Contribuţia traducătorilor

Viaţa activă trebuie aşezată înaintea celei speculative, care este atît de slăvită [...]. îl vei numi cu adevărat înţelept pe acela care a cunoscut lucrurile cereşti şi divine atît cît poate un intelect uman, fără ca din acest motiv să se fi îngrijit de sine? Dacă nu le va fi putut fi de folos prietenilor, familiei, rudelor, patriei? Eu, ca să spun drept, voi afirma cu îndrăzneală şi voi mărturisi cu sufletul curat că îţi la^s cu plăcere, fără invidie şi fără împotrivire, ţie şi tuturor celor care ridică în slăvi speculaţia pură, toate celelalte adevăruri, cu condiţia să mi se lase cunoaşterea celor omeneşti.
Polemica împotriva idealului aristotelic al fericirii speculative îl face să exclame: „Să nu crezi [...] că a fugi de mulţime, a-ţi feri privirea de la lucrurile frumoase, a te închide într-o mănăstire sau a te însingura într-un schit înseamnă calea spre perfecţiune".

Judecind epoca precedentă, puţini dintre intelectualii pe care i-am trecut în revistă i se par „buni": între aceştia, Abelard, şi mai ales Ioan din Salisbury, din care cunoştea Policraticus, opera politică. Este vorba, fapt semnificativ, de nişte intelectuali care au trăit înainte de apariţia universităţii, iubitori ai clasicilor şi angajaţi în viaţa activă.

Universităţile italiene din cîmpia Padului devin centre de răspîndire a noii culturi umaniste: romanul Lorenzo Valla, trăitor în mediul florentin, îşi realizează la Piacenza şi la Pavia, unde este profesor, operele cele mai însemnate. Multe aspecte ale gîndirii sale se deose­besc şi se opun tradiţiilor intelectuale predominante în veacurile şi în universităţile medievale. în primul rînd, acea renaştere epicureică ce are loc chiar în De voluptate, scris la Pavia, o revendicare a faptelor şi aspiraţiilor omeneşti împotriva unei moralităţi ascetice devenite moralism. Predomină afirmarea fericirii lumeşti şi a virtuţii, înţeleasă ca ordine justă şi echilibrată a plăcerilor: „Artele, nu numai cele liberale, tind să satisfacă necesităţile şi urmăresc să facă viaţa împodobită şi elegantă, aşa cum fac agricultura, arhitectura, arta ţesutului, a picturii, sculpturii, a construcţiei de corăbii". Legată de această temă este antipatia pentru „ştiinţa care prosteşte" chinuindu-se în zadar să pătrundă misterul divin inaccesibil, pentru metafizica ce trezeşte disputele cele mai abstracte, pentru logica sterilă a ultimelor dezbateri ale nominaliştilor, care lui Valla i se pare inutilă, smulsă cum este din contextul vieţii şi al practicii, despărţită de concreteţea gramaticii şi de eficacitatea retoricii. Teme ce doar în aparenţă ni se înfăţişează ca tipice pentru o polemică filosofică sau erudită, şi care sînt în schimb utile pentru remodelarea noului profil al omului de cultură, al profesorului care urmăreşte mai ales angrenarea şcolii în complexul activităţilor omeneşti cotidiene.

Pe lîngă intelectualii laici, cum au fost Salutaţi şi Valla, există, de asemenea, o „arie ecleziastică" de umanişti iluştri: Enea Silvio Piccolomini, secretar al papei Calixt al III-lea, episcop de Triest şi Siena şi mai apoi papă el însuşi; Marsilio Ficino, preot la patruzeci de ani; Angelo Poliziano, propus de Lorenzo Magnificul pentru purpura de cardinal. în realitate, legătura dintre Biserică şi cultura umanistă ^este mai strînsă şi mai complexă decît ar putea fi considerată la prima ^vedere: instituţia ecleziastică a fost percepută de mulţi intelectuali ^ca fiind organizaţia cea mai puternică şi, paradoxal, ca protectorul ^cel mai tolerant (mai ales referitor la viaţa privată).

Am vorbit despre fărîmiţarea contextului activităţii intelectualului ^ÎJispre sfîrşitul secolului al XlV-lea. Substituindu-se universităţii, ^alte medii devin centre de cultură: cenaclul şi academia, mai tîrziu

188

OMUL MEDIEVAL

.

biblioteca, dar mai ales curtea. O dată cu concentrarea puterii la curte, intelectualul pierde legătura cu viaţa politică şi cu mediile sociale mai largi: nu întîmplător latina, care fusese abandonată în favoarea limbii populare, redevine limba literară, net diferenţiată de

cea cotidiană.

Intelectualul de curte este mai liber decît profesorul universitar de la Paris, care risca să-şi vadă condamnate tezele (ca Siger, ca Boethius din Dacia, ca Durând din Saint-Pourcain...), însă participa el oare cu adevărat la o dezbatere asemănătoare unei dispute politice, fără cîştigători prestabiliţi? Nu cred: în Quattrocento, o schimbare pe cît de rapidă, pe atît de evidentă defineşte libertatea ca un spaţiu din ce în ce mai privat şi mai limitat între graniţele familiei şi ale otium-ului. Marile opţiuni partinice (reformă sau conservatorism, papă sau împărat, papă sau suveran) nu mai sînt la îndemîna intelec­tualului, acum oaspete la curţile marilor seniori Gonzaga, Malatesta, Medici, Rucellai... Acest fapt va provoca foarte curînd o dedublare a intelectualului, caracteristică epocii moderne: „persoana dublă", cea publică şi cea privată. Cea dintîi susţine, cel mai adesea cu calm şi niciodată pasional, raţiunile puterii; cea de-a doua, sceptică, se refugiază în introspecţie şi în melancolie.

8

O îndelungată tradiţie culturală domina tema melancoliei, ridicată de Aristotel la rangul de atitudine „eroică", proprie omului de geniu, însă desemnată de părinţii creştini ca fiind unul dintre cei mai răi duşmani ai sufletului. Melancolia generează lene, „spirit îngust", adică o apreciere mioapă a lucrurilor, o rătăcire neliniştită şi dezor­donată a fanteziei, vorbărie multă sau, dimpotrivă, mutism. Toma d'Aquino rezumă bine judecata asupra acestei dispoziţii primejdioase: ea îl aruncă pe om în „adevărata disperare", îl convinge că salvarea sufletului este imposibilă sau, mai rău, inutilă.

In paginile lui Petrarca, melancolia capătă alte reflexe. Este o dispoziţie nouă, care la deprimare adaugă „o anumită voluptate a durerii" şi, de asemenea, căutarea solitudinii: este un mod de a simţi şi de a fi care preia modalităţi ale intelectualului medieval, însă anticipează şi altele noi, ce vor deveni tipice pentru literatul şi filosoful modern:

Mă trezesc la miezul nopţii şi ies din casă în zori; totuşi la ţară sînt ca acasă, studiez, gîndesc, citesc, scriu [...]. Aici, în această vale mică şi îngustă, îi adun în jurul meu, din orice loc şi din orice vreme, p^e toţi prietenii mei din prezent sau din trecut (nu numai pe aceia p^e care i-am cunoscut şi cărora le-am fost apropiat, ci şi pe ceilalţii morţi cu multe veacuri în urmă şi cunoscuţi numai mulţumită stu­diilor literare) [...]: mult mai dornic de a sta de vorbă cu aceştia decît

INTELECTUALUL

189

cu oamenii, care se amăgesc că trăiesc numai pentru că, atunci cînd respiră în aerul rece, îşi dau seama că suflarea lor lasă îndărăt nu ştiu ce urmă rîncedă. Astfel, rătăcesc liber şi liniştit...

Oraş sau ţară ? Implicare în viaţa politică şi în muncă sau solitu­dine a studiului, otium ocrotit şi senin? Această opoziţie netă îi deosebeşte pe intelectuali de-a lungul Evului Mediu, nu atît în funcţie de contextele istorice şi de activitate, cît şi în raport cu modelele culturale. Să citim această pagină plină de mînie din Petrarca:

Să părăsim oraşul fără gîndul de-a ne mai întoarce [...]. Trebuie să stîrpim motivele de îngrijorare şi să tăiem toate punţile [...]. Să ne grăbim, să lăsăm oraşul pe mîna negustorilor şi avocaţilor, a samsarilor, cămătarilor, notarilor, a medicilor, parfumierilor, măcelarilor, bucăta­rilor, cîrnăţarilor, fierarilor, vistiernicilor [...], muzicanţilor, şarlatanilor, arhitecţilor, codoşilor, tîlharilor, trîntorilor, care cu nările mereu deschise adulmecă mirosul pieţii: aceasta este singura lor fericire.

Şi adaugă cu trufie: „Ei nu sînt de-acelaşi fel cu noi...". Pentru Petrarca, la fel ca pentru sfîntul călugăr Bernard de Clairvaux cu două secole mai devreme, oraşul rămîne un Babilon corupt. în plus, o repliere în faţa anumitor atitudini şi judecăţi referitoare la demnitatea muncii manuale îl izolează (în mod drama­tic) de meseriile şi de activităţile omeneşti ale vremii sale. Cuvintele lui Hugues de Saint-Victor, care definea arhitectura, arta navigaţiei, ţesutul şi celelalte „arte mecanice" ca o „a patra parte a filosofiei", căci „aceste activităţi omeneşti ce uşurează neajunsurile condiţiei noastre de muritori [...] posedă prin sine înţelepciunea cumpăni-toare", par să fi fost uitate.

Opţiunea urbană era în schimb justificată în secolul al XlII-lea, pe motive religioase, însă în pas cu dezvoltarea reală a faptelor, de către Bonaventura: „In regiunile de la ţară locuitorii sînt atît de împrăştiaţi, încît este greu să-i convocam pe toţi pentru predici [...]. In oraşe însă, unde se pot găsi multe feluri de mîncare, se adună şi trăiesc un mare număr de persoane: de acolo se cade să sperăm culegerea roadelor mai mari".

Franciscanul Eiximenis, care a trăit la Valencia în secolul al XlV-lea, interpretează, în calitate de consilier al regelui, atitudinea de-acum predominantă: „Cînd intri în oraş, întîlneşti oamenii, inima se înse­ninează şi te poţi plimba bucuros [...]. Oraşul este un loc extrem de favorabil pentru ca omul să se descotorosească de ignoranţă. în oraş este greu să fii trist, iar tristeţea usucă oasele şi nimiceşte viaţa". Şi încă: „în oraşele foarte populate şi bine ocîrmuite, omul poate găsi multe motive de seninătate: trăieşte în siguranţă, este mai bine satisfăcut în trebuinţele lui materiale, îşi vede semenii şi discută cu ei [...]". în atitudinea intelectualului cu privire la o altă temă deosebit de vie şi disputată, căsătoria şi familia, constatăm în schimb o

190 OMUL MEDIEVAL

continuitate a tradiţiei. In secolul al Xll-lea este difuzat un adevărat dosar antimatrimonial, ce reia argumentaţia sfîntului Ieronim {Contro Gioviniano). Despre el avem o documentaţie interesantă în paginile scrise de o femeie intelectuală, Helo'ise, iubita şi mai apoi soţia Filosofului Abelard. însuşi Petrarca, mare cititor al autobiografiei lui Abelard, îl va comenta cu un scurt elogiu, două secole mai tîrziu. In ţesătura deasă a argumentelor potrivnice căsătoriei culese de Heloise, trebuie să se deosebească mai multe fire: influenţa reperto­riului filosofiei clasice, care prezintă căsătoria ca pe o chintesenţă a vieţii sensibile, receptaculul necesităţilor zilnice şi supărătoare, al nevoilor materiale, prin urmare al îndepărtării fatale de împărăţia ideală a filosofiei; „argumentele sfinţilor", care descriu căsătoria ca pe un remediu la concupiscenţă ce cu uşurinţă poate aluneca înspre răul pe care urmăreşte să-l exorcizeze; în sfîrşit, acea indispoziţie subtilă şi profundă faţă de o instituţie care nu mai poate adăuga nimic unei iubiri adevărate şi „dezinteresate". Acest ultim aspect este legat de influenţa lui Cicero din De Amiciţia, şi este împărtăşit atît de literatura goliarzilor, cît şi de cea de la curte („să nu se uzurpe cuvîntul iubire pentru a numi afecţiunea conjugală care uneşte într-o căsătorie"). O presiune, după cum se vede, complexă şi multiplă, împărtăşită de cei mai mulţi: unii puteau sublinia motivaţiile asce-tico-religioase, alţii, pe cele mai strict morale, însă era cu siguranţă dificil să arăţi entuziasm, şi să-l şi argumentezi, faţă de o instituţie atît de discreditată filosoficeşte.

Şi Siger de Brabant, „averroistul" de la Arte, se întreabă „care stare este cea mai potrivită pentru filosof, cea virginală sau cea conjugală", şi răspunde că „filosoful trebuie să tindă către condiţia care-l împiedică mai puţin în căutarea adevărului": se pare că matri-moniul presupune „prea multe ocupaţii lumeşti", şi că prin urmare este nerecomandabil pentru cei ce caută „plăcerea intelectuală".

Adesea, în ochii noştri, ai modernilor, figura intelectualului medi­eval apare întunecată şi estompată din cauza raportului său cu aşa-numitele auctoritates. însă trebuie să ţinem seama că sensul de superioritate şi constrîngere al termenului „autoritate" s-a ivit în lumea modernă: auctoritates erau pentru medievali autorii, biblioteca, textele cu care lucrau. O bibliotecă dublă: cea a sfinţilor şi cea a filosofilor. Iar aceasta din urmă, după abila observaţie a unui învăţat din veacul al Xll-lea, era compusă din autori care „în viaţă nu fuseseră niciodată de acord între ei, şi era prin urmare inutil efortul de a descoperi la ei aceleaşi opinii". Pe de o parte avem enorma producţie de comentarii şi de gloae la Platon, la Aristotel, la evanghe-lişti, dar şi la gînditori moderni care s-au afirmat rapid ca „autorităţi" (de exemplu, Petrus Lombardus); de cealaltă parte, în schimb, varie­tatea comentariilor, mulţimea luărilor de poziţie, dezbaterile uneori acerbe, opoziţiile dure, toate ne înfăţişează o muncă concretă, adesea personală şi cîteodată curajoasă.

INTELECTUALUL

191

Adelard din Bath blama, în prima decadă a veacului al Xll-lea, _nviciul acestei generaţii care consideră acceptabile numai descope­ririle făcute de antici şi de ceilalţi"; şi adăuga: „Cunoaştem bine soarta celor care predau adevărul, de aceea, expunînd o teorie, o voi prezenta ca pe o teorie a profesorilor mei arabi...". Să te călăuzeşti după auctoritates în loc să urmezi ratio înseamnă pentru el „să te abandonezi credulităţii celei mai bestiale şi să te laşi atras într-o capcană primejdioasă". Albert cel Mare, marele profesor dominican, avertiza: „Cei care cred că Aristotel a fost un zeu trebuie să creadă că el n-a greşit niciodată. însă dacă se crede că a fost un om, atunci, neîndoielnic, a putut să greşească, asemeni nouă". Siger, de acord cu el la acest punct, observa:

Singură autoritatea nu este suficientă pentru cercetarea adevărului acestei teze. Cei care au susţinut-o au fost animaţi de un motiv oarecare. însă noi sîntem oameni, ca şi ei. De ce atunci să nu trebu­iască să ne implicăm în cercetarea raţională, la fel ca ei?

Referinţe bibliografice

Bianchi, L., „La felicită intellettuale come professione. A Parigi nel XIII

secolo", in Rivista di Filosofia, 78 (1987). Dionisotti, C, „Chierici e laici", in Geografia e storia della letteratura