afirmare -suscită atitudini şi situaţii complet opuse, din partea unor seniori, episcopi sau milites care atacă, jefuiesc sau delapidează mănăstirile şi averile lor.

Este o mişcare alternativă, legată de multiplele interese ce se concentrează în jurul comunităţilor monastice, ca şi de lipsa unor puteri centrale solide, provocînd o continuă redistribuire de tensiuni şi conflicte, ilustrate în cronici şi în biografiile monastice cu lux de amănunte vreme de cel puţin două secole. Traiectoria rămîne totuşi implacabil ascendentă, de-a lungul unui traseu nu lipsit de contra­dicţii, însă în acelaşi timp apt de a bătători noi căi, diferite de cele din trecut. Iese la. lumină conştiinţa unei decăderi progresive a disciplinei monastice, datorată subordonării mănăstirii faţă de forţele şi interesele care o înconjoară. Este vorba despre aceleaşi forţe şi interese care cel mai adesea îi condiţionează existenţa, dar care prin aceasta nu se dovedesc mai puţin ameninţătoare pentru autonomia şi regularitatea vieţii sale. De aici — o dată cu definitivarea exigenţelor reformiste - impulsul mereu sporit de afirmare a unei superiorităţi

esenţiale şi constitutive a monahismului şi, în acelaşi sens, pretenţia unei autonomii depline a mănăstirii faţă de contextul politic şi instituţional în care se află înscrisă. Cele două mari instanţe de referinţă ale „libertăţii monastice" devin astfel, pe de o parte, puterea regală sau imperiala, care se reconectează prin aceasta la tradiţia carolingiană, iar pe de altă parte, puterea papală.

Este vorba despre nişte puteri aflate, în cursul secolului al X-lea, într-o fază de profundă eclipsă şi de slăbiciune internă: din acest punct de vedere, raportarea privilegiată la ele a primelor centre ale monahismului nu rămîne lipsită de rezultate sensibile în revenirea lor progresivă. Primele teoretizări explicite ale Bisericii ca unică mare dioceză a Romei provin de la călugării clunisieni.

Noul monahism nu se limitează însă la aceasta. Nevoia de a se apăra de intruziunile şi de ambiţiile factorilor de putere locali pro­voacă o mişcare de concentrare şi de aliere. Treptat, mănăstirile încetează a mai fi centre de sine stătătoare, supuse jurisdicţiei episcopului diocezan şi expuse, fiecare în felul ei, samavolniciilor conţilor şi seniorilor laici sau clerici. Ele tind să se coalizeze în jurul unui centru principal unic, articulîndu-se în mari congregaţii care aspiră să obţină de la Roma scoaterea de sub jurisdicţia superiorului local. Se creează astfel o mişcare centripetă: congregaţia atrage noi mănăstiri, iar întărirea ei polarizează şi accentuează atenţia şi interesul colectiv, conferindu-i mai apoi influenţă în problemele şi evenimentele religioase şi politice.

Răsunător şi exemplar este cazul abaţiei de la Cluny, întemeiată în anul 910 de către abatele Bernon cu sprijinul ducelui Wilhelm de Aquitania, abaţie care în ceva mai mult de un secol va deveni ordo, ecclesia cluniacensis, strîngînd în jurul ei sute de mănăstiri din întreg Occidentul, din Anglia pînă în Italia, şi care va deveni, în secolele al Xl-lea şi al XH-lea, congregaţia religioasă cea mai importantă şi mai prestigioasă a creştinătăţii. Dar n-a fost un caz izolat: de la Saint-Victor din Marsilia la Vallombrosa, de la Saint-Benigne din Dijon la Hirsau şi la Gorze, de la Camaldoli la Cîteaux, marile secole ale expansiunii monastice sînt martorele proliferării unor congregaţii solide, adunate în jurul unui centru major unic, care-şi ramifică influenţa şi îşi impune practicile pînă departe.

O prezenţa atît de masivă influenţează în profunzime universul ecleziastic şi pe cel laic deopotrivă, nu numai prin modelele şi stilurile de conduită ce o caracterizează, ci şi prin transferul sporit al unei părţi din personalul monastic în rangurile ierarhice — din cei şase papi care se succedă în cei cincizeci de ani decisivi ai luptei pentru reformă, de la Grigore al Vll-lea la Calixt al II-lea, numai ultimul nu se poate lăuda cu o origine monastică; „episcopari monachos nostros nec novum nec admirabile nobis est"^l, subliniază nu fără o

l- „Să-i facem episcopi pe călugării noştri nu este pentru r> >i nici nou, nici de mirare" (n.t.).

52

OMUL MEDIEVAL

oarecare mîndrie Petru Venerabilul, în anul 1138, sprijinind alegerea unui călugăr clunisian pentru episcopia Langres, împotriva criticilor lui Bernard de Clairvaux. Ei îi corespunde un puternic efort cultural destinat să rezume şi să organizeze conform propriilor scheme întreg complexul vieţii în colectivitate. Moştenirea patristică şi a Evului Mediu timpuriu este reinterpretată şi reformulată în termenii hege­moniei monastice: teologia, cosmologia, antropologia, morala şi dreptul sînt remodelate pentru a fundamenta şi justifica preeminenţa călugărilor în interiorul rigidelor cadre sociale care subdivid şi disci­plinează societatea. Unei „lumi" duşmănoase şi vrednice de dispreţ, unei istorii dispuse iraţional într-o serie de violenţe, lipsuri, catas­trofe, i se opune citadela monastică, singura cu adevărat în stare să confere un sens şi o perspectivă acelei lumi şi acelei istorii, ca unic răspuns plenar la chemarea lui Hristos, destinat realizării perfec­ţiunii eshatologice, reprezentată de scopul ultim al lumii de dincolo. Schema ierarhică a celor trei ordines în care este împărţită socie­tatea - cei care se roagă (oratores), cei care luptă (bellatores) şi cei care muncesc pămîntul (laboratores) — propusă de cultura ecleziastică de tradiţie carolingiană, este reelaborată şi readaptată în mediul monastic în conformitate cu o clasificare a meritelor care-i aşază pe călugări în frunte: „Printre creştinii de ambele sexe ştim bine că există trei rînduri şi, ca să spunem aşa, trei niveluri. Primul este cel al laicilor, al doilea cel al clericilor, iar al treilea cel al călugărilor. Deşi nici unul dintre cele trei nu este ferit de păcat, primul este bun, al doilea este mai bun, iar al treilea este foarte bun" {Patrologia Latina, 139, col. 463). Referindu-se la parabola semănătorului şi a eficienţei diferite a seminţei despre care vorbise Hristos (Matei 13.8), Abbon de Fleury, abate de Saint-Benoît-sur-Loire enunţa astfel, la sfîrşitul secolului al X-lea, ideea unei răsplăţi diferite şi bine precizate care-i aşteaptă pe creştini în lumea de dincolo, în con­formitate cu starea lor din timpul vieţii: călugării vor avea 100, clericii 60, iar laicii 30.

Asemenea reflecţii şi subdiviziuni, vechi şi aplicate diferenţiat, găsesc în această perioadă cultura monastică unanim înregimentată în proiectul unei astfel de scări a valorilor. Nu este vorba numai de o profundă subestimare a realităţilor profane, de un real dispreţ faţă de orice întreprindere ce nu-şi are în mănăstire semnul primar şi constitutiv, de o strivitoare privilegiere a spiritului faţă de materie, a sufletului faţă de trup, şi de aceea de o judecată concertat negativă asupra oricărei condiţii umane ce nu-şi are în castitate, ori cel puţin în celibat, conotaţia primară: nu întîmplător de altfel - ca un reflex al unor atitudini şi opţiuni care ne trimit către psihologia abisală -, femeia, în biografiile şi în cronicile din mănăstiri, atunci cînd nu reprezintă mama iubitoare şi grijulie a vreunui sfînt sau nu s-a călugărit, este cel mai adesea o figură vicleană şi feroce, pradă constantă a simţurilor şi a unei emotivităţi dezlănţuite, destinată

CĂLUGĂRII

53

să-i corupă pe bărbaţi, ademenindu-i cu plăcerile cărnii. Oamenii, societatea şi istoria sînt analizate şi regîndite după reperul exclusiv al destinului lor ceresc, iar viaţa pe pămînt este remodelată şi repro-iectată conform articulaţiilor şi după tiparul unei ierarhii rigide, imaginată ca fiind proprie cerului. însă abisul dintre cer şi pămînt n-ar putea fi umplut fără preambulul paradisiac pe care mănăstirea îl oferă experienţei istorice a oamenilor: celui ce intră, pentru a-l obişnui încă din această viaţă cu dulceaţa vieţii viitoare, iar celui ce rămîne pe din afară, pentru a-i permite - mulţumită raportului concret pe care-l poate stabili cu cei ce au avut harul şi meritul de a fi îndeplinit opţiunea monastică - să poată spera totuşi în salvarea viitoare. Mănăstirea este cadrul privilegiat în care viaţa pămîntească şi viaţa sfîntă se unesc astfel aproape fără discontinuităţi, asigu-rîndu-le celor ce locuiesc în ea această trecere, altminteri atît de primejdioasă şi de nesigură, dar este în acelaşi timp şi locul în care rugăciunile călugărilor pot asigura ajutor şi sprijin celor care, deşi trăitori în lume, au făcut ceva ca să le merite.

Delimitările nu sînt în realitate atît de nete. Ca în nişte cercuri concentrice, în jurul mănăstirii se reunesc, în condiţii şi la niveluri diverse, toţi cei care în diferite chipuri şi măsuri au legătură cu ea. Pentru oamenii de condiţie umilă sau aflaţi în dificultate datorită condiţiilor excesiv de precare de autonomie şi subzistenţă, atunci cînd nu se rezumă la a cere mai mult sau mai puţin intermitent asistenţă şi adăpost, calea este aceea de a se „dărui" mănăstirii, deseori oferindu-se pe ei înşişi, propriul avut sărăcăcios sau propriul pămînt amărît, în schimbul protecţiei, ajutorului şi rugăciunilor. Această afluenţă, în care manifestarea mai pregnantă a impulsurilor materiale nu poate umbri complexul de aşteptări şi de imagini care leagă de mănăstire importante straturi sociale, va influenţa într-un fel însăşi marea familie monastică în clipa cînd unele congregaţii -cea valombrozană şi cea cisterciană - vor institui figura conversi-lor. Prin acest termen, folosit însă de obicei ca adjectiv, era la început desemnat cel devenit călugăr la vîrsta adultă - caz ce pare tot mai puţin frecvent în secolele al X-lea şi al Xl-lea, pe măsură ce se accentuează recrutarea călugărilor din rîndul nobililor -, contrapus lui nutritus, educat în mănăstire încă din copilărie. Noul statut al conversi-lor îi desemnează în schimb pe laicii illitterati, acceptaţi în rîndul călugărilor dar neadmişi în cor, cărora li se pretindeau servi­ciile cele mai umile şi prestaţii cultuale mult reduse. Aceste personaje îi înlocuiesc de fapt pe servi din mănăstirea congregaţiei clunisiene, dar ele corespund de asemenea unei recrutări monastice mai ample şi diferenţiate social. Permanenta căutare de protecţie şi siguranţă în interiorul mănăstirii se împleteşte cu o nouă nevoie religioasă care antrenează multiple straturi sociale. Este dificil de stabilit structura unor fenomene precum cele atestate de Bernold din Konstanz spre sfîrşitul secolului al Xl-lea, cînd familii şi sate întregi, din dorinţa