I. Confesiuni Antefaustic, Mădălina Mirea – IX d seria „5 ani – 10 ani – 15 ani” Seria „Jurnal în decembrie” Seria „Jurnal în aprilie” Seria „Jocuri şi jucării de altădată” II. Eseuri

IV. Basme... de la X C adunate, apoi tot de ei premiate!
Zoran Cristian Alexin

Lumina
Era odată ca niciodată o lume stăpânită de forţele haine ale răului. Haosul plutea prin aerul acestei lumi, frica şi deznădejdea erau principalele sentimente ale persoanelor nevinovate. Răul se găsea la tot pasul, producând durere şi suferinţă prin faptele sadice pe care le săvârşea, el se distra pe seama vieţuitoarelor inferioare. Era o lume întunecată, însângerată. Pământul era plin de corpuri neînsufleţite, cadavre, iar aerul purta mirosul de putrefacţie.

Toate speranţele rămase din această lume erau puse pe umerii unui tânăr neiniţiat. Destinul a avut încredere în acest tânăr şi i-a încredinţat cea mai grea misiune şi anume cea de a aduce lumina în acest tărâm întunecat. Acest mesager al dreptăţii era cunoscut sub numele de Xenon şi era deţinătorul unei săbii fermecate, formată numai din lumină. Această sabie era tot ce i-a rămas de la tatăl său, un luptător care a intrat în sufletele tuturor fiinţelor onorabile, prin faptele sale pline de eroism, un războinic care a devenit o legendă, un simbol prin revolta pe care a purtat-o împotriva răului, a fost singurul care a îndrăznit să schimbe ordinea acestei lumi.

Într-un final a sosit şi ziua în care Xenon trebuia să-şi înceapă călătoria. El călătorea atât ziua cât şi noaptea, având un unic scop şi anume acela de a-l învinge pe stăpânul răului şi de a pune capăt acestui coşmar.

În drumul său a dat peste o fiară care dorea să năvălească asupra unui sat. Nestând pe gânduri, şi-a scos sabia şi a lovit bestia, năucind-o, iar apoi şi-a continuat traseul. Peste puţin timp a apărut un înger, care i-a mulţumit pentru efort şi i-a dăruit una dintre cele mai puternice precum şi cele mai primejdioase arme, o sabie interzisă, sabia întunericului. Îngerul l-a avertizat pe Xenon, i-a spus să nu folosească această armă decât în situaţii urgente, deoarece această sabie avea puterea de a schimba sufletul deţinătorului, transformându-l în una dintre marionetele stăpânului, făcându-l un membru al forţelor răului. Eroul nostru i-a mulţumit îngerului pentru dar şi şi-a continuat drumul,

Fiind obosit, Xenon s-a oprit într-un loc liniştit pentru a-şi trage sufletul. Fără să vrea, a observat o frumoasă fată care se afla lângă un izvor. Fata l-a zărit pe tânăr şi i-a răspuns privirilor lui insistente cu un zâmbet. Dorind să intre în izvor, ea îşi lăsă hainele să alunece pe pielea sa gingaşă, rămânând acoperită doar cu vaporii acelei ape calde. După puţin timp, o creatură himerică, asemenea unui balaur, şi-a făcut apariţia în peisaj, reuşind să răpească fata.

Xenon mergea pe urmele creaturii, ajungându-o într-un final. El a încercat să o sfârtece cu sabia de lumină, însă creatura s-a arătat imună la asemenea atacuri. Neavând de ales, eroul foloseşte sabia întunericului, încălcând avertismentul cu bună stiinţă. Cu o singură lovitură de spadă a reuşit să înfrângă balaurul, însă împreună cu această victorie a venit şi marea pierdere, deoarece bunătatea eroului a fost încătuşată de efectul năpasnic al sabiei, iar întreaga răutate a lui a fost descătuşată.

Fata a fost martoră la toate aceste întâmplări. Cu ajutorul unui sărut, ea a reuşit să stabilizeze sufletul lui Xenon. După această întâmplare, ei au pornit către palatul stăpânului. Călătoria lor a durat şapte zile şi şapte nopţi, după care au ajuns la destinaţie. Mare le-a fost surpriza găsind palatul nepăzit. Ei s-au cufundat tot mai tare în el, găsindu-l greu pe stăpân.

Între Xenon şi stăpân a avut loc o serie de priviri scurte, reci, pline de ură, iar mai apoi a urmat o luptă îndârjită, care a ţinut trei zile. Forţele exercitate de aceste două personaje au deranjat unele elemente ale universului. Apele au început să spumege, pământul să se cutremure, aerul să se intesifice, focul să se înteţească, iar planetele să se realinieze.

Datorită oboselii, stăpânul a făcut o greşeală fatală, care a fost exploatată de Xenon şi care a adus victoria binelui asupra răului, precum şi lumina asupra acestei lumi. După şapte zile de la această luptă a avut loc nunta dintre Xenon şi tovarăşa lui, nunta care se mai ţine încă şi astăzi.

Valentin Barbu

Agdon
A fost odată ca niciodată, pe când elefanţii erau prieteni cu şoriceii şi leii cu căprioarele, o fată de împărat cum nu s-a mai văzut. Avea un păr castaniu lung până la şolduri, nişte ochi de un negru fermecător şi un ten creol . Când o vedeau pe Elisabeta, toţi bărbaţii cădeau la picioarele ei şi rămâneau vrăjiţi. Tatăl ei, împăratul din nord, îmbătrânise şi barba îi crescuse până la piept. Era timpul ca un prinţ destoinic să urmeze la tron. Împăratul trimise deci solii în toată lumea, la toţi feciorii puternici.

În toate colţurile lumii se auzise de asprimea împăratului din nord şi de severitatea acestuia, aşa că niciun fecior nu a dorit să plece spre Elisabeta de frica greutăţilor pe care împăratul le-ar fi putut pune la cale. Doar unul făcu excepţie, unul viteaz, iscusit şi puternic, tocmai feciorul împăratului din sud, Agdon. Cu ani în urmă, acesta venise pe lume foarte greu, deoarece împăratul din sud nu reuşise să o lase grea nicidecum pe soţia sa. Agdon a fost creat cu ajutorul rugăciunilor multor călugări din lumea întreagă, adunaţi cu un singur scop în sud: acela de a se ruga pentru împăratul din sud şi moştenitorul său. În ziua în care s-a născut Agdon pe cer a apărut al doilea luceafăr, care putea fi văzut doar din locurile pe unde umbla feciorul. De când se născu, acesta crescu în şapte ani cât şapte spartani în optsprezece, şi învăţă în zece ani cât trei înţelepţi bătrâni într-o viaţă.

Foarte greu le-a fost părinţilor să îi dea voie unicului fiu să plece, dar aceştia şi-au adus aminte de o vrăjitoare la care au fost înainte să-l aibă pe Agdon. Aceasta le spusese că vor avea un fiu, dar că pentru a-l păstra trebuie să îl lase să plece de acasă în lume în ziua în care steaua lui va fi pe jumătate întunecată.

Agdon şi-a luat rămas bun de la părinţii săi şi a plecat cu promisiunea de a se opri doar atunci când va deveni împărat.

Împaratul din nord a auzit că se îndreaptă spre palatul său un singur fecior, unul din sud, şi s-a mâniat ca tocmai cineva din sud îşi permite să creadă că va împlini aşteptările sale. Îşi zise că-l va pune la încercări grele pentru a afla daca este vrednic atât de fiica sa, cât şi de poporul său.

În prima încercare, împăratul trimise trei săteni dupa el, care trebuiau să îl omoare în toiul nopţii. Supărat a fost împăratul când a auzit ca cei trei l-au pândit noaptea şi, pe când se apropiau de el să îl ucidă, prinţul din sud le-a vorbit cu o blândeţe nemaiauzită, i-a făcut să îşi schimbe gândurile şi să devină, din ucigaşi, apropiaţi ai lui.

Atunci, furios, a dat împăratul ştire în împărăţia sa, să vină cei mai puternici şapte oameni pe care îi avea şi să pornească dupa cei patru. Cei şapte erau cei mai iuţi şi mai viteji ostaşi ai împăratului, alergau zi şi noapte şi nu mâncau decât o dată pe zi. Agdon, aşteptându-se la alte greutăţi, le-a cerut celor trei săteni să-i spună despre secretul puterii împărăţiei lor. Aceştia i-au spus că singura slăbiciune a ostaşilor împărăţiei era băutura. Când cei şapte credeau că sunt la o zi depărtare de Agdon, au oprit pentru o ultimă masă şi acolo şapte femei frumoase i-au ademenit şi i-au îmbătat. În acest timp Agdon, care le păltise pe acele femei, a venit şi i-a vrăjt pe cei şapte, transformându-i şi pe aceştia în credincioşi ai lui.

Auzind împăratul şi de izbânda aceasta, a trimis scrisori în lume că îşi dă fata şi împărăţia oricărui om ce poate să îl oprească pe Agdon din drum. Aflând una ca asta, feciorul împăratului Diablo, care era cel mai rău împărat din lume, a plecat cu o armată de 50 de diavoli după Agdon, ajungându-l în mijlocul junglei. Lupta a ţinut şapte nopţi, nopţi în care nori întunecaţi şi lumini roşii se zăreau deasupra junglei. Datorită vitejiei şi credinţei lui Agdon şi ale celor 10 tovarăşi, care datorită prieteniei luptau umăr lângă umăr, diavolii care veneau pe rând cu ură au fost învinşi, iar feciorul cel rău a fost lăsat să plece şi să vestească în lume că răul nu mai are nici o putere şi ca binele va domni de-a pururi pretutindeni.

Agdon cu cei zece prieteni ajunseră la împăratul din nord întregi şi nevătămaţi. Acesta le-a ieşit în cale şi i-a spus lui Agdon:

– Agdon! Datorită vitejiei şi bunătăţii tale, ai reuşit să ţi-i apropii pe cei mai puternici oameni ai mei şi să distrugi răul, lucru pe care şi eu de multe ori l-am încercat fără să izbândesc. Eşti mai înţelept şi mai puternic decât mine. Ea este Elisabeta, fiica mea şi viitoarea ta soţie, iar aceasta toată este împărăţia ta de acum înainte.

În cinstea celor doi se făcu o nuntă cum nu se mai făcuse vreodată, o nuntă care încă nu s-a terminat şi care mult va mai ţine...

Alexandru Bărboi

Împăratul şi fiul lui

A fost odată un împărat care conducea un tărâm.

El avea un fiu pe care îl iubea foarte mult. La rândul lor, el şi fiul său erau iubiţi de locuitorii tărâmului.

Împăratul avea un palat imens cu o curte plină de flori şi pomi fructiferi. Copilului său îi plăcea mult să se joace în curte şi de cele mai multe ori se juca cu tatăl său. Se simţeau cel mai bine împreună.

Copilul începea încet să ia contact cu lumea de dincolo de porţile curţii. Tatăl său avea o săptămână grea şi trebuia să îl lase pe copil să se joace singur.

Puştiul începu să se joace în afara curţii şi dintr-o dată dispăru. Tatăl său în sfârşit terminase cu munca cea grea şi se duse să îl caute pe băiatul lui. Spre nefericirea lui nu îl mai găsi.

S-a dus să îl caute prin împrejurimi, întreba lumea de el, era de negăsit.

Împăratul îşi luă inima în dinţi şi se hotărî să plece departe în căutarea fiului său. Era un bun luptător, acest lucru dându-i curaj.

Şi-a luat tot ce avea nevoie şi plecă la drum. Era un drum greu pentru el, întâlni urşi, şerpi, lupi, toate animalele periculoase, dar nu se lăsa. După un timp el ajunse într-un alt tărâm, un tărâm sumbru, din care se uita atent spre o adunătură de oameni. Îşi văzu copilul în braţele unui om care părea venerat de ceilalţi.

Era împăratul lor şi avea o armată în spatele lui.

Tatăl fugi să îşi ceară copilul, dar împăratul cel rău nu i l-a dat. Ştia că este foarte iubit şi respectat împăratul cel bun aşa că în schimbul fiului dorea să pună stăpânire pe tărâmul său. Dar avea o armată bine organizată.

Împaratul cel bun fugi înapoi în tărâmul său să ceară ajutor din partea locuitorilor. Aceştia au acceptat şi au plecat înapoi spre tărâmul cel sumbru.

Cu spiritul lor de luptă, oamenii de pe tărâmul cel bun îi doboară armata împăratului cel rău, iar tatăl îl omoară pe împărat recuperând copilul.

Toată lumea se întoarce acasă şi copilul împreună cu tatăl său sunt din nou împreună şi fericiţi.
Andrada Borcovici

Focul şi apa

A fost odată ca niciodată un împărat bătrân ce avea doi fii.

Împăratul era foarte puternic, în ciuda vârstei sale, şi era harnic deoarece muncise mult pentru a face o împărăţie aşa de minunată şi bine organizată.

Cei doi fii aveau puteri deosebite şi unice în împărăţie, dar erau foarte diferiţi unul de celălalt, chiar dacă erau fraţi. Primul născut se numea Ame şi putea să controleze apa, iar mezinul se numea Kaon şi stăpânea puterea focului.

Într-o zi împăratul cel înţelept îşi cheamă fiii şi le spune:

- Fiii mei dragi, v-am chemat în această zi pentru a vă spune că unul dintre voi doi îmi va fi succesorul la tron. Dar marea problemă este că nu ştiu care dintre voi doi va fi alesul, amândoi aveţi multe calităţi, dar şi defecte, aşa că am să vă pun să îndepliniţi nişte probe ca să-mi dau seama cine e potrivit pentru a fi conducător.

- Şi care sunt probele? întrebă Kaon.

- Prima probă este să aduceţi capul dragonului care stă în vârful muntelui Wiscol, iar după ce îndepliniţi această provocare veţi afla ce alte probe veţi mai avea.

A doua zi dis-de-dimineaţă cei doi fraţi porniră la drum. Ajung într-o pădure deasă şi întunecoasă, iar la un moment dat drumul de bifurcă. Cei doi nu ştiau foarte bine drumul către munte aşa că au început să se certe pe care drum să meargă mai departe. Văzând că nu pot ajunge la o înţelegere, fiecare merge pe un alt drum. Ame o ia la stânga, iar Kaon la dreapta. La un moment dat Kaon vede un râu lat şi un pod, când dă să treacă podul în faţa lui apare un bărbat înalt şi bine făcut.

- Nu ai voie să treci podul, zise bărbatul.

- De ce?

- Pentru că nu te las eu.

- Şi atunci cum trec râul?

- Nu mă interesează! Întoarce-te de îndată de unde ai venit!

- Nu am bătut atâta drum doar ca să mă întorc. Uite, să facem o înţelegere: dacă eu te înving într-o luptă de săbii, atunci mă laşi să trec, dacă pierd mă întorc de unde am venit.

Bărbatul stătu şi se gândi, iar deodată spuse:

- Mă numesc Chan şi accept provocarea.

- Eu mă numesc Kaon….

Kaon nici nu apucase să termine fraza şi deja era atacat de Chan.

După o luptă foarte strânsă Kaon, deşi rănit, îşi învinge rivalul.

- Mi-ai dovedit că eşti un luptător bun, drept răsplată îţi dau această alifie care vindecă orice rană, dar să o foloseşti cu cap şi te las să treci podul.

Kaon îi mulţumeşte şi îşi vede de drum. În câteva zile a ajuns în satul care se afla la poalele muntelui Wiscol. Acolo îl găseşte pe fratele său într-un han. Era mort de beat aşa că l-a ajutat să ajungă în camera sa. Dimineaţa Kaon pleacă spre vâful muntelui împreună cu Ame. Pe drum acesta îi povesteşte mezinului că drumul pe care l-a ales el era o scurtătura şi că a ajuns fără griji în sat. Cu cât se apropiau mai mult de vârf, cu atât era mai multă zăpadă şi vântul bătea mai tare şi poteca pe care mergeau cei doi fraţi era mai îngustă. Deodată pământul de sub Ame o ia la vale, iar în ultima secundă Kaon îl prinde şi îl trage în sus. Fără să-i mulţumească, Ame o ia înainte ca să fie primul care să dea ochii cu dragonul. Venise noaptea şi ei erau foarte obosiţi aşa că s-au băgat într-o peşteră, iar Kaon a găsit nişte uscături şi le-a dat foc. Nici nu au apucat să închidă ochii să doarmă când deodată un vânt puternic şi rece suflă, mai un pic şi îi lua pe sus pe cei doi. Când încetase vântul cei doi văd dragonul cum dormea. Ame a încremenit, iar Kaon se gândea cum să taie capul bestiei. Ame s-a trezit din gânduri şi a scos sabia de îndată şi i-a tăiat capul dragonului. Dar au apărut două capete în locul unuia singur, iar dragonul era mânios. Kaon reuşeşte să-i mai taie un cap, dar au mai apărut două. Dragonul începea să sufle aer rece şi i-a îngheţat picioarele lui Ame. Văzând asta, Kaon îşi foloseşte puterile şi creează o bilă mare de foc cu care omoară bestia, iar acesta se micşorase până la dimensiunea unui câine. Mezinul îi taie capul şi îl pune în traistă. După această aventură cei doi se întorc la tatăl lor.

- Bravo, Kaon, sunt surprins că ai reuşit să-ţi întreci fratele. Şi acum a doua probă: trebuie să îl aduceţi pe vrăjitorul pustnic din deşertul Ahara.

După câteva zile pe drum cei doi ajung în deşert. Kaon şi Ame mureau de sete, iar Ame se foloseşte de puterile sale deosebite ca să-şi potolească setea.

- Împarte şi cu mine frate, te rog frumos, zise Kaon.

- Nu, dragă frate, trebuie să te descurci singur dacă vrei să fii împărat, îi răspunse răutăcios Ame.

După ceva timp ei văd o oază, Kaon fuge ca să bea apă. După ce îşi potoleşte setea vede un bărbat în vârstă la umbra palmierului. Cei doi fraţi se apropie de el şi îl salută prietenos. Bătrânul se uită urât la ei şi îi întreabă:

- Ce căutaţi aici? Sper că nu v-aţi propus să mă luaţi de aici pentru că nu va fi uşor, băieţi.

- Păi, am venit să vă rugăm să veniţi la curtea tatălui nostru. Fac orice ca să vă conving să veniţi, zise Kaon.

- Păi, vin cu tine dacă îmi răspunzi la cinci ghicitori.

- Eu nu am timp de maimuţăreli, tu vii cu mine, iar dacă protestezi vei avea de-a face cu mine şi nu va fi bine, zise Ame, iar în secunda următoare se trezi legat de un copac şi cu o bandă adezivă pe gură.

- OK, acum că avem linişte, îţi voi spune prima ghicitoare: „Ce e pe lume mai scurt şi mai lung, mai încet şi mai repede, mai preţuit şi mai regretat?” Ai la dispoziţie cinci minute să te gândeşti.

Stătu eroul nostru şi se gândi, apoi zise:

- Timpul.

- Corect, ai un os. Glumeam. OK, următoarea este: „Ce nu-i în casă nici afară, dar e şi-n casă şi afară?”

- Uşa şi fereastra, zise tânărul.

- Bravo băiete, ok, a treia este: „Care este animalul cel mai curajos?”

- Leul.

- Nu, mai ai încă două şanse, aşa că ai grijă ce spui.

- Şarpele, pentru că are sânge rece.

- Da, ai nimerit-o. A patra ghicitoare este: „Nu spune nimic şi-mi spui numele. Cine-s?”

- Tăcerea.

- Bravo, să ştii că mă uimeşti, dar să nu ţi se urce la cap pentru că mai ai o ghicitoare. Ascultă cu atenţie şi foloseşte-ţi capul. Ultima ghicitoare e: „Cui îi e teamă cel mai mult?”

Stă tânărul şi se gândeşte “Hmm, şoarecele să fie? Nu, nu cred că este pisica….hmm, ah ştiu cine este!”

- Fricosului! spuse deodată Kaon.

- Da, ai dreptate. Felicitări, ai ghicit toate ghicitorile şi o să mă ţin de cuvânt şi o să vin cu tine.

Îl dezleagă pe Ame şi toţi trei pleacă la drum. Ajunşi acasă, tatăl este fericit să vadă că mezinul a trecut proba cu brio.

- A treia şi ultima probă este să aduceţi cea mai frumoasă şi deşteaptă fată pe care să o luaţi de soţie.

De data asta fraţii o iau pe căi separate. După trei zile Ame vine cu o fată blondă, cu ochi verzi, deşteaptă şi frumoasă, care era prinţesa dintr-un regat mic. Kaon s-a demoralizat un pic atunci când a văzut că fratele lui i-a luat-o înainte, aşa că se duce în pădure să se gândească unde să găsească o fată mai frumoasă ca a fratelui său. Se face seară, iar Kaon aţipise un pic. Când s-a trezit a văzut o pisică roşcată care dansa şi cânta. O crezut că visează. Felina îi spuse cântând:

- Te rog, ia-mă cu tine şi ai grijă de mine pentru că nu vei regreta.

Stă tânărul şi se gândeşte, iar până la urmă ajunge la concluzia că nu are nimic de pierdut dacă o ia cu el.

În momentul în care au pătruns pe uşa palatului, pisica îi cere lui Kaon să o sărute.

- De ce aş săruta eu o mâţă?!

- Fă cum îţi spun şi vei scăpa de griji.

Kaon ezită un pic, dar până la urmă o face. Iar pisica se transformă într-o fată frumoasă foc, îmbrăcată ca o prinţesă, iar ochii erau albaştri ca cerul. Kaon se îndrăgosti pe loc de ea. O prezintă tatălui său , iar acesta îl cheama pe Ame împreună cu fata lui.

- Am să vă spun acum cine îmi va fi succesor. Cel ce îmi va lua locul este Kaon. A dovedit că este demn de această responsabilitate.

Ame murea de ciudă, a plecat de la curte şi din acea zi nimeni nu l-a mai văzut, iar Kaon se căsătoreşte cu Neko, fata care i-a furat inima. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Anda Cristescu

Fiicele regelui

A fost odată un rege tare bătrân care avea trei fete. Cum simţea că i se apropie sfârşitul, îşi dorea tare mult un ginere căruia să-i lase moştenire regatul. Dar fetele lui, nici gând să se mărite. A dat regele sfoară în ţară în lumea largă şi au venit la palat prinţi de peste mări şi ţări să cucerească inimile prinţeselor. Dar ele găseau fel de fel de motive să-i respingă şi astfel, timpul trecea şi regele era tot mai supărat.

Într-o zi, în timp ce se plimba abătut prin curtea palatului, îi ieşi în cale o bătrână :

- Mărite rege, prinţesele tale sunt legate de o vrajă. Căpcăunul pe care l-ai alungat pentru că îţi distrugea pământurile le-a vrăjit să nu se mărite niciodată, ca tu să nu ai urmaşi şi după moartea ta el să se întoarcă şi să pună stăpânire pe întregul regat. Până nu vei găsi un flăcău care să dezlege vraja , niciuna dintre prinţese nu se va mărita. Trebuie să fie un flăcău curajos şi cinstit , care să le urmărească tot timpul pentru a afla ce fac ele în fiecare moment.

Uluit, regele a ascultat vorbele bătrînei şi s-a hotărât să urmeze imediat cele spuse de ea. A dat din nou sfoară în ţară şi la palat au venit o mulţime de prinţi. Fiecare, pe rând, a încercat să le urmărească pe prinţese. Ziua erau pe urmele lor, dar cum venea seara, prinţii dispăreau. Şi astfel, spre disperarea bătrânului rege, nimeni nu a mai avut curajul să-şi încerce norocul.

Într-o zi, la poarta palatului a poposit un flăcău sărman cu traista în băţ. Căuta de lucru şi auzise că la palat era nevoie de un grădinar priceput. Astfel, de a doua zi, a început lucrul. Palatul avea o grădină minunată, plină de flori şi pomi. Zilnic, grădinarul uda florile, le curăţa de uscături şi mătura frunzele căzute pe alei. Prinţesele se plimbau în fiecare zi în grădină. Toate erau frumoase, dar mezina avea un păr blond, lung şi nişte ochi albaştri, care i-au intrat feciorului la inimă.

Odată, ostenit de muncă, a adormit la umbra unui copac . Atunci, i-a apărut în somn Zâna-cea-bună, care a început să-i vorbească :

-Mâine, du-te la rege şi spune-i că vrei şi tu să le urmăreşti pe prinţese. Când se înserează, să te duci în fundul grădinii unde e o tufă de trandafiri roşii, îmbobociţi. Lângă tufă vei găsi un ulcior cu apă şi o nuieluşă. Să bei apa şi după aceea să te pui la pândă, pentru că apa este fermecată şi te va ajuta să rămâi treaz peste noapte. Altfel, prinţesele te vor vrăji şi vei adormi la fel ca toţi prinţii care şi-au încercat norocul până acum. Nuieluşa te va ajuta să dezlegi vraja şi trebuie folosită doar la ivirea zorilor.

Când s-a trezit, feciorul a fost foarte tulburat şi nu ştia ce să creadă şi parcă nu prea îi venea să meargă la rege şi să-i ceară voie să urmărească prinţesele. În cele din urmă şi-a făcut curaj şi s-a prezentat în faţa regelui. Acesta l-a ascultat şi la început a vrut să-l refuze. Apoi, s-a uitat cu atenţie la el şi a văzut că era frumuşel şi curăţel şi, chiar dacă nu era fiu de crai, se vedea că nu e un terchea-berchea. Aşa că a fost de acord cu cererea lui.

Astfel, flăcăul nostru s-a pus la pândă. Le-a urmărit pe prinţese toată ziua şi a văzut că în afară de plimbările prin grădină, mai tot timpul dormeau, ceea ce i s-a părut ciudat. Când s-a înserat, s-a dus la locul indicat de Zâna-cea-bună, unde a găsit nuieluşa şi ulciorul cu apă , pe care l-a băut. Apoi s-a pus la pândă la uşa prinţeselor. Când s-a lăsat întunericul, ele au început să se îmbrace şi să se gătească de parcă ar fi mers la petrecere. La miezul nopţii , un perete al camerei s-a dat la o parte şi a apărut un coridor lung , iar prinţesele au plecat pe acolo. Flăcăul a luat-o repede pe urma lor şi după ce a coborât şi urcat mai multe trepte, a ajuns într-o sală mare, cu pereţii poleiţi cu aur şi candelabre de cristal, unde cânta muzica şi toată lumea dansa. Cum au intrat, prinţesele au început să danseze şi au ţinut-o tot aşa până la ivirea zorilor. Atunci, flăcăul s-a apropiat de ele şi le-a atins pe fiecare cu nuieluşa primită de la Zâna-cea-bună. Într-o clipă, sala a dispărut ca prin farmec şi toţi cei din încăpere, care erau prinţii dispăruţi, au început să privească în jur, uluiţi, fără să înţeleagă ce se întâmplă. Tot atunci s-a auzit un zgomot asurzitor, pentru că o dată cu vraja a pierit şi căpcăunul, care fusese în sală, deghizat în dansator.

Flăcăul le-a povestit prinţeselor visul şi cum le-a urmărit. Împreună au mers la rege, care a fost fericit când a aflat cele întâmplate şi s-a bucurat că în sfârşit prinţesele se vor putea mărita.

Flăcăul a cerut-o de soţie pe mezină, care îl plăcuse şi ea, din prima clipă în care l-a văzut. Şi au făcut o nuntă mare, ca-n poveşti, care a ţinut zile şi nopţi întregi, iar nuntaşii au venit din toate colţurile lumii să se bucure alături de miri.
Darius Dronca

Trio-ul fermecat

A fost odată, ca niciodată, într-o ţară îndelung depărtată, un împărat cu trei feciori.

Împăratul era bătrân, iar în curând trebuia să predea coroana unuia dintre fiii săi. Băiatul mai mare, Zbramburilă, era foarte încrezător că va prelua coroana. Fiul cel mijlociu, Codilă, avea speranţe să devină împărat. Băiatul cel mic, Săltărilă, credea că el nu are nici o şansă, dar el va încerca doar de dragul tatălui său.

În ziua următoare, imediat după ce soarele a răsărit, tatăl îşi trezeşte fiii pentru a începe probele. La prima probă, băieţii trebuiau sa treacă prin Pădurea Pierduţilor, să ajungă la împărăţia vecină şi să cucerească una din cele trei fiice ale împăratului vecin. Primul plecă Zbramburilă, care trece proba fără mari dificultăţi. Al doilea pleacă Codilă, care trece proba, deşi întâmpină dificultăţi. Ultimul pleacă Săltărilă, care se împiedică şi se loveşte în pădure, dar în final trece şi el.Tatălui nu-i venea să creadă că niciunul dintre servitorii săi nu a reuşit să treacă proba, în timp ce toţi fiii săi au reuşit.

A doua zi, tatăl îşi trezeşte feciorii înainte ca soarele să răsară. Proba de azi constă în faptul că fiii trebuiau să treacă prin Mlaştina Nemaiauziţilor, să se caţere pe o scară foarte înaltă şi să sune clopotul aflat în vârf. Primul pleacă Zbramurilă, iar la fel ca în ziua precedentă, trece fără probleme mari. Apoi şi Codilă şi Săltărilă întâmpină probleme mai mari, dar reuşesc să treacă. Tatălui nu-i venea să creadă din nou şi le propune fiilor să treacă de ultima şi de a treia probă. Zbramburilă ajunge la Groapa Ascunsă despre care se zicea că este în Lacul Morţilor. El este înghiţit de curenţi şi moare. Apoi ajunge Codilă, dar şi el este înghiţit de curenţi. În cele din urmă, ajunge şi Săltărilă la Groapă. Şi el este luat de curenţi, dar dintr-o dată apare fata împăratului vecin, cea pe care a cucerit-o. Aceasta îl ajută să iasă, iar cei doi ajung la împărăţie şi Săltărilă devine noul împărat!

În acel moment, Codilă şi Zbramburilă învie şi sunt ajutaţi de celelalte două fiice ale împăratului vecin.

Săltărilă devine noul împărat şi el va conduce împărăţia mulţi ani de acum înainte alături de fiica împăratului vecin ce l-a salvat.

Ioan Dunca

Carl Voinicul

Într-o vreme îndepărtată pe când cocoşul era ceasul deşteptător şi sălciile se împleteau prin crengile lungi, era un regat mare cât lumea asta toată şi dincolo de ea. Regatul acesta era mânuit de un rege fălos, deştept şi foarte puternic şi de o împărăteasă aşa frumoasă cum n-ai mai văzut până atunci.

Cei doi au fost cei mai cu multă seamă de a conduce acest regat. Cu toate aceste bogăţii, cei doi regi erau trişti mereu deoarece împărăteasa, pe cât de mult se chinui, nu reuşi să rămână îngreunată.

Iată că într-o zi Dumnezeu îi puse mâna în cap şi dădu norocul peste ea . Cum stătea plângând pe malul lacului cuprinsă de chinul arzător , lacrimile se transformară într-o zână de mărimea unei cochilii. Născută din tristeţea ei, zâna a întrebat-o: „Ce te frământă, dragă prinţesă, că de toate ai?”. Femeia îi răspunse oftând : „Ştiu că am de toate, dar aceste mari bogăţii nu o pot înlocui pe cea mai de preţ , aceea de a avea un cocon.” Cuprinsă de durerea ei, zâna i-a spus să facă trei rugăciuni alese lui Dumnezeu şi în trei zile va avea un copil .

Într-adevăr, după trei zile, împărăteasa purcese îngreunată. Mare veselie fusese în regat până la naşterea prinţului şi după naşterea lui. Şi a făcut împărăteasa un prinţ frumos, înalt, oacheş, nu s-a mai văzut aşa băiat frumos până atunci, parcă rupt din soare; şi se hotărâră ei să-i pună numele Carl Voinicul. Odată cu naşterea prinţului au apărut şi problemele; o dihanie mare cât un munte ameninţa regatul, distrugându-le oamenilor recoltele şi gospodăriile, aşa că într-o zi Carl s-a dus la rege şi i-a spus: „Tată bun, odată cu venirea mea a apărut şi această hidoşenie. Eu voi pleca în căutarea ei pentru a o şterge de pe faţa pământului.” Regele întristat îi dădu cale liberă. După pregătiri temeinice, eroul nostru îşi luă o bazuca mare, mare cât poarta palatului, cu ţepuşe de oţel, şi plecă la drum. În călătoria sa, Carl a trecut prin multe primejdii, deoarece numai învingând câte trei monstruozităţi putea trece de marele obstacol. În prima bătălie cu taurul negru tânărul nostru a avut mult de furcă, reuşind abia după o zi şi o noapte să-l doboare. Trecând de prima poartă, Carl dăduse peste o altă urâţenie, numită şarpele înflăcărat. Cu acest monstru, eroul nostru s-a luptat două zile şi două nopţi, abia izbutind să-l învingă. Trecut şi de a doua poartă , tânărul nostru văzu o făptură cu două capete, îngrozitoare. Cu aceasta Carl s-a luptat patru zile şi patru nopţi, abia reuşind să învingă. După ce trecuse şi de a treia poartă, în faţă i-au apărut trei diamante, roşu, verde, albastru, bârlogul dihaniei, iar după acesta, trei capete de munţi fiecare de culoarea unui diamant. Voinicul nostru a luat diamantele şi a ademenit dihania în centrul celor trei capete. După trei zile şi trei nopţi de bătălie, tânărul nostru aruncă diamantele cu o forţă şi cu o îndemânare măiastră, fiecare diamant spre fiecare vârf de munte. Dihania a fost prinsă într-un cerc alb care s-a micşorat la mărimea unui om şi din el a ieşit o fată frumoasă, cu părul bălai, care i-a sărit in braţe lui Carl, mulţumindu-i că a scăpat-o de blestem.

Cei doi au făcut o nuntă mare ca în poveşti, cum n-a mai fost până atunci care a ţinut ani buni şi cred că mai dăinuie şi astăzi. Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.
Flavia Ignuţa

Selena şi cele patru cristale

Era pe vremea când luna cânta la pian şi soarele o acompania la chitară, când ziua era totuna cu noaptea şi oamenii îşi trăiau fericiţi zilele.

Selena împreună cu mama sa păzeau cele patru cristale care asigurau stabilitatea şi liniştea omenirii. Într-o noapte, cristalele au fost furate, iar mama Selenei nu se mai oprea din plâns. Ca să o liniştească, Selena s-a oferit să plece în lumea necunoscută şi primejdioasă pentru a găsi cele patru cristale. Selena era un animagus şi avea capacitatea de a se transforma în pisică sălbatică.

A doua zi , Selena s-a urcat în Mercedesul ei roz şi a pornit în lumea largă. Când ajunse în dreptul unei ferme, Selena a auzit strigătele disperate ale unei porumbiţe prinse într-un gard. Selena, mişcată de durerea păsării, s-a oferit să o ajute. Ea a eliberat-o din strânsoare şi i-a bandajat piciorul rănit. În semn de recunoştinţă, porumbiţa i-a dăruit o pană albă şi pufoasă.

Merse mai departe şi în curând ajunse pe teritoriul Puturoasei Supraponderale. Aceasta trăia în regiunea îngheţată a lumii. Turnul din cristal era păzit de un pinguin uriaş de patru metri. Selena auzise poveşti despre Puturoasa Supraponderală, dar nu o văzuse niciodată. Cristalul era ascuns într-un cub de gheaţă sub aripa stângă a pinguinului. Sele ştia că doar transformându-se va putea să învingă imensul pinguin. Imediat două perechi de gheare ascuţite şi colţi străfulgerători îi apărură. Cu agilitatea şi viteza unei flăcări, îi sări în spate, îl zgârie şi îl muşcă cu putere. Pinguinul şi-a ridicat aripa în turbarea sa şi Selena a luat cubul din care a căzut cristalul. Odată cristalul recuperat, Selena a aterizat pe două picioare şi a fugit spre Mercedesul său.

După încă patru zile de mers, Selena se apropia de oceanul Femeii - Caracatiţă. Fata ştia că va ajunge cu greu la deţinătoarea celui de al doilea cristal. Aceasta era păzită de patru cai de mare care scuipau flăcări în duşmani. Selenei nu-i prea plăcea apa şi de aceea a apelat la un truc. Ea a mâncat alge - branhii pentru a putea rezista mult timp sub apă. Pe când soarele apunea, Selena s-a strecurat printre recifele de corali. După miezul nopţii, când caii de mare au aţipit, vederea ei bună a ajutat-o să ajungă la peştera Femeii-Caracatiţă. Aceasta îşi ţinea cele patruzeci şi două de tentacule groase şi pline de ser otrăvitor peste cel de-al doilea cristal. Selena s-a furişat asemeni unei feline şi a aruncat în tentacule cu lame tăioase. Trezită de durere, Femeia-Caracatiţă şi-a retras tentaculele şi pisica a reuşit să pună laba pe cristal. Ea a înotat repede ca efectul algelor-branhii să nu se epuizeze. Odată ajunsă la suprafaţă, ascunde şi al doilea cristal alături de primul în rezervorul maşinii.

Şi merse, merse, apoi fără întrerupere drum lung fără sfârşit până aproape de infinit.

Cea de-a treia încercare era şi mai grea pentru că la poarta Pălugii - Osoase domnea cel mai de temut duşman al pisicilor, un dog irlandez de dimensiuni incomensurabile. Acesta putea dintr-o înghiţitură să prindă trei ca Selena. Ea ştia că aici nu va putea învinge decât ca om şi nu ca pisică şi trebuia să se bazeze pe intelingenţa sa. Fata se apropie de câine cu un os aromat în mână. La început câinele nu l-a băgat în seamă, dar apoi mirosul îmbătător l-a atras şi fără să îşi poată stăpâni pofta, dogul irlandez l-a mâncat şi a adormit pe loc.

Păluga - Osoasă, deşi era înaltă, nu avea prea multă putere, iar Selena era o bună karatistă. După ce s-a bătut cu Păluga – Osoasă, Selena i-a luat cristalul ascuns lângă pat şi a ieşit nestingherită din casă.

Ultima locaţie era cea mai periculoasă deoarece Femeia de Sticlă era păzită de cel mai şiret animal, un şarpe boua care putea înghiţi chiar şi un crocodil. Singură Selena nu putea să-l învingă. Ea îşi aduse aminte de pana albă, o flutură şi chemă porumbiţa. Aceasta avea puterea de a sufla praf de aur fermecat peste pielea de granit a şarpelui. Pielea lua foc şi mai apoi se topea. Selena nu s-a apropiat de lăcaşul Femeii de Sticlă până când şarpele fioros nu era în flăcări. Porumbiţa a încercat să sufle şi peste pielea Femeii de Sticlă, dar aceasta nu luase foc. Toate puterile Selenei nu i-au fost de ajuns în faţa ploii de cioburi aruncate asupra ei. Plină de sânge, Selena îşi dete suflarea. Sigură pe ea, Femeia de Sticlă o lăsă pe Selena să zacă moartă şi plecă. Pisica Femeii de Sticlă a venit pentru a mânca trupul neînsufleţit al Selenei, dar când îi simte mirosul, pisica îşi dă seama că şi Selena este un animagus ca şi ea. Apoi suflă de trei ori peste ea şi o readuce la viaţă. Aceasta, foarte recunoscătoare, îi mulţumeşte şi împreună cu pisica fură cristalul din spatele oglinzii. Selena fuge pentru a pune cele patru cristale cap la cap. Împreună cu pisica şi porumbiţa, ea reuşeşte să refacă cristalul iniţial şi Femeia de Sticlă se sparge.

Mulţumită că a putut salva omenirea, Selena se întoarce acasă. Datorită curajului său, Selena a primit de la vechii înţelepţi, fraţii mamei sale, viaţă fără de moarte.

Cu o eternitate fericită, Selena probabil că şi astăzi mai trăieşte încă.
Irina Jeflea

Casa magică

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, o mică fată pe nume Sara. Sara avea o mică pisică neagră pe nume Zippo.

Într-o seară de 31 octombrie Sara cu Zippo se plimbau prin cartier. Deodată fata a observat ceva.

- Zippo, uite, casa aceea! N-am mai observat-o până acum. Mi se pare mie sau e părăsită?

- Miau, ai dreptate.

- Ce ar fi să mergem să vedem ce-i înăuntru?

- Nu cred că ar fi o idee bună. Am un sentiment ciudat în legătură cu casa aceea.

- Numai pentru 5 minute. Te roog!

- Sara, nu cred că e o idee atât de bună. Mâine e ziua morţilor şi sunt multe poveşti legate despre aceste vizite. Repet, nu cred că e o idee bună!

- Zippo, eu mă duc, fie că vrei, fie că nu!

- Oh, Sara, doar nu crezi că am să te las singură. Vin şi eu !

Şi au pornit spre acea casă. Geamurile casei nu se mai vedeau de iedera crescută peste ele. Ţiglele sparte îţi dădeau o senzaţie stranie. Ai fi crezut că e un hotel pentru fantome, dar Sarei nu-i păsa. A înaintat fără teamă, chiar dacă pisica nu se simţea în largul ei.

- Ce faină e casa asta!

- Nu aş zice acelaşi lucru...

- Ia mai taci!

Sara a întins mâna încet spre uşă pentru a o deschide, însă aceasta s-a deschis singură.

- Zippo, vezi ce văd şi eu, sau visez?

- Miaaau, nu visezi. E real.

În faţa lor se afla o altă lume. O lume cu o câmpie vastă si verde care era străbătută de un râu mai albastru decât albastrul. Uimită, Sara păşi spre noua lume fiind urmată de Zippo. Niciuna dintre ele nu puteau să creadă ceea ce vedea. Deodată în faţa lor a apărut o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată cu o rochie lungă si neagră şi cu un păr roşiatic la fel ca şi focul.

- Scumpo, cine eşti?

- Sunt Sara. Cum e posibil? Eu am intrat într-o casă şi… nu înţeleg.

- Păi, vezi tu, această lume se arată muritorilor numai odată pe an.

- Interesant, dar de ce?

- Pentru că muritorilor nu le este permis să vadă această lume, iar cei care reuşesc s-o vadă sunt numiţi „Allesii”.

- De unde le-a venit ideea cu „Allesi”?

- Habar nu am; în fine, tu eşti singura „Allesi” pe care am văzut-o în viaţa mea şi crede-mă că am văzut multe, căci sunt bătrână. Chiar dacă nu pare, am 317 ani.

- Miau, asta e fenomenal. Ne poţi arăta lumea ta?

- Desigur, dar numai cu o condiţie.

- Orice.

- Am nevoie de ajutorul vostru. Haideţi spre casa mea şi am să vă povestesc pe drum.

Pe drum misterioasa femeie le-a zis că are nevoie de Sara să plece într-o scurtă călătorie pentru a-i aduce piatra vieţii şi cea a morţii care i-ar putea aduce tinereţea mult iubitului nostru împărat. Aceste pietre erau mult prea periculoase pentru lumea magică, de aceea au fost ascunse de ochii lor.

Zippo avea un sentiment ciudat în legătură cu această femeie căreia nici măcar nu-i ştia numele. Au ajuns la casa vrăjitoarei unde au mâncat si au înnoptat. A doua zi au plecat la drum.

- Haidiho, mă numesc Mr. Hankey. Sunteţi noi prin zonă. Dincotro veniţi?

- Din lumea muritorilor.

- Sper că nu v-aţi întâlnit cu Adelaida.

- Da cine-i Adelaida?

- O vrăjitoare roşcovană şi malefică.

- Măi, să fie... Tocmai am înnoptat la ea acasă şi m-a trimis în căutarea a doua pietre.

- Piatra vieţii şi cea a morţii?

- Exact, de unde ştiai?

- Umblă vorba prin sat cum că Adelaida împreună cu Ibit, fiul cel mic al împăratului ,vor să îi omoare cu piatra morţii pe împărat si pe fiul său mai mare Ikim care, fie vorba între noi, e cam pămpălău.

- Atunci nu mai merg după pietre!

- În nici un caz. Vei merge!

- De ce, Zippo?

- Pentru că aseară, în timp ce tu dormeai, a venit un tip la Adelaida, iar ea i-a zis că dacă nu îi vei aduce piatra te va transformă în statuia lui Michael Jackson.

- Ah, la naiba! Atunci ce pot face?

- Te voi ajuta eu.

- Mulţumesc. Nici nu-ţi imaginezi cât îţi apreciez gestul.

- N-ai pentru ce, şi oricum ştiu unde se află pietrele. De fapt nu eu ştiu, ci bunica mea, căci ea e cea care le-a ascuns. Hai să-i facem o vizită.

La casa bunicii lui Mr. Hanky au fost primiţi cu căldură. Bătrâna femeie le-a povestit de pietre care se aflau în posesia Nellei, o baborniţă foarte arţăgoasă, dar şi înţeleaptă. Bunicuţa le-a dat o hartă spre conacul Nellei. Cei trei au plecat la drum.

După scurt timp au ajuns unde trebuia.

- Se pare că mai avem de trecut aceşti munţi până la casa Nellei.

După câteva clipe au ajuns în prăpastia ce ascundea pietrele. Surpriză! Acolo Adelaida îi aştepta împreună cu Ibit.

- Bine te-am regăsit, Sara.

- Bună, Adelaida.

- De unde-mi ştii numele?

- Nu cred ca e aşa de important. În fine, ce trebuie să fac?

- Ia pietrele de pe piedestal.

- Dar tu de ce nu le poţi lua?

- Căci sunt înconjurate de antimagie, iar dacă-l ating devin cenuşă.

- AJUTOOOR!!!

- Ce-a fost asta, Adelaida?

- Nu băga de seamă. E doar fiul împăratului.

- De ce l-ai răpit?

- Nu-ţi datorez nici o explicaţie. Acum fă ce ţi-am zis.

În acest timp vicleanul Zippo l-a eliberat pe tânărul prinţ. Văzându-l, Sara a simţit ceva nou, ceva ce nu a mai simţit până acum. Adelaida, nervoasă, a încercat să o omoare pe fată, însă a ajuns în câmpul de antimagie şi s-a făcut cenuşă.

- Eşti bine, Ikim?

- Da, cred că da. Tu cine eşti?

- Sunt Sara.

- Iţi mulţumesc mult ţie şi prietenilor tăi că m-ai salvat, iau tu, Ibit, vei fi pedepsit pentru complotul împotriva mea.

- La revedere, frate!

Ibit dispăruse.

Au plecat spre palat. Ajunşi acolo, i-au redat tinereţea împăratului, iar Sara cu Ikim au avut o nuntă mare, ea fiind singura din lumea noastră care a devenit împărăteasă. De Ibit nu s-a mai auzit nimic.

Tinerii căsătoriţi au trăit fericiţi până a murit Sara.
Loredana Nechita

Înger
Într-un timp îndepărtat, pe când uriaşii erau cei mai puternici în lume, iar balaurii se luptau cu cozile cele mari, era un regat mare, mare până la Dumnezeu şi înapoi. Acest regat era condus de un rege puternic, sănătos, cu scaun la cap, şi de o împărăteasă frumoasă cu ochii ca smaraldul şi voioasă ca roua dimineţii.

Într-o zi, împărăteasa purcese îngreunată şi după o vreme născu un prinţ care avea tot ce era mai bun de la mama şi de la tata, însă pe lângă toate acestea prinţul avea o putere şi o îndemânare măiastră în toate cele. Iată că de cum se afla de veste, mare bucurie şi veselie fusese în regat şi se hotărâră ei să-i pună numele Înger. La puţin timp după naşterea prinţului împărăteasa căzu la pat, naşterea prinţului făcând-o foarte bolnavă.

Într-o bună zi un biet om veni la el şi îi zise:

– Dragă prinţ, eu ştiu cum să o salvezi pe împărăteasă, însă eşti nevoit să te încumeţi în mari primejdii şi nenorociri pentru a o putea salva.

Înger se însenină la faţă şi îl întrebă pe om cum poate să o salveze.

– Voi face orice pentru binele mamei mele, spuse Înger.

– Dragă prinţ, la celălalt capăt de lume este o plantă cu numele de Floarea Vieţii, însă pentru a ajunge acolo trebuie să treci de mari piedici mai puternice decât îţi imaginezi. Să nu te abaţi de la drum, orice ai face: acesta este singurul sfat care ţi-l pot da, iar restul vei descoperi singur în drumul tău spre muntele Caşmir.

Înger ascultă de bătrân şi se pregăti temeinic, făcăndu-şi un buzdugan atât de tare, încât atunci când îl aruncă, acesta străpunse soarele. Şi după trei zile de mânuire, Înger plecă în căutarea plantei.

Iată că, după cinci zile de călătorie, a intrat în Prăpastia fără fund, tânărul nostru întâlnind o făptură înaltă cât trei plopi care i se puse în cale. Înger o apucă de mijloc şi o băgă până la mijloc în pământ, după care îi dădu cu buzduganul în cap, reuşind să o învingă.

După ce trecu de primul obstacol, Înger intră în Pădurea Întunecoasă. Aici dădu de o făptură de două ori mai înaltă, cu un singur ochi. Cu aceasta eroul se luptă două zile, abia reuşind să o doboare.

După ce trecu şi de al doilea obstacol, tânărul nostru dădu peste o fiinţă înspăimântătoare, foarte puternică; atât de puternică încât atunci când a suflat spre Înger l-a băgat la o sută de picioare sub pământ. Prinţul s-a luptat cu ea cinci zile şi cinci nopţi, reuşind foarte greu să o învingă.

După toate acestea era foarte obosit şi aproape că leşină la poalele muntelui Caşmir. Dar acolo dădu de o apă limpede ca lacrima şi curată ca aerul munţilor. Şi de cum sorbi din ea rănile i se vindecară, trupul îşi găsi alinarea şi plecă mai departe.

În timp ce urca pe munte, un vânt năprasnic îl lovea din ce în ce mai puternic. Iată că după o călătorie de trei zile şi trei nopţi, reuşi să ajungă în vârful muntelui. Acolo îi apăru o zână de gheaţă, de culoare albastră ca seninul cerului, care îi spuse:

– Această floare este unică în lume şi înfloreşte odată la o sută de mii de ani şi poate salva doar un om; este un dar de la Dumnezeu. Mulţi au încercat să ajungă aici, dar nu au reuşit. Tu eşti singurul om care a ajuns aici, de când e lumea asta şi pământul.

Înger rămase încremenit când văzu floarea: era mare cât el şi era de culoarea curcubeului. Fericit, o luă şi plecă acasă.

Ajuns acasă, puse floarea pe pieptul mamei lui. Împărăteasa deschise ochii şi îşi strânse pruncul la piept. Împăratul lăcrima de bucurie, ceea ce nu s-a mai văzut până atunci. Şi veselie mare, cu multă mâncare şi băutură, fu în regat, iar Împăratul, Împărăteasa şi Înger trăiră fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa, şi zău că-i advărată, că am fost şi eu în ea, zâna de gheaţă eram şi floarea i-o dăruiam.

Caius Sabău

Povestea Heralinei

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar mai fi povestit. A fost o dată un împărat vestit a cărui împarăție se întindea pe mai bine de jumătate de lume. Împăratul Ochi-Verde, căci așa i se spunea, era cunoscut în toată lumea ca cel mai drept, înțelept, milostiv și frumos împărat, fiind iubit de fiecare om din împărăția sa, mai ales de slugile sale.

Cea mai mare slăbiciune a sa era Heralin, cea mai frumoasă fecioară din toată împărăția. Ea avea un păr lung, bălai şi mătăsos care-i acoperea spatele firav, ochi albaștri pătrunzători, iar pielea mai catifelată ca oricare alta. Deși părea ca un ghiocel firav abia ieșit de sub pătura de zăpadă, ea era mai puternică decât un băiat de vârsta ei, dar cu toate astea, își ascundea aceste calități prin mișcările atât de grațios făcute, încât credeai că privești o adevărată zeitate.

Heralinei îi plăcea să aibă prieteni din rândul oamenilor obișnuiți ai împărăției și a avut foarte mulți dintr-aceștia, dar în final cu toții se dovedeau a fi niște profitori care se foloseau de postura ei de fiică de împărat.

Singura prietenă cu adevărat bună a Heralinei era Safira, ultimul dragon rămas în această împărăție. Safira era mult mai mult decât un animal de companie, era o prietenă de nădejde, o parte a sufletului Heralinei.

Ca înfățișare, Safira era cu totul opusă Heralinei. Ea avea un corp solid, imens acoperit cu solzi sticloși și sclipitori de culoare albastră, cu aripi grațioase de mărimea unei case întregi, cu o coadă uriașă musculoasă și ascuțită în vârf, cu un gât lung, arcuit asemeni unei lebede, în continuarea căruia urma capul plin de solzi și țepi, cu nări gata să scuipe flăcări și cu dinți al căror ascuțiș îți tăia privirea doar uitându-te la ei.

Heralin adora să cutreiere prin văzduhul împărăției tatălui său pe spinarea Safirei, deoarece se completau reciproc.

Într-o zi ca oricare alta, după ce luă micul dejun, Heralin se duse la cuibul Safirei, pentru a-și începe acrobațiile prin văzduh de dimineață. Totul era obișnuit: după ce se pregătiră cu echpamentele necesare, își luară zborul și-și dădură frâu liber imaginației pentru a face acrobații cât mai spectaculoase, până când, într-unul din nori, observară o pată mare, neagră, de gaz. Nedând prea multă importanță gazului, își continuară zborul. La contactul nărilor Safirei cu gazul, aceasta leșină pe loc, prăbușindu-se la pământ, iar datorită impactului, Heralin leșină și ea. Când se trezi, aceasta din urmă își recunoscu odaia, răsuflând ușurată, crezând că a fost doar un vis, dar când spatele ei atinse cearceaful patului, simți o durere la nivelul coloanei şi scoase un strigăt puternic. Odaia se umplu...

-Fiica mea, liniștește-te! Nu te speria, e doar o mică tăietură lângă coloană, nimic grav! spuse vocea blândă a împăratului, încercând să-și ascundă îngrijorarea.

-Tată! Ce s-a întâmplat? Unde este Safira?!?

-Nu știm exact ce s-a întâmplat, dar știm cu siguranță că ești rănită și că trebuie să te odihnești, draga mea. Cât despre Safira... nimeni nu a mai văzut-o de când v-ați luat zborul de la palat. Am pus deja soldați să caute în tot ținutul. Dar acum, te rog, odihnește-te!

-Trebuie să o găsești, tată..., spuse fata leșinând din nou.

În acea clipă împăratul se duse în Sala Tronului şi chemă toți soldații din împărăție. Pe un sfert dintre aceștia îi puse să păzească palatul și pe fiica sa, iar pe restul îi puse să o caute pe Safira, știind că fără ea, nu numai fiica sa va fi deprimată și cu totul schimbată, ci și întreaga împărăție, Safira fiind unicul animal de acest fel și de altfel simbolul acelui ținut.

După zile lungi de căutări, dar fără niciun rezultat, împăratul primi o scrisoare de la împăratul Păr-de-Foc, a cărui împărăție se întindea în partea cealaltă a lumii. Acest împărat, Păr-de-Foc, îi cerea lui Ochi-Verde fiica în schimbul vieții Safirei. Ochi-Verde știa care era de fapt planul inamicului său din partea de apus a lumii: îi dorea fiica pentru a o mărita cu unul din fiii lui, având trei fiii gemeni.

Văzând scrisoarea, Ochi-Verde se înfurie la gândul că și-ar putea pierde fiica, știind că aceasta va merge după Safira dacă va afla de scrisoare, așa că i-o dădu unui slujitor să o ardă. Întâmplarea făcu în aşa fel că acea slugă, ducând ceaiul în camera fetei, a scăpat din mână lingurița, iar aplecându-se s-o ridice, Heralin observă scrisoarea din buzunarul slugii.

-Ce ai acolo?

-Unde? ...Nimic! spuse sluga speriată.

-Arată-mi!

-Nu pot... eu trebuie să plec... mă cheamă Împărăția Sa!

-Eu n-am auzit nimic! Îmi ascunzi ceva? Arată-mi scrisoarea!

Neputându-se opune ordinului, sluga îi dădu scrisoarea fetei și fugi din cameră. Când citi scrisoarea, Heralin sări din pat, se îmbrăcă și se duse la tatăl ei.

-Știu că vei fi supărat pe mine, tată, dar nu pot sta cu mâinile-n sân! Nu când e vorba de Safira!

-Fata mea, ascultă-mă!

-Nu, tată, ascultă-mă tu pe mine! Știu că ți-e frică să nu mă pierzi, dar vom reuși să scăpăm amandouă cu viață din această capcană, odată ce Safira va fi eliberată, totul va fi bine!

-Dar dacă nu va fi bine? Dacă te voi pierde? Nu mi-aș ierta-o niciodată!

-Ai încredere în mine, tată! Totul va fi bine, îți promit!

-Nu voiam să se ajungă la asta! Cum ai aflat? Unde e scrisoarea? Știam eu că trebuie s-o ard eu însumi!

-Nimic din toate astea nu contează! Tot ce contează pentru mine acum e viața Safirei, ea face parte din mine!

-Ai dreptate, am fost egoist. Te rog, ai grijă!

-Voi avea tată, îți promit!

Acestea fiind spuse, fata se pregăti, își luă câțiva soldați și plecă la drum chiar în acea zi.

La granița dintre cele două împărății se afla un lanț muntos imens, care avea cei mai bătrăni munți ai lumii. În acei munți se spunea că trăiau niște creaturi nemaiîntâlnite și pe care nimeni nu le-a putut descrie ca înfățișare, deoarece nimeni nu se mai întorcea din acei munți. Se știa doar că erau creaturi intermediare omului și liliecilor, deoarece se vedeau peșteri imense din depărtare și siluete agile cu aripi. Toți cei care doreau să treacă dintr-o împărăție în alta ocoleau mai bine de două zile acei munți, pe mare, dar Heralin nu avea atâta timp, așa că decise să meargă pe drumul cel mai scurt posibil și anume, prin inima munților