I. Confesiuni Antefaustic, Mădălina Mirea – IX d seria „5 ani – 10 ani – 15 ani” Seria „Jurnal în decembrie” Seria „Jurnal în aprilie” Seria „Jocuri şi jucării de altădată” II. Eseuri
Yüklə 0,54 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- I.Confesiuni Antefaustic , Mădălina Mirea – IX D Seria „5 ani – 10 ani – 15 ani” Seria „Jurnal în decembrie”
- Arta şi literatura , Snejana Ung – IX D III. Povestiri Psihopatie , Mădălina Mirea – IX D Fantoma , Andrada Borcovici – X C
- Cu adevărat fericiţi
- Cu adevărat fericiţi…
|
„Nu există romancieri precoce. Toţi marii, admirabilii romancieri au fost la început condeieri ucenici, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de statornicie şi de convingere. Este foarte încurajator, – nu-i aşa? – pentru cineva care începe să scrie, exemplul acelor scriitori care şi-au edificat treptat talentul.” (Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier)
Antefaustic... Mădălina Mirea – IX D
Dar ce vreau? Vreau, în primul rând, siguranţă. De aici derivă toate celelalte dorinţe. Dorinţa de a ştii cât mai multe, pentru a nu fi niciodată pe un teren complet necunoscut; dorinţa de a avea bani, cât mai mulţi bani, care să mă protejeze de ceilalţi care au mulţi bani şi care nu fac decât rău şi care să mă ajute să achiziţionez toate cele necesare pentru a ştii mai multe; dorinţa de a reuşi să mă cunosc pe mine însămi, micşorând astfel şansele de a mă pierde în mulţime; dorinţa de a pleca, a călători, a uita de această ţară, cu acest sistem infect care te îneacă în loc să îţi dea aripi pentru a zbura, care îţi înăbuşă viaţa şi te transformă într-o maşină care nu ştie decât să lucreze pentru a-şi plăti taxele, taxe din care trăiesc cei care ne ţin sub piciorul lor. Iată dilema existenţei mele. Ambele euri doresc libertate, însă fiecare are idei diametral opuse de obţinere a acesteia. Unul pune autoconservarea pe prim plan, celălalt ascensiunea rapidă şi sigură, dar dură şi obositoare. Întrebarea presantă rămâne: De ce această dorinţă de a ajunge sus, cât mai sus? De ce, atunci când simpla năzuire la acea poziţie îmi dă fiori de singurătate? (E pustiu, tare pustiu acolo sus, unde numai vulturii şi şoimii – păsările de pradă - se avântă.) Răspunsul pare infantil: pentru că acolo e cel mai sigur. Acolo nu ajung mulţi, deci sunt mai puţini care îţi pot face rău. Acolo ai o poziţie strategică din care poţi vedea ameninţările înainte ca acestea să se apropie prea mult de tine. Acolo poţi fi tu însuţi, deoarece criticile celorlalţi nu te mai ating, ci trec pe lângă tine ca o briză răcoroasă care nu îţi poate face rău. Dar poate oare cineva să reziste acolo sus? În singurătate, atacat în continuu şi cuprins de paranoia? Seria „5 ani – 10 ani – 15 ani” Diana Doczi – IX D La vârsta de cinci ani credeam ca poezia este doar un mod de a te distra, de aţi petrece seara. Îmi amintesc cu plăcere acele seri în care mama îmi recita poeziile din cartea „Gogu- Pintenogu”, pe care am ajuns să le ştiu foarte bine. Pe când aveam zece ani credeam că poezia reprezintă doar nişte cuvinte pe o foaie. Cuvinte pe care trebuie să le înveţi la vreun eveniment petrecut la şcoală pentru un plus sau chiar un zece. Ştiam că este formată din versuri, strofe, dar nu îmi dădeam niciodată seama cât de semnificative pot fi acestea. Pe vremea aceea nu înţelegeam adevăratul rol al poeziei şi nici conţinutul. Abia la vârsta de cincisprezece ani am realizat că poezia este un mod de exprimare a sentimentelor, că este mai mult decât nişte cuvinte aruncate pe o foaie. Poezia are o mare semnificaţie pentru noi toţi, însă nu are o definitie clară, fiecare dintre noi încearcă să îi atribuie propria definiţie, deoarece fiecare persoană gândeste şi simte în mod diferit. Pentru mine poezia este o artă exprimată cu ajutorul unor cuvinte alese. „Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.” (Grigore Vieru)
Visare
Anii trec şi ne uităm în spatele vieţii noastre precum la un album cu poze. Un album ce cuprinde tot ce ţine de fiinţa noastră. Trăiri, sentimente, lacrimi, regrete, bucurii, împliniri. Nimeni nu are dreptul la el şi nu-l va cunoaşte pe deplin, ci doar eu. Se spune că orice fiinţă îşi are propriul univers. La 5 ani, viaţa era un mister. Viaţa era un joc. Cerul era al meu. Pomii, natura, florile, păsările mă înconjurau. Eram învăluită de un joc superb. Alergam prin flori. Mă împiedicam şi-mi juleam genunchii. Mă aruncam în iarbă. Florile îmi mângâiau chipul şi pleoapele mi se închideau. Corpul mi s-a unduit şi cineva m-a tras în sus. Puteam deosebi doar umbra unui chip, căci soarele încă îmi invada ochii. M-a îmbrăţişat. Am simţit-o. Era mama. Parfumul ei mă învolbura cu totul. Acelaşi parfum, mai presus decât mireasma oricărei alte flori. Ea era universul meu. La 10 ani, acelaşi mister, aceeaşi inocenţă, dar încet, încet risipită. Lumea părea înţeleasă. Lumea încă părea un joc. Un joc nou cu reguli mai dure. Crescusem, cel puţin aşa credeam. Credeam că pot controla totul. Naivitate. Lumea îşi pierdea frumuseţea. De ce? Prietenii noi, oameni dificili. Atunci am descoperit că viaţa nu este perfectă şi că oamenii nu sunt mereu drepţi. Mi-am pierdut prietena, sau pot spune: ea pe mine? Atunci am înţeles oamenii. Am înţeles cine sunt de fapt. La 15 ani, vara nu mai predomină, ca mai demult, pentru că fericirea absolută nu există. Viaţa nu este perfectă, dar asta nu înseamnă că nu este bună. Perfecţionismul nu există, dar faptul că existăm este perfect. Alergând pe alte culmi, nu doar pe cele cu flori, am învăţat noţiunea de fericire. Definirea ei este mult prea vagă şi pentru fiecare om ea ar însemna altceva. Greşelile nu sunt eşecuri, ele ne transformă. Viaţa e complicată şi prin toate neînţelesurile ei, este magnifică. O contopire perfectă dintre bine şi rău. Decădere şi progres. Lacrimă sau zâmbet. Fără rău nu ar fi bine, iar dacă suferinţa nu şi-ar face simţită prezenţa, binele nu ar mai fi o bucurie, o realizare, un sentiment, ar însemna ceva superficial. Şi totuşi, ce bine e când întorc filele albumului spre începutul meu... atunci când mă scufundam într-o mare verde, infinită... plutind în flori. Mădălina Mirea – IX D Peter Pan şi minunatele minciuni crezute de-a lungul anilor „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Eterna mea fascinaţie. Am descoperit acest basm pe când aveam cinci ani. Nici până acum nu am reuşit să-l înţeleg pe deplin... De ce să renunţi la un dar atât de căutat, atât de preţuit? De ce să neglijezi avertismentul? De ce să te întorci la familie? Este oare familia atât de importantă încât să renunţi la tinereţea fără bătrâneţe şi la viaţa fără de moarte? Îmi aduc aminte perfect ilustraţia de pe ultima pagină a poveştii: un schelet care îl înşfăca pe erou, trăgându-l într-un cufăr. Atunci am hotărât că, dacă voi găsi vreodata acel tărâm minunat, nu îl voi părăsi pentru nimic în lume. Nici chiar pentru familie. Eram o mică egoistă. La zece ani eram deja mai matură. Nu mai doream nemurire... Eram fascinată de vrăji... Intrasem în lumea Harry Potter... Nu era o lume perfectă... Şi acolo exista răul... Nici măcar magia nu reuşea să realizeze chiar totul, dar... Era fascinant! Să simţi o asemenea putere curgându-ţi prin vene... Să ai asemenea talente... Dacă mă gândesc mai bine, nu eram atât de fascinată de universul creat, pe cât eram de puterea pe care o aveau personajele. Trebuie să recunosc că eram de-a dreptul intrigată de Tom Marvolo Riddle... Am fost marcată pentru totdeauna la acea vârstă... Am participat chiar la lansarea cărţii a şasea şi am citit-o pe nerăsuflate, de cum am ajuns acasă. În noaptea aceea m-am culcat pe la ora trei... Fiecare vizită în pensiv mă lăsa complet contrariată. Cum adică, Voldemort nu a fost rău dintotdeauna? Imposibil! Şi totuşi... Fascinaţia lui persista... L-am îndrăgit uneori mai mult decât pe Harry... Eram un mic dictator în devenire, cu el ca model... Acum? Acum, la vârsta de 15 ani, mă simt ca Peter Pan. Veşnic copil... Mereu mă joc, mereu descopăr, mereu învăţ. Mai râd, mai plâng, de cele mai multe ori mă închid în camera, respir, trăiesc. Citesc tot ce îmi cade în mână, descopăr noi lucruri despre mine, revin la cele vechi. Basmul meu preferat e tot „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Încă nu am înţeles ce poate fi suficient de preţios încât să renunţi la aceste lucruri. Încă mă gândesc cu drag la Harry Potter. Fraza definitorie a acelei cărţi? „Nimeni nu este în totalitate bun sau în totalitate rău.” (Sirius Black, „Goblet of Fire”) E adevărat? E fals? Sunt imatură pentru că încă mă agăţ de lucruri din trecut? Ar trebui să mă limitez la lucruri menite pentru cei de vârsta mea? Sunt prea revoluţionară? Prea tăcută? Prea, prea, prea. Şi în acelaşi timp nu e suficient. Oricine ar fi spus că vârsta de cinci ani e vârsta întrebărilor e un uriaş mincinos. La cinci ani totul era clar: ne naştem, îmbătrânim, murim. Când murim ajungem în cer. Răspunsurile sunt deţinute de mama. Sau de o carte pe care mama ne-o citeşte. Acum însă? Sunt înconjurată de mincinoşi şi nedumeriţi. Adevărul? Nu mai există. A început să dispară în momentul în care am realizat că nişte oameni buni (în esenţă) au creat un monstru: Voldemort. S-a prăbuşit de tot în momentul în care am început să gândesc, iar acum... Acum? Nu ştiu. Nu mai ştiu nici măcar ceea ce am ştiut odată.
La cinci ani aveam o viziune foarte limitată asupra vieţii. Tot ceea ce ştiam era ceea ce îmi povesteau părinţii, familia, cunoscuţii. Viaţa... Un simplu cuvânt pe atunci, un cuvânt pe care nici nu ştiam să îl scriu... Ce puteam şti despre viaţă la o vârstă aşa de fragedă? Mai nimic. Trăiam ca într-un glob de cristal, al cărui perete era suficient de opac pentru a ascunde realitatea. Pentru mine viaţa era „mascată”, zugrăvită în nuanţe de roz. Viaţa mea era jocul. Un joc infinit, lipsit de pericole. Tot ce am făcut a fost să îmi trăiesc copilăria. Îmi doream să cresc, să descopăr lumea, aşa cum este ea cu adevărat, în culorile ei reale. Ce naivă eram pe atunci, un copil! La zece ani am luat contact cu realitatea. Am ajuns la şcoală, am socializat cu alţi copii. Am descoperit lumea cărţilor, o lume ale cărei porţi erau ferecate pentru mine. Am învăţat ce înseamnă responsabilitatea. O adevărată povară... O povară pe care la cinci ani nu o aveam. Viaţa mea nu mai era în totalitate jocul. Viaţa nu mai era aşa de roz... Şi încă nu cunoşteam adevărata viaţă... Ce multe mai aveam de descoperit! Acum, la cincisprezece ani, am conturat o perspectivă asupra lumii şi vieţii. Am crescut... Am propriile principii. În 15 ani am făcut destule greşeli, dar am şi învăţat din ele. Am început să descopăr ce înseamnă viaţa. Pereţii globului de cristal în care trăiam în copilărie s-au fărâmat încetul cu încetul. Acum cunosc realitatea, poate nu în totalitate, dar ştiu că viaţa nu este roz. Dar nici neagră... Are o multitudine de culori şi încă nu am avut timp să le experimentez pe toate... În viitor voi avea timp. Totuşi, la 15 ani mi-aş dori să fiu din nou un copil... Copilul care la cinci ani vroia să cunoască cruda realitate a vieţii. La vârsta mea, viaţa nu mai este un joc! Diana Stoica – IX D Defineşte fericirea! În acest moment sunt 6 692 030 277 de oameni pe Pământ. Chiar acum, 3 200 080 000 dintre ei râd , 500 360 000 glumesc, iar ceilalţi 2 991 590 277 doar ascultă. Toţi fac câte ceva, toţi sunt definiţi în acest moment de ceva. Dar câţi dintre ei sunt fericiţi? Cu adevărat fericiţi? De fapt, ce e fericirea? Dacă ar fi să definesc fericirea, m-aş gândi probabil la un sentiment, un moment, o persoană, o idee, un cuvânt, un gest. Un fir proaspăt de iarbă. Momentul imediat următor trezirii, când mă hrănesc cu lumina vie a soarelui şi pare că va dura pentru totdeauna. Zâmbetul pe care mi l-a aruncat în grabă un trecător. O lacrimă, căci nicicând nu trăieşti mai intens decât atunci când plângi. La cinci ani, fericirea era un mod de viaţă. Doar ochi luminoşi şi mâini calde în jurul meu. Florile, copacii, iarba erau toate ale mele, îmi aparţineau şi le aparţineam, nimeni nu-mi putea spune că nu e aşa. La zece ani am început să înţeleg în sfârşit că în viaţă mai ai parte şi de momente grele. Ca de exemplu atunci când stai cuminte în banca din faţă şi strângi din dinţi ca să poţi opri plânsul care nu-ţi dă pace după ce ai luat un FB şi colegii se uită ciudat la tine. La zece ani însă eram convinsă că, dacă mă simţeam tristă sau neînţeleasă, asta va compensa nefericirea de mai târziu. Că dacă acum sufăr îndeajuns, mai târziu voi simţi cu siguranţă doar fericire şi iubire. Acum am 15 ani şi sunt conştientă că de momente triste voi avea parte şi mai târziu. Am înţeles în sfârşit că nu există un butoi cu tristeţe şi unul cu fericire, din care cu cât consumăm mai mult, cu atât rămâne mai puţin înăuntru. De aceea nu-mi mai este frică să mă bucur de tot ce există în jurul meu şi nu-mi mai este teamă să spun că sunt fericită. Dacă cineva este responsabil cu fericirea pe lumea asta, acel om sunt chiar eu, şi în puterea mea stă să o fac reală. Clipa cea mai fericită este cea pe care nu vei şti niciodată dacă ai trăit-o sau nu. Dacă nu ştii să asculţi chiar şi vântul care se strecoară printre frunze, înseamnă că nu înţelegi fericirea. Dacă nu îţi dai seama că ploaia este mai puternică decât tine, dacă nu simţi un fior când priveşti frunzele cum se schimbă toamna şi nu realizezi cât de mici putem fi comparativ cu ele, că lumea îşi urmează cursul, fie că tu observi asta sau nu, şi că nu poţi schimba nici chiar într-o viaţă ceea ce Universul a construit în atâtea miliarde de ani, că trebuie să te bucuri de aceste lucruri atât de banale şi atât de uimitoare în acelaşi timp, înseamnă că viaţa este pentru tine doar timpul care speri să zboare cât mai repede în aşteptarea absolutului. Nu caut absolutul, pentru că fericirea nu este un absolut. Este cioburi de absolut. Deşi mii şi mii de cioburi din el sunt risipite prin lume, cele pe care avem privilegiul să le găsim poartă numele de fericire. Sunt atâtea lucruri descoperite si nedescoperite, de care poţi alege să te bucuri în puţinul timp pe care îl petreci pe Pământ, sau poţi alege să treci pe lângă ele fără să le vezi, căci ele vor rămâne tot acolo, irosindu-şi frumuseţea fără ca noi să fi ştiut măcar de existenţa lor. Suntem responsabili să ne facem fiecare zi fericită, nu să acceptam durerea de azi în speranţa că mâine vom găsi fericire. Sunt multe lucrurile pe care le înţeleg şi care mă fac fericită. Sunt multe lucruri cărora nu le găsesc nicicum înţelesul. Uneori mă întreb dacă voi realiza vreodată că de fapt nu sunt cu nimic mai deosebită, nu am nimic în plus faţă de ceilalţi care să mă facă să ies colorată într-o mulţime gri si monotonă. Poate am cu un gram mai multă iubire decât ceilalţi, sau poate mai mult spirit de aventură, dar asta nu va face ca eu sa fiu mai fericită decât sunt alţii. Şi nu înţeleg nici secolul acesta al vitezei, în care tot ce facem este dictat de alţii, tot ce doreşti este mărginit de timp, tot ce crezi este răsturnat de cineva care nu trăieşte pentru nimic, oricât iubeşti nu este de ajuns, tot ce respiri e efemer… Poate nu trebuia să mă nasc în epoca asta. Poate dacă trăiam acum câteva secole aş fi fost mai fericită. Poate nu e locul meu oriunde m-aş duce. Poate trebuia să mă aflu într-o cu totul altă lume. Poate … poate… Poate nu. Poate FERICIREA înseamnă doar să te accepţi pe tine însuţi şi ceea ce nu poţi schimba. Cu adevărat fericiţi… Aşa ceva nu există. Sau, dacă există, atunci această sintagmă e relativă. Cel puţin aşa cred eu. Asta cred eu acum. Te face fericit să faci ceva corect, ceva ca la carte, ceva aşa cum trebuie? Sau te face fericit să treci de această linie, să faci ce îţi dictează inima, să rişti? De care parte a liniei eşti? E prea crud să accepţi să visezi că există fericire totală, deplină. Prea dureros atunci când îţi dai seama că nu este aşa. Atunci ce faci? Nu te mai gândeşti la asta, pur şi simplu? Aştepţi doar? Nu. Cred că viaţa este prea scurtă ca să aşteptăm. Trebuie doar să trăieşti. Să faci ce îţi place fără a-i răni pe ceilalţi. Să respiri. Să zâmbesti. Să te bucuri de orice moment, chiar dacă ştii că acea bucurie va fi mai scurtă decât ai putea vreodată să-ţi imaginezi. Fiecare simfonie se termină la un moment dat. Să fie acesta un motiv bun pentru a nu te bucura de muzică?
Axis mundi... Mereu am ştiut că în jurul meu se învârte totul, fie că aveam cinci, zece sau cincisprezece ani. Astfel totul mergea după cum vroiam eu. Încă de la cinci ani... Eram la grădiniţă. Mergeam spre îngrijitoarea mea, care, văzându-mă, se aplecă. Eu mă uit furioasă la ea şi îi trag o palmă. Aceasta mirată mă întrebă: - De ce mă baţi? Eu, mirată că nu e conştientă de evidenţă, răspund tot cu o întrebare: -De ce l-aţi pus pe fratele meu la colţ? Ea, perplexă, se justifică: - Dar, ai văzut, a fost rău! - Nu contează, o întrerup eu, să nu-l pui pe frăţiorul meu la colţ! Ţineam foarte mult la frăţiorul meu, pentru că acesta îmi releva marile mistere ale lumii înconjurătoare. Să folosesc un exemplu. În timp ce ne aflam singuri într-o după-amiază, uitându-ne la o televizor (se difuza o reclamă cu banane), acesta îmi explica modul de realizare: - În spatele televizorului este o banană, pe care o filmează. - Da? întreb eu uluită. - Da. Hai să luăm banana! Exclamând întocmai ca un gurmand veritabil, se strecură în spatele dulapului pe care se afla televizorul în cauză. Eu, urmându-l orbeşte, încerc să mă strecor lângă el, dar fiind mai grăsuţă, televizorul cade spărgându-se în sute de cioburi... Este de la sine înţeles că eu, ca o sora fidelă ce sunt, cu ochii înlăcrimaţi, am dat vina pe el:
Da, îmi iubeam frăţiorul... Consideram de asemenea că toţi sunt prietenii mei... educatoarele care îmi permiteau orice, colegii de care nu mă puteai despărţi... în special de o fată la fel de zburdalnică şi cu un apetit la fel de mare ca al meu. Iar atunci când în meniu erau sarmalele, noi două ne ofeream voluntare să strângem farfuriile, spălându-le chiar, în felul nostru – mâncând ce mai rămânea din ele, ajungând să spălăm peste 35 de farfurii... Desigur, asta nu ne împiedica la somnul de după-masă, să ne uităm prelung una în ochii celeilalte şi să afirmăm:
Apoi ne duceam împreună cu educatoarele la bucătareasă pentru a mai cere o porţie, iar aceasta, văzându-ne atât de înfometate, se apucă sărmana să mai încălzească o porţie consistentă... cât pentru patru copii. La zece ani, râdeam atât de mult, încât deseori cădeam cu scaunul pe spate. Iar fiindcă învăţătoarele nu puteau să-şi desfăşoare orele din cauza mea, mi-au interzis să mai stau lângă anumiţi colegi... La vârsta aceea credeam că ştiu ce înseamnă un prieten – cel care stă după ore să te ajute să-ţi usuci cărţile şi caietele, fiindcă ai uitat să pui şi dopul la sticlă când ai pus-o în ghiozdan... De asemenea, relaţia mea cu fratele meu a evoluat. În schimbul iubirii mele necondiţionate, primeam adevărate lecţii de viaţă, cum ar fi:
Şi te mai miri văzând săracul hamster înghesuit într-un pick-up, rotindu-se pe un disc de vinil? Însă cea mai bună ascunzătoare a mea pentru hamster a fost între pereţii unei cărţi din bibliotecă... Desigur, eu tot cumpăram hamsteri, iar fratele meu tot găsea idei inventive, privind ce ar trebui să facem cu ei... Spre exemplu: aruncarea săracului animal în tavan (lucru ce îi conferea pentru o secundă o formă turtită, aproape plată), ca mai apoi să-l prind... Dar eu nu eram o prinzătoare iscusită, iar de cele mai multe ori hamsterul se izbea de podea, căpătând o formă unică de plăcintă. Astfel am ajuns la cifra de trei hamsteri morţi într-o săptămână; renunţând într-un final în a mai achiziţiona micile creaturi, nu din lipsă de creativitate, ci din lipsă de buget. Sau iată o altă idee „strălucită” a fratelui meu a fost pusă în aplicare; mergeam să cumpărăm mâncare pentru peşti şi l-am luat şi pe căţelul nostru alb cu noi, iar afară era o vreme minunată: ploua, bătea vântul şi fulgera. Mda, să mai precizez că datorită vântului umbrela s-a întors invers? A, şi s-a şi rupt. Iar căţelul nostru de un alb imaculat se transformase într-o pocitanie udă şi plină de noroi. Şi când credeai că nu poate fi mai rău... ce să vezi? Magazinul era închis. Dar eu, ca o soră devotată ce eram, ascultam mereu de fratele meu, chiar dacă asta însemna o plimbărică de jumătate de oră prin ploaie şi vânt. La vârsta de cincisprezece ani, prietenii mei sunt cei mai tari! E vorba de distracţie? Acolo suntem. O glumă bună? Noi am spus-o. Trăind dupa filosofia „Distrează-te cât poţi de mult, doar o viaţă ai!”, am ajuns să mă bucur de fiecare clipă din viaţă aşa cum e ea. Fie că e o clipă de tristeţe, fie că e una de bucurie, toate merită preţuite. Pentru că nu pot determina cea mai bună zi din viaţa mea, cei mai frumoşi ani, cele mai dragi amintiri... Toate amintirile trebuie preţuite pentru că, în final, nu le poţi şterge cu buretele... Aşa că iau viaţa aşa cum e ea... cu bune cu rele... şi acum învăţ să nu regret nimic. Fratele meu? A devenit cam protector şi nu prea îmi place. Cred că sunt suficient de matură încât să iau proprile decizii şi să fiu răspunzătoare pentru ele... Dar mă bucur însă că în sinea mea am rămas doar un copil, pentru că viaţa prin ochii unui copil e mai senină şi mai uşor de înteles decât prin ochii unui adult.. Poate că adulţii ar trebui să închidă uneori ochii şi să privească lumea cu sufletul... cu sufletul unui copil. Pot afirma cu certitudine însă că la cinsprezece ani sunt la fel de vioaie şi de îndrăzneaţă ca la cinci, râd la fel de tare şi de mult ca la zece şi, desigur, ador să-mi petrec timpul cu prietenii mei, ca-ntotdeauna. Iar lecţiile de viaţă ale fratelui meu? Am învăţat să filtrez ceea ce este important... Sarmalele? Aş putea spune că sunt fana lor numărul unu. Animalele? Îmi mai torturez ocazional căţelul, însă el ştie că îl iubesc şi dintre toţi membrii familiei mele, numai cu mine şi-ar împărţi osul de pui. Ce credeţi, mai am de crescut? Eu cred că întotdeauna, cu toţii, mai avem de crescut. Seria „Jurnal în decembrie”
Astăzi a fost o zi minunată, a fost ca o călătorie în timp. Datorită doamnei noastre profesoare am mers în vizită la copiii din clasa I. La început ştiam că va fi ceva special, însă nu mă aşteptam ca acei copilaşi să trezească în mine atâtea sentimente, atâtea amintiri. Din primul moment în care am păşit în clasă am observat două fetiţe gingaşe şi cu multă voie bună. Imediat mintea mi-a fugit către vechea mea clasă, dar mai ales spre prima mea colegă de bancă. Semănam atât de mult cu ele! Bineînţeles, când a venit momentul alegerii unui partener, am ţâşnit imediat către cele două fetiţe. Văzând bucuria din ochii lor, eu şi colega mea le-am arătat ce le adusesem, dar nu înainte de a ne prezenta. După ce am facut cunoştinţă, au urmat negreşit câteva întrebări din ambele părţi, mai apoi am început să recit strofa dintr-o poezie pe care trebuia să o învăţăm înpreună. Am rămas foarte impresionată când am văzut că micuţa ştia deja foarte multe litere şi că a început singură să citească poezia. Datorită faptului că era foarte isteaţă, Andrada a învăţat poezia dintr-o suflare, ceea ce m-a făcut să îmi amintesc de „Gogu-Pintenogu”, prima mea carte de poezii. După ce am recitat împreună poezia în faţa clasei, a urmat o colindă, iar apoi ne-am luat, cu părere de rău, rămas bun, dar nu înainte să promitem că vom ţine legătura. Aceasta vizită a înviat în mine nişte amintiri extrem de plăcute...
Jurnal cu Octavian Ce era, oare, dincolo de mâinile lui tremurânde, de ochii lui măriţi de atenţie, dincolo de vocea-i slabă ? Când am intrat pe uşă, imaginea întregii clase s-a risipit, rămânând clar doar chipul acelui copil. Un băieţel cu părul auriu şi ochi albaştri limpezi precum apa şi strălucitori precum stelele. M-am aşezat lângă el. ,,Cum te cheamă?”. ,, Octavian, dar mi se spune Octa”, mi-a răspuns puţin confuz. Era emoţionat, deşi dorea a ascunde asta, doar eram o străină pentru el. În ochii lui era cerul senin. În ei parcă se oglindea primăvara cu primele flori înflorite. A trebuit astfel să-i fac un compliment în legătura cu ochii lui, pe care probabil l-a mai auzit de la zeci de persoane. Sarcina mea era să-l învăţ o poezie. Mi-a spus că era cel mai bun la citire din clasă şi într-adevăr aşa era. Citea chiar bine pentru un elev de clasa I şi a învăţat repede pe de rost. Chipul lui înfăţişa pe viitor un om ambiţios care va reuşi în tot ce-şi propune. Până la urmă, am pornit de la părul lui blond şi am ajuns la mintea lui isteaţă. L-am văzut şi ştiam că are toate aceste calităţi. Deşi a fost un timp foarte scurt, cunoscându-l, m-am ataşat de el. Vroiam să-l cunosc mai bine. În doar câteva minute m-am gândit ce simte o mamă privindu-şi copilul cum creşte, cum înfloreşte sau, în situaţii triste, cum ofileşte. Veşnica întrebare ,,Cu ce am greşit?” Atunci m-au cuprins fiori. M-am uitat la acel copil şi am vrut să-i devin prietenă. Vroiam să-i fiu soră mai mare. Această dorinţă a revenit acum dureros, persistentă, datorită faptului că mereu mi-am dorit un frate... Sentimentele pe care le-am avut au fost rare şi deosebite. Mi-am luat adio de la el, dându-i un pupic scurt pe obraz. Ziua mi-a fost toată un zâmbet. Dacă aş putea să-mi aleg fratele dintr-o mulţime de copii, cu siguranţă pe el l-aş alege.
Mi se pare absolut ridicol câte emoţii am avut înainte de întâlnirea cu elevii din clasa întâi. Nici acum nu mi-am dat seama care era motivul stării mele afective... Poate nesiguranţa (nu sunt pe deplin încrezătoare în capacităţile mele de a interacţiona cu copii) sau (cel mai probabil) faptul că realizasem pe deplin ce reprezintă de fapt această acţiune şi că nu ajunge să merg acolo, să aleg un copil, să învăţăm împreună o poezie şi cam atât. Întâlnirea aceasta nu reprezintă numai ocazia de a ajuta un copil să-şi creeze o amintire frumoasă, reprezintă începutul unei relaţii în care eu voi avea rolul de mentor şi sunt copleşită de acest lucru... Bineînţeles, toate aceste emoţii s-au disipat abia în momentul în care am făcut cunoştinţă cu Ana Maria, „proiectul” meu. (Această reacţie este una obişnuită pentru mine şi înaintea tezelor, olimpiadelor, concursurilor. Am emoţii doar până în momentul în care primesc subiectele.) I-am explicat pe scurt ce vom face în acea oră şi apoi am întrebat-o ce litere cunoaşte. Răspunsul ei m-a fermecat: „Păi... Eu le ştiu pe toate, dar dacă vrei ţi le spun pe cele pe care le-am învăţat...”. Părea că îşi cere scuze şi nu am putut să nu fiu vrăjită. Am rugat-o atunci să îmi citească ea poezia şi am tot citit-o pe rând până când a reţinut-o (emoţiile au făcut-o însă să aleagă să citească de pe foaie). După această minunată experienţă nu pot să nu mă simt datoare să o vizitez, mai ales pentru că i-am promis că aşa voi face. Păcat însă că mâine am două teste. Poate luni... Denisa Păduraru – IX D Pagină de jurnal... 9.12.2009...O zi obişnuită de şcoală, am putea spune ...Şi totuşi nu a fost deloc aşa.. De ce? Ora de română putea fi desfăşurată într-un mod liniştit, obişnuit, dar... Doamna profesoară a pregătit o activitate cu elevii clasei I B. Noi, cei din clasa a IX-a D, le-am făcut o surpriză celor mici, mergând la ei în clasă in timpul orei de... matematică (cred - pe tabla lor erau scrise câteva exerciţii de matematică). În momentul în care am intrat la ei în clasă, am simţit ceva foarte profund,de parcă aş fi călătorit în timp, aş fi ajuns în trecut. M-am simţit ca şi cum eu aş fi fost în clasa I. Câteva clipe am rămas nemişcată... Deşi fizic mă aflam în acea clasă, sufletul meu era în altă parte, în trecut. Pentru câteva secunde am retrăit cu aceeaşi intensitate toate momentele copilăriei mele, până şi cele mai nesemnificative... Apoi, m-am desprins de trecut. Am privit in jur... Emoţiile mă copleşeau. Trebuia să mă aşez lângă o fetiţă. Dar cum să aleg una dintre atâtea fetiţe frumoase? Atunci am realizat că în faţa mea stătea o fetiţă foarte drăguţă, blondă, cu o fustiţă interesantă. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este faptul că semăna cu verişoara mea mai micuţă, care este tot în clasa I. Aşa că nu am mai ezitat, m-am aşezat lângă ea. Aveam mari emoţii, pentru că nu ştiam cum va reacţiona. Îmi doresc să devin profesoară, deci am avut o oportunitate să îmi pun la încercare talentul şi vocaţia. M-am prezentat şi am aflat că o cheamă Andrada Daniela. M-am amuzat foarte tare, întrucât şi inţialele mele sunt tot D. A.! Am deschis plicul şi i-am arătat ciocolăţelele şi poezia pe care le-am adus. Am rămas profund impresionată de faptul că ştia să citească... A luat bileţelul cu poezioara şi a citit cursiv, spunându-mi: „Eu ştiu toate literele, până la Z”. Ne-am străduit să învăţăm împreună poezia, iar apoi am recitat-o în faţa clasei şi toată lumea a aplaudat. Am fost foarte mândră de „eleva mea”. În continuare, am ascultat şi poeziile colegilor nostri, care s-au descurcat la fel de bine ca şi noi. Eu am aruncat o privire asupra clasei. Am observat o mulţime de desene realizate de copii, unul mai frumos decât celălalt. Am văzut că Andrada avea un ghiozdan cu Hannah Montana şi am întrebat-o dacă îi place. Mi-a spus că e cântăreaţa ei preferată, iar eu am râs, pentru că şi mie îmi place! La final, cu toţii am cântat un colind, după care, ne-am luat rămas bun, iar noi, elevii din clasa a IX-a, ne-am întors în clasă. A fost o experienţă unică şi mă bucur că am o noua prietenă în clasa I. Seria „Jurnal în aprilie”
Vineri, 23.04.2010, a fost Ziua Mondială a Cărţii. Pentru această sărbătoare, ne-am pregătit cum se cuvine. Fiecare dintre noi am făcut semne de carte, din carton si le-am decorat după plăcerea fiecăruia, urmând apoi ca acestea să fie împărţite profesorilor. Au ieşit nişte minunăţii. Fiecare şi-a demonstrat talentul de „designer” cum a ştiut el mai bine. Vineri a fost o zi grozavă. Dimineaţa am împărţit semnele de carte profesorilor, iar la ora de franceză, doamna profesoară ne-a prezentat câteva cărţi vechi, foarte interesante. La ora 12, am plecat împreună cu doamna profesoară de limba română la Universitatea de Vest pentru a vizita biblioteca de acolo. Într-adevăr a fost o experienţă unică. Biblioteca arată minunat, am aflat o grămadă de lucruri noi şi interesante care mi-au captat atenţia. Un domn foarte amabil ne-a plimbat la toate etajele bibliotecii şi ne-a explicat detaliat ce fel de cărţi găsim acolo şi cum se împrumută ele. Apoi am vizitat şi tipografia, tot la Universitatea de Vest. Acolo am putut privi cum se tipăreşte o carte, ce procese implică acest lucru şi câtă muncă trebuie pentru ca în mâinile noastre să ajungă o carte, un lucru foarte valoros din punct de vedere spiritual. Mi-a plăcut foarte mult că am aflat lucruri noi şi că am avut ocazia să vizitez această bibliotecă valoroasă si organizată. Acele ore petrecute acolo m-au făcut să înţeleg mai bine cât de valoroasă e cartea şi câtă muncă, dar şi dragoste depun cei care lucreză în acest domeniu, pentru ca totul să fie impecabil. Deşi la început credeam că va fi o zi obişnuită, în care totul va decurge normal, a fost o zi deosebită, de neuitat. Am aflat multe lucruri noi şi interesante. Îmi voi aminti cu plăcere Ziua Mondială a Cărţii. De la confecţionarea semnelor de carte şi până la vizita făcută la Universitatea de Vest, am simţit cu adevărat că în sufletul meu persistă cartea. Mă bucur că această sărbătoare este mondială, deoarece fiecare om trebuie să ştie să acorde o mare importanţă cititului cărţilor. Ele sunt prietenii nostri necuvântători şi cei de care avem nevoie mereu. Sper că şi la anul viitor voi avea o Zi Mondială a Cărţii cel puţin la fel de frumoasă! La mulţi ani tuturor cărţilor! Daniela Popa – IX C Bună, dragul meu jurnal! Îmi pare rău că te-am neglijat în ultima vreme. Sper să nu fi foarte supărat pe mine, dar, din câte stii şi tu, aşa cum ţi-am mai spus, timpul nu îmi permite să le fac chiar pe toate aşa cum mi-aş dori. Am intrat pe ultima sută de metri. Nu mai e mult şi soseşte mult aşteptata vacanţă de vară, dar până atunci mai am de străbătut o perioadă foarte încărcată. E vremea tezelor! Şi ca să n-o mai lungesc cu vorba, căci am foarte mult de învăţat, aş vrea să-ţi împărtăşesc câte ceva din săptămâna care a trecut. Aşa cum ştii şi tu, sau, dacă nu ştii, îţi spun eu acum, ieri a fost Ziua Mondială a Cărţii. Şi pentru că această zi este o zi deosebită, ne-am pregătit din timp de sărbătoare. Marţi, la ora de limba română, doamna profesoară ne-a anunţat cum vor decurge următoarele zile. Ne-a rugat ca până joi, cel târziu, fiecare dintre noi să facem cel puţin trei semne de carte şi să transcriem pe o foaie de hârtie povestirea despre timp, pe care a şi afişat-o pe coridor. În confecţionarea semnelor de carte, nu doar clasa noastră a fost implicată, ci aproape toată şcoala. Pe fiecare semn era un citat despre carte. Poate te întrebi: „Bine, bine, dar pentru ce atâtea semne?” Te lămuresc imediat. O parte dintre ele au mers la librărie, iar fiecare cumpărător primea un semn de carte. O altă parte au mers la Biblioteca Centrală a Universităţii Timişoara şi ultimul set a fost împărţit la profesori ieri dimineaţa. Doamna profesoară ne-a făcut o surpriză, şi la intrare în şcoală, am primit şi noi, elevii, semne de carte. Acum înţelegi de ce a fost nevoie de atâtea semne? Şi cu siguranţă ar fi putut fi şi mai multe, dacă fiecare dintre noi se străduia puţin mai mult. La ora douăsprezece, am plecat cu doamna profesoară la Biblioteca Universităţii de Vest. Acolo am fost primiţi de un domn foarte cumsecade care ne-a dus sa vizităm aproape fiecare colţişor. Ne-a explicat cum pot studenţii să-şi împrumute cărţi, care sunt amenzile care trebuie plătite dacă nu este adusă la timp cartea, ne-a arătat care sunt sistemele de căutare a unei cărţi şi multe altele. Cel mai mult mi-a plăcut sala de la etajul trei. A fost cea mai luminoasă. Era chiar o plăcere să stai şi să citeşti acolo. Dintre toate cărţile pe care le-am văzut, cel mai mult m-a impresionat prima Biblie, dar şi celelalte au fost deosebite. A fost o experienţă frumoasă, deoarece nu mai văzusem niciodată până atunci aşa de multe cărţi dintr-o dată. Dar vizita noastră nu s-a încheiat aici, ci înainte de a pleca am trecut şi pe la tipografie şi legătorie. Acolo ni s-a explicat cum se fac cărţile şi ne-au fost prezentate toate aparatele. Acestea aveau o viteză foarte mare de lucru, aşa că nicio secundă nu era irosită. Am fost impresionată de căldura cu care am fost primiţi şi de răbdarea cu care ni s-a explicat totul: de la cum se tipăreşte o carte şi până când aceasta ajunge să fie legată şi copertată. M-am bucurat mult că am avut această ocazie de a vizita Biblioteca şi de a afla cum sunt făcute cărţile. Şi deşi mă dureau picioarele mi s-a părut că timpul a trecut în zbor. Am plecat acasă cu unul din colegi şi cu doamna profesoară, dar pe drum ne-am oprit la o cofetărie. Am servit o prăjitură care a fost delicioasă şi apoi ne-am luat „provizii” şi pentru acasă. Cam atât! Acum te las ca să pot termina ceea ce am de făcut. O zi bună îţi doresc! Şi... pe curând!
În 23 Aprilie fiind Ziua Mondială a Cărţii, doamna profesoară s-a gândit ca noi, clasa a IX-a D, împreună cu dumneaei, să le facem o vizită copiilor de la Spitalul „Louis Ţurcanu”, de la secţia de Neuropsihiatrie Infantilă, şi să le ducem în dar cărţi. La intrarea în spital am fost întâmpinaţi de o doamnă profesoară de limba română care se ocupă de copiii internaţi acolo. Dumneaei ne-a povestit despre copiii şi adolescenţii internaţi şi despre problemele cu care aceştia le calcă pragul. Ni s-a spus că aceşti copii fac lecţii şi au aceleaşi activităţi ca şi orice alţi copii, şcoala făcând parte din viaţa lor chiar şi acolo. Pe pereţii sălii de clasă unde ne aflam puteam observa o mulţime de picturi şi desene, realizate, după cum am aflat mai apoi, de un băiat de 17 ani. Un lucru care ne-a indignat, am putea spune, pe toţi cei care ascultam, a fost acela că de la 1 septembrie ar fi posibil ca această secţie să fie desfiinţată. Apoi, însoţiţi, am făcut turul secţiei, vizitând fiecare încăpere în parte. Am văzut mai multe săli, printre care şi cea de art-terapie. Într-una din primele săli am văzut câţiva copii care desfăşurau diferite activităţi. Unul dintre copii s-a uitat la mine şi mi-a spus cu gingăşie în glas: „Bate aici!” Avea o palmă atât de mică şi atât de caldă, şi ceva special în privire – nu pot spune că era bucurie, dar cred că era înţelegere, ca şi cum ar fi complet conştient unde este şi de ce este acolo, dar în acelaşi timp conştient că asta nu trebuie să-i afecteze cu nimic modul de viaţă şi veselia tipic copilărească. Nu ştiu de ce, dar cred că asta mi-a făcut ziua mai frumoasă! Într-o altă sală l-am văzut pe autorul desenelor prezentate nouă, şi chiat atunci lucra la un altul. Am fost impresionată cu adevărat de talentul lui. Un alt lucru care m-a impresionat şi care m-a pus pe gânduri a fost că am văzut pe secţie mulţi copii chiar foarte mici – se pare că boala şi suferinţa nu ţin cont de vârstă. Cu toate acestea, înfăţişarea spitalului m-a făcut să cred că acestor copii nu li se aminteşte constant că sunt bolnavi, pentru că aerul de acolo este prietenos, totul este foarte frumos amenejat şi foarte curat, complet diferit faţă de orice spital văzut până acum! Când ne-am întors în sala de clasă unde eram cu toţii adunaţi la început, m-am tot gândit la faptul că acest loc, util pentru atâţia copii, ar putea suferi schimbări. Întrebarea care îmi răsuna în gând era : Cei care vor să facă aceste „schimbări”-cine sunt ei? Au fost vreodată în acest loc? Îi cunosc pe aceşti copii, probmele lor? Îi cunosc pe medicii şi pe profesorii de aici? Îmi este greu să cred acest lucru. Dar asta e lumea în care trăim. Aceştia sunt oamenii cu care avem de a face. Tot ce trebuie să facem este să NU ne resemnăm. Dacă există oamnei care îi marginalizează pe aceşti copii, asta e. Tot ce trebuie să facem este să NU fim unul din aceşti oameni. Societatea îi marginalizează pe toţi cei diferiţi (fără voia lor) de restul oamenilor. Dacă ar fi să le spun ceva acelor copii, nu le-aş spune nici „Nu eşti diferit, eşti perfect în regulă!”, nici „ Nu e adevărat ce se spune, ei sunt cei diferiţi!”, ci pur şi simplu: „Da, eşti altfel, eşti diferit de toţi cei din jurul tău. Dar ţine minte un lucru: cei mai buni oameni sunt aşa”. Lorena Stroescu – IX D Astăzi, după două ore de şcoală am plecat, împreună cu clasa mea şi cu doamna profesoară de română să vizităm „un altfel de şcoală” cu ocazia Zilei Mondiale a Cărţii. Am achiziţionat fiecare câte o carte şi am confecţionat de asemenea semne de carte, acestea din urmă fiind distribuite prin librării şi pe străzi de unii dintre colegii mai săritori. Drumul a fost scurt, iar după o mică prezentare a străzilor pe care păşeam precum şi a clădirilor pe lângă care treceam - oferită cu pasiunea unui ghid veritabil de către profesoară, am ajuns. Locaţia: Spitalul „Louis Ţurcanu”, secţia neuropsihiatrie infantilă. Am intrat, iar înăuntru se simţea un aer închis, cu miros de medicamente. Nu mă simţeam în largul meu, pe măsură ce treceam prin camera de aşteptare, iar femei, bărbaţi şi copii se uitau la noi. Am urcat scările, mirosul greu persistând, şi am ajuns la etajul întâi. Aici, după ce am străbătut un hol îngust, am intrat într-o cameră pe stânga şi am rămas uimită. În momentul acela, pe măsură ce intram, starea de tensiune pe care o simţisem când eram pe hol se dispersa ca prin farmec. Camera era bine luminată, având pereţii decoraţi cu diferite desene făcute de elevi. Mobilierul era nou şi aşezat în formă circulară, în mijloc fiind spaţiu liber. Deasupra tablei se aflau literele alfabetului, cu poze la fiecare literă. În stânga catedrei domnea globul pămâtesc, iar lângă unul dintre pereţi, pe o comodă, era un casetofon mare. Ni s-a spus să ne aşezăm, eu luând loc pe una dintre canapelele din spate, apoi cele trei doamne s-au prezentat. Una dintre ele era profesoară de română, alta şefa asistentelor, iar cea de-a treia asistentă. Profesoara de română a acestui tip de şcoală se numea Maria Băluţi, iar şefa asistentelor, Ardelean Rodica. Doamna Băluţi ţinu un scurt discurs, în cadrul căruia ne vorbi despre copiii care învaţă aici, copii numărând în zilele rele până la opt, iar în zilele bune atingând şi 30; urmând completarea că ele au numai zile bune. Un lucru care m-a frapat a fost metoda de lucru - copiii fiind de niveluri variabile (V-VIII), profesoara era nevoită să predea concomitent atât materia de clasa a VI-a, precum şi cea de-a VIII-a şi să-şi împartă timpul, astfel încât să lucreze cu toţi elevii, spitalul putând susţine elevul până în clasa a XI-a – lucru care nu pare deloc uşor. De asemenea ne-a povestit despre diversele programe de terpie prin artă: desen, cursuri de pictură, dans etc. Un alt lucru care m-a surprins a fost faptul că majoritatea copiilor de aici au un coeficient de inteligenţă foarte ridicat, aceşti copii având probleme, unii fiind respinşi de societate, alţii neputându-se integra, au făcut abandon şcolar, fete bolnave de anorexie, copii cu tentative de suicid... Dar finalurile acestori cazuri care au fost tratate aici sunt fericite. De exemplu, una dintre fete care a fost aici, acum locuieşte în Italia, iar când s-a întors în Timişoara să le viziteze pe doamne „arăta ca o zână”. De asemenea, un băiat care a făcut şcoala aici a luat capacitatea cu 9,80, altul a devenit desenator, un băiat care era considerat un nesimţit de profesori în şcoala normală pentru că purta cercei în ureche şi pierce-inguri în nas şi-a înfiinţat o trupă rock, un alt băiat a ajuns directorul unui muzeu... Am aflat că cel mai bine este să îii ţină cât mai puţin timp, două-trei luni, timp în care se ocupă de ei, îi valorizează, le redau încrederea în ei înşişi, apoi, citez: „Noi le dăm aripi şi îi lăsăm să zboare.” Am ascultat cu toţii tăcuţi, iar la sfârşit am pus întrebări. Am adunat cărţile şi le-am oferit cu drag, fiind informaţi că biblioteca este cam săracă, am făcut promisiunea că vom aduce cărţi mai des. Apoi am fost conduşi în grupuri de câte cinci prin încăperile spitalului. Grupul meu a fost condus de şefa asistentelor. Prima încăpere care ne-a fost prezentată a fost sala de terapie prin artă. O încăpere viu colorată era fundalul, unde nişte copii zâmbitori, pictau, desenau... un băiat de lângă noi, de îndată ce am păşit înăuntru, ne-a întâmpinat cu un „Bate aici!” entuziasmat. Desigur că Diana s-a conformat cererii impetuoase a micuţului. După acest salut, băiatul a continuat să ne tragă cu ochiul şi să ne transmită pupicuri până ce am ieşit din cameră. Următoarea sală – terapie în familie – era o încăpere mare în culori calde de roşu si maro, cu nişte fotolii confortabile, măsuţă, vază, flori, tablouri, chiar şi comoda cu oglinda era prezentă – totul ca să te facă să te simţi ca acasă. Am simţit o atmosferă relaxantă, îmbietoare. Pe măsură ce stăteam în cameră, această stare de familiar se accentua. Vizavi era sala de psihologie individuală pe care nu am putut-o vedea, din cauză că era o şedinţă în desfăşurare. O altă sală de clasă, de această dată copii de nivel V-VIII ne-a fost prezentată:
scurt timp băiatul, bătându-se de două ori pe cap şi afişând un zâmbet imens pe măsură ce toată clasa izbucni în râs. În dreapta sa, un elev de şaptesprezece ani avea în faţă un desen de-a dreptul impresionant. În timp ce mergeam spre umătoarele săli, comentam intrigate:
- Va face nişte tatuaje grozave! veni replica zâmbitoare a şefei asistentelor (o femeie minionă, blondă - tunsă scurt). Am coborât la parter, unde i-am văzut pe cei mici şi am rămas plăcut impresionată când am realizat că într-o încăpere se afla şi un pian cu coadă scurtă. Copiii ieşeau pe coridor şi se uitau lung la noi – erau atât de drăguţi!
Sincer, faptul că am fost confundată cu o studentă la medicină mi s-a părut amuzant, dar recunosc că m-am simţit şi un pic flatată. Pe măsură ce străbăteam spitalul mă simţeam din ce în ce mai mult în largul meu, încât am întrebat dacă mă pot oferi voluntară ca profesoară de pian. - E o idee foarte bună! veni răspunsul imediat. Lasă-ţi numărul şi te vom suna noi după ce va fi reparat. E puţin afectat... După vizitarea altor săli frumos colorate, curate, bine întreţinute – inclusiv o sală de sport echipată complet şi un cabinet unde unui copilaş de vreo şapte - opt ani i se făcea electrocefalograma (lucru lipsit de orice durere – ne-a asigurat Ardelean Rodica). Am fost conduse înapoi în sala unde am intrat la început, închizând în urma noastră uşile. - A fost un incident azi, iar acum suntem sub cheie, explică surâzând Rodica. Acest lucru m-a pus puţin pe gânduri apoi mi-am reamintit mie însămi unde mă aflam – probabil că astfel de evenimente sunt la ordinea zilei. La finalul acestei experienţe am rămas profund impresionată de mecanismul biologic al acestui loc. Motoraşul care susţine, coordonează şi controlează toate activitaţiile este comunicarea fluidă între membrii personalului. Însă acest motoraş ar fi inexistent fără pasiunea, devotamentul şi răbdarea personalului pentru aceşti copii – aceste valori întruchipând sufletul acestui spital. De aceea vestea că pe întâi speptembrie ar putea fi închis m-a lăsat mască – neputând să înţeleg cum ar putea cineva din cauza disponibilizărilor bugetarilor să închidă acest refugiu, acest organism vital ce coţine atâtea ramificaţii (copii din toată ţara vin aici). Este singurul spital de acest fel din România şi se luptă pentru a supravieţui. Cea mai mare greşeală pe care ar putea să o facă cineva este să le răpească acestor copii această unică şansă pe care acest cămin (în tot sensul cuvântului) le-o oferă, alături de persoane atât de iubitoare, încât satisfacţia că au readus un copil pe drumul cel bun – al fericirii – le determină să continue mereu. Snejana Ung – IX D Mă simt nevoită ca după cele întâmplate astăzi să aştern câteva rânduri cu o încărcătură magică, căci ele nu mă vor lasa să uit nimic din cele petrecute. Am descoperit că viaţa are o altă faţă pentru fiecare dintre noi, că are un arc şi o săgeată cu care ne poate răni, fără ca noi să ne putem opune. Am descoperit că sănătatea este totul. 23 Aprilie - Ziua Mondială a Cărţii - zi importantă pentru întreg mapamondul. Aseară am stat până târziu. Am citit, sunt prinsă în lumea cărţilor şi nu mai pot ieşi din ea. Astăzi, am găsit o portiţă de ieşire. Ce-i drept, e temporar, dar nu contează, important e că am ieşit. Doream să fac ceva deosebit de Ziua Mondială a Cărţii. Mă săturasem să zac întinsă în pat, cu o carte în mână, călătorind prin lumea ficţiunii. Acum câteva zile mi-am verificat puşculiţa. Am găsit bani suficienţi ca să pot intra într-o librărie şi să ies cu o carte. Mi-am verificat agenda şi am văzut că am după-amiaza liberă. Am avut nevoie doar de o foarfecă, hârtie, lipici şi puţină inspiraţie, pentru a realiza nişte semne de carte, care au ajuns în cărţile cititorilor timişoreni. Dar azi, azi a fost ceva cu totul deosebit. Mi-am dat seama că sunt fericită. Sunt sănătoasă. Ce altceva mai vreau? Am avut ocazia să cunosc oameni deosebiţi, oameni care îşi petrec timpul ajutându-şi semenii. E un lucru mare să poţi şi să vrei să ajuţi. Mi-am dat seama că în viaţă nu e important să ai un car de bani şi cinci maşini în faţa vilei. Sănătatea şi puterea de a putea ajuta sunt elementele ce te duc spre o viaţă fericită. Să vezi că ceea ce faci nu e doar o pierdere de timp, să vezi că poţi să schimbi o viaţă, să faci să apară un zâmbet pe faţa unei persoane, e cel mai minunat lucru. Am văzut copii, copii ce ar da orice în schimbul sănătăţii. Părinţi ce nu vor altceva decât să-şi vadă copiii sănătoşi. E greu pentru ei să-şi vadă copilul bolnav şi să nu-l poată ajuta cu nimic. Dar am văzut că-n lumea asta, în care răutatea are prioritate, există şi oameni buni. Am simţit nevoia să schimb ceva. Vroiam ca acei copii să aibă o copilărie minunată. Vroiam să-i văd jucându-se, vroiam să văd un zâmbet pe faţa părinţilor lor. Vroiam ca printr-o magie să-i fac să fie sănătoşi. Dar sunt prea mică şi neînsemnată pentru astfel de lucruri măreţe. Să schimb destinul? Nu pot. Asta poate doar El. Tot ce am putut face a fost să le duc un dar, pe care l-am dat din toată inima - o carte- să poată călători şi ei prin lumea cărţilor. E trist să vezi că aceşti copii luptă pentru a supravieţui într-o lume atât de murdară, plină de parveniţi. E greu pentru ei să se integreze într-o societate. Ei au nevoie de noi. Poate că suntem noi sănătoşi, dar, cu siguranţă, fiecăruia îi lipseşte ceva. Ei nu au sănătate, dar au alte calităţi pe care noi nu le avem. De fapt, toţi suntem egali. Noi nu avem nimic în plus faţă de ei, ei nu au nimic în plus faţă de noi. Toţi suntem creaţiile Lui. Ceea ce trebuie să facem e să le dăm încredere şi să-i acceptăm aşa cum sunt, căci doar astfel viaţa lor are sens. Aşadar, pot spune că a fost o zi minunată. Am descoperit lucruri noi, oameni noi, am avut posibilitatea să văd cât de dură e viaţa. Astăzi am realizat că nu mai am nevoie de nimic. Am tot ce are nevoie omul ca să fie fericit: sănătatea. Dragă jurnalule, îmi pare rău, dar acum trebuie să pun punct. Pe curând! Seria „Jocuri şi jucării de altădată” Isabelle Băcilă – IX D Este vară. Mă aflu în vacanţă la bunici,care locuiesc într-un sat din mijlocul naturii,de unde se vede măreţul Parâng, înalţându-se către cer, pentru a străjui acele locuri. Într-o duminică, m-am aşezat lângă bunica, pe prispa din fata casei. Îl priveam pe verişorul meu Andrei, care se juca împreună cu Georgel, pe aleea de lângă casă, cu maşinuţe, roboţei, lego şi tot felul de jucării. Jocul lor preferat era Power Angels. Aceştia primeau puteri supranaturale şi se luptau. Privind la jocurile celor mici, observ pe chipul bunicii o urmă de tristeţe, amestecată cu bucuria de a fi în preajma noastră, a nepoţilor. Peste câteva minute, bunica oftează, mă priveşte şi îmi spune că pe vremea când dumneaei era copil nu aveau atâtea jucarii, că părinţii lor munceau din greu pentru a reconstrui gospodăriile distruse datorită războiului. Cu o lacrimă ce se prelinge în colţul ochiului începe să zâmbească şi să-mi spună că învăţaseră să-şi confecţioneze jucăriile cu propriile lor mânuţe. ,,Păpuşiile erau create din ghije de porumb, pe care le îmbrăcam în diverse petece, dându-le un nume.” zise bunica. Acum realizez că acele păpuşi pe care noi le numim Barbie şi nu prea lipsesc din casele fetiţelor nu existau pe vreme lor. ,,Erau cele mai iubite păpuşi!” adăugă aceasta . ,,Le priveam ca pe ceva magic şi aveam grijă să nu se strice. În cazul în care nu le aşezam la loc, riscam ca părinţii să le pună pe foc, considerându-le inutile .” Aceasta îmi mai povesteşte că pe atunci copiii aveau mai multe obligaţii. Ei ştiau de mici că animalele nu pot trăi fără hrană şi apă. Deseori mergeau cu părinţii la sapă sau la strâns de fân.Erau obişnuiţi cu astfel de activităţi şi se simţeau împliniţi când părinţii le adresau un cuvânt de mulţumire sau de laudă. Timpul liber era mană cerească. Nu ştiau cum să meargă mai repede, să dea de veste celorlalţi copii, că este vremea de joacă. Unul dintre jocurile preferate era ,,Unde eşti, Chimiţă?”. Regulile erau ca un copil să se lege cu un fular la ochi. Acesta întreba ,,Unde eşti,Chimiţă?”, iar ceilalţi fugeau în jurul lui şi răspundeau ,,Aici,aici!”. În momentul în care un copil era prins, cel legat la ochi trebuia să îl recunoască şi să-i spună numele. Dacă acest lucru se întâmpla, copilul respectiv era legat la ochi şi jocul continua. În timp ce bunica îmi spunea toate aceste lucruri,apăru şi bunicul, dornic să povestească cum se duceau copiii cu vitele la păscut. Jocul favorit al băieţiilor era oina, iar pentru vaci - lanul de porumb pe care îl devastau. Cu o voce blândă bunicul zise: ,,Draga mea, vezi tu, când eram noi mici, nu vedeai atâtea maşini prin sate şi comune. Dacă erau una, două! Toată lumea mergea cu căruţele sau cu carul cu boi. Noi, copiii, ne doream foarte mult să ne plimbăm cu maşina. Atunci ne apucam să amestecăm lut şi apă, până când obţineam o pastă vâscoasă, din care încercam să ne facem roţile la maşină. Cu beţişoare, uneam axele şi separat îi făceam un fel de cabină pe care o ataşam la roţi. Fiecare copil avea maşinuţa lui, iar când era gata organizam întreceri şi câştiga maşina care mergea cel mai departe. Nu ajungeam niciodată cu ele acasă pentru că la finalul concursului erau sfarâmate. Plecam deseori supăraţi, dând vina unii pe alţii, dar aşteptam cu nerăbdare o nouă întâlnire. Eram copii săraci. Tata murise în război, iar noi, pe lângă muncă, nu am uitat să ne jucăm. Doamne! Îmi amintesc cu mult drag când nenea Ilie, un vecin în vârstă, tăcut, dar foarte iscusit, care locuia cu trei case mai la vale, a venit la mama şi ne-a adus în dar o sanie cu tălpi de lemn, pe care ne urcam câte şase, şapte copii, iar când coboram cu ea din vârful dealului simţeam că avem aripi. Era multă veselie. Chiuiturile copiilor răsunau din toate părţiile. În ajunul Crăciunului plecam în colindeţi. Copiii, părinţii, bunicii îşi luau săculeţele şi porneau la fiecare casă, unde la poartă era câte un om care împărţea mere, nuci şi colaci. Acest obicei avea puterea de a-i face pe oameni să uite de necazuri, de răutaţi şi de griji. Ei, da! pentru noi, băieţii, era mai binişor, pentru că fetele trebuiau să înveţe să gătească, să coase şi să tricoteze.Vezi tu, câteodată în sat veneau lăutarii şi cântau, iar oamenii ieşeau cu mic, cu mare, la horă. Copiii mici îşi făceau hora lor şi nu aveau voie să stea în picioarele oamenilor mari şi nici să intre în hora acestora decât la o vârstă mai mare 14-15 ani, iar atunci era ruşine să nu ştii să joci." Aproape în acelaşi timp bunicii spuseră: ,,Doamne, ce copilărie frumoasă!”.,,Ce mici şi neştiutori eram!” adăugă bunicul şi tot el continuă cu tristeţe: ,,Copilăria voastră este închisă între betoane, cu cheia de gât şi înconjuraţi de jucării, de jocuri pe calculator.” După spusele acestuia, mi-am dat seama că bunicii au dreptate, că nu mă pot bucura pe deplin de experienţa lor. Timpul petrecut împreună este scurt, iar eu aştept cu nerăbdare să-i întâlnesc din nou.
Aveam zece ani… Era Crăciunul. Încă o vizită a bunicii, încă o vacanţă de poveste. Eram cu toţii adunaţi în jurul bradului, împărţind cadourile. Câte jucarii… câte bucurii… câte amintiri, ce clipe minunate! Dar cea mai vie amintire care îmi este întipărită în minte este momentul când bunica ţinea un glob din brad în mâna şi toate amintirile se reflectau în el... Era un moment de neuitat. Bunica era foarte mirată de câte jucarii am primit. Am avut tendinţa să o întreb ce vede în glob şi ea mi-a răspuns: „Sunt toate amintirile din copilărie, toate jocurile, toate jucăriile...”. Eram curioasă şi vroiam să-mi împărtăşească peripeţiile de când era mică, asa că am rugat-o frumos să-mi povestească. Era linişte… Doar vocea ei caldă se auzea: -Pe vremea când eram prunci, ne jucam şi noi cu ce apucam, ne jucam chiar şi cu colbul. Era un joc unde foloseam colbul, se numea „cloşca cu puii din colb”. Nu prea aveam noi aşa mult timp să ne jucam, însă dumineca, când nu aveam de lucru, mă duceam şi mă jucam cu pruncii, toţi grămadă. Ne jucam cu mingea, cu popicu’, de-a pociorlăul şi seara pâna târziu hoream pe râturi. Şi ne jucam de-a lupu’: un prunc era lup şi striga la noi: El: „Libuca!”; noi: „Ga,ga,ga!” şi el: „Haideţi acasă!”; „Nu putem!”; „Poi de ce?”; „Dă lup!”; „Unde-i lupu’?”; „În gard!”; „Ce face acolo?”; „Se spală!”; „Cu ce se şterge?”; „Cu gubă neagră.”. Şi el făcea: „No, haidaţi acasă!”. Şi când vroiam să mergem spre casă fugea după noi să aleagă un alt lup. Seara făceam câte un cerc mare şi cântam: „Albastră-i albastră, iarba-i înverzită Mi-am pierdut prietena scumpă şi iar am găsit-o, Asta-i haina roşie, asta-mi place mie mult Că-i prietena de demult Da,da,draga mea, cu tine oi juca.” Mergeam la şcoală cu traista de cânepă şi când ne întorceam ne luam furca cu cânepă şi mergeam în câmp şi coseam feţe, şterguri, abrosuri. Asta era jucăria noastră, astea erau jocurile nostre. Mai ne făceam şi noi câte o păpuşă din ciocloţi de porumb şi atât. În afară de păpuşi, de furcă şi de iubirea pe care o dăruiam când ne adunam toţi la horă, nu mai aveam nimic. Nu ştiam ce e acela un joc pe calculator sau o jucărie de pluş, dar bucuria pe care o simţeam când câştigam o fărâmă de timp liber pentru a ne juca era la fel sau chiar mai mare. Când am mai crescut, mergeam seara la călcat de cânepa şi hoream, veneau feciorii din habă şi ne ţucau, şi ne furau joljiu din jeb şi stăteam la poveşti şi ne cânta un ceataraş. Cu ochii înlăcrimaţi îmi şopteşte: -Cred ca atât îmi arată globul, e timpul să mergi la culcare… Bianca Bogdana Biriş – IX D Eram la sat la bunica şi la străbunica, în lanul de prumb o puteam vedea pe bunica, era ca de obicei liniştită, culegea păpuşoii pe care îi punea într-un coş din nuiele împletite. Străbunica stătea pe un scaun înconjurat de iarbă, croşeta un sveter albastru cu model galben. M-am dus la bunica să o ajut pentru că era deja bătrână şi obosea tot mai repede, vremea trecuse şi timpul îi răpise tinereţea, dar bunica a fost mai şireată şi nu a lăsat timpul să îi fure şi amintirile… Curând am terminat de cules porumbul, ne-am aşezat pe iarbă lângă străbunica. Croşeta cu aceeşi pasiune ca acum 50-60 de ani. Bunica a luat din coşul de nuiele un ştiulete de porumb, şi, arătându-mi-l, a făcut o călătorie în timp, a ajuns înapoi în trecut, la copilăria ei. Lipsa jucăriilor i-a determinat pe copiii de atunci să aprecieze micile bucurii ale vieţii oferite de natură. Primul gând al bunicii s-a îndreptat spre jocul numit “Fântâniţa”. Despănuşând ghijele de pe trei ştiuleţi de porumb, le aranjează sub forma unei fântâni. Cel ce reuşea să ridice cea mai înaltă fântâniţă fără să o dărâme era declarat câştigător. Străbunica mi-a dat şi mie ghije, am construit împreună fântâniţe, ca pe vremuri. Apoi bunica a luat un ştiulete, în jurul lui a legat câteva fire de aţă. Cu ajutorul unei ghije care reprezenta arcuşul reuşeau să imite o vioară. Soarele îşi aşternu genele peste cerul ce deveni tot mai roşiatic. Eu prind de un capăt al cotăriţei şi bunica de celălalt îndreptându-ne agale spre casă. Pe drum, străbunica îşi aduce aminte de anii de şcoală, în care caietul era înlocuit de o tăbliţă neagră în ramă de lemn, pe care scriau cu un creion alb folosit de tâmplari. Din aşchii de lemn îşi confecţionau beţişoare, care erau folosite pentru adunări şi scăderi. În pauze, desenau cu ţiglă sau cărămidă roşie şotronul şi se jucau aruncând bucăţi de ţiglă. Băieţii îşi confecţionau praştii din băţ de lemn şi aţă în loc de elastic. Jocurile “prinsa” şi “scunsa” erau la fel de populare pe atunci atât cât sunt şi în zilele de astăzi. Ajungând aproape de casă, am zărit un grup de copii jucând cărţi. Străbunica şi-a adus aminte că în tinereţe doar boierii aveau cărţi de joc, ei îşi confecţionau cărţi din carton. Odată intrate în casă, bunica ia un alt ştiulete de porumb şi cu ajutorul câtorva zdrenţe îmi confecţionează o păpuşă, ca cele de pe vremea când era copil. Ştiuletele îl înveleau în cârpe şi dădeau forma capului cu ajutorul unui batic mic, mâinile şi picioarele erau din ghije sau tot din cârpe. Un alt joc era moara, foloseau boabe de fasole. În dulapul bunicii, se află vălul ei de mireasă, astfel îşi aduse aminte că fetele se jucau de-a nunta, făcând voal din diverse cârpe sau baticuri, imitau emoţiile şi pregătirile unei nunţi din basme. O vecină intră mai apoi pe uşă, şi, când o văzu, bunica îşi aduse aminte cum în fiecare seara mergeau fetele una la alta acasă şi aveau diferite activităţi: coseau, ţeseau sau torceau fuiorul. Dacă totuşi o fată care torcea scăpa fusul pe jos, băiatul care lua fusul nu îl înapoia decât în schimbul unui sărut. Nu aveau cel mai bun trai, dar erau fericiţi, fetele şi băieţii mergeau din casă în casă şi băteau floarea-soarelui, după care dansau. Instrumentele erau la număr două, un fluier şi o drâmbă. Străbunica se duse deja la culcare, vârsta dădea de înţeles oboselii, astfel că şi bunica a decis să încheie ziua cu un zâmbet nostalgic şi cu ochii înlăcrimaţi. Cu o îmbrăţişare călduroasă şi-a luat rămas bun îndreptându-se spre pat. Eu am mai rămas câteva clipe în liniştea serii şi, cu privirea aţintită spre cer, gândul l-am îndreptat spre stele: Yüklə 0,54 Mb. Dostları ilə paylaş:
|