Contribuţia traducătorilor

182

OMUL MEDIEVAL

o Biserică săracă, un pontif nu suveran, ci tată al credincioşilor, sînt, pe de altă parte, motive dominante în gîndirea acestui mare fran­ciscan, ce demonstrează pe baza Scripturii că „imperiul nu derivă din papalitate" şi că „orice argument care urmăreşte să susţină dependenţa puterii civile de papă este sofistic".

Teologia şi pasiunea politică se împleteau într-o luare de poziţie clară şi conştientă: „împotriva papei [era vorba de Ioan al XH-lea] «mi-am făcut faţa ca o cremene» [Isaia 50.7] astfel încît, cîtă vreme voi avea mîini, hîrtie, călimară şi cerneală, nimic nu mă va putea abate de la combaterea zeloasă a erorilor sale: nici minciuna şi infamia aruncate împotriva mea; nici orice fel de persecuţie, care-mi poate lovi trupul, dar nu şi persoana; nici numărul mare de susţi­nători ai pontifului.,.". Astfel îşi încheia el Scrisoarea către fraţi: „Cred că am contribuit în anii din urmă la schimbarea obiceiurilor contemporanilor mei mai mult decît dacă aş fi purtat cu ei o con­versaţie de ani şi ani de zile asupra aceleiaşi chestiuni [...]. Este o vreme a încercărilor, în care gîndurile multora ies la iveală". Noi putem adăuga că era, de-acum, şi o vreme a opţiunilor, fapt de care intelectualul Ockham era pe deplin conştient.

John Wycliff: iată un intelectual care, cu cîteva decenii mai tîrziu, şi-a asumat, asemenea lui Ockham, o sarcină politică dintre cele mai incomode. Merită efortul de a examina cariera acestui profesor de logică şi teologie de la Oxford, care în 1372 intră în serviciul coroanei Angliei şi abandonează literatura în favoarea celor două mari opere despre autoritate (divină şi civilă), unde, susţinînd autonomia autori­tăţii civile faţă de cea ecleziastică, el ia de fapt partea suveranului său. Este de înţeles, prin urmare, faptul că papa, condamnînd într-o bulă cele două texte, se referă la o asemănare „cu tezele pervertite ale lui Marsilio din Padova". La scurtă vreme după aceea, Wycliff începe să-şi pună în practică opera de reformator, prin organizarea acelui grup de „preoţi săraci" ce răspîndeau în limba engleză textele (scrise de către profesor în latină) despre „sărăcia lui Hristos şi a Bisericii sale". Revolta din 1381 l-a făcut pe Wycliff suspect şi în ochii laicilor bogaţi care înainte îl susţineau împotriva papalităţii: programul „preoţilor săraci" nu era pe placul lorzilor, care îl găseau prea asemănător cu revendicările rebelilor. Ultimii ani de viaţă ai lui Wycliff, suspectat şi marginalizat, sînt ani de solitudine, însă pro­tecţia tacită a universităţii din Oxford îl ţine departe de eventualele persecuţii active.

O carieră exemplară şi una dintre puţinele vieţi medievale al cărei cifru pare să se afle în posesia noastră, de vreme ce problemele teoretice importante din filosofia lui Wycliff devin foarte rapid operante în realitate. Realismul filosofic îi dictează conceptul de „Biserică invizibilă" (opusă Bisericii vizibile şi corupte de la Roma); analiza autorităţii divine (singura cu adevărat completă şi „perfectă") este folosită ca o „măsură" pentru cercetarea diferitelor tipuri de autoritate