I. Confesiuni Antefaustic, Mădălina Mirea – IX d seria „5 ani – 10 ani – 15 ani” Seria „Jurnal în decembrie” Seria „Jurnal în aprilie” Seria „Jocuri şi jucării de altădată” II. Eseuri

II. Eseuri
Snejana Ung – IX D

Când nu poţi scrie

Aş vrea să pot deschide jurnalul şi să las pe hârtia albă urme de cerneală, cuvinte ce descriu frumuseţea lumii. Dar nu pot, căci lumea nu e frumoasă, iar dacă aş scrie, nu aş face altceva decât să irosesc hârtie şi cerneală, cuvintele aşternute nefiind decât o impostură. Astfel că nu mai scriu, ci mă aşez în pat, stau şi meditez.

Stând în pat, într-o linişte ce începe deja să mă sperie, încerc să aud un zgomot, oricât de încet s-ar auzi. Şi aud… aud zgomotul timpului, produs de acele ceasului vechi ce stă pe dulapul de lemn, şi el tot vechi. Ceasul şi dulapul: două obiecte ce au aparţinut multor generaţii. Dar se pare ca liniştea mi-a fost de folos, căci am găsit trei lucruri care ar putea să mă facă să văd frumuseţea acestei lumi: acele ceasului ce reprezintă trecerea timpului, dulapul şi ceasul vechi, reprezentând trecutul şi numeroşi posesori ai acestora, generaţiile anterioare. Deodată, parcă se întâmplă o minune, dar nu e o minune, e doar o călătorie în trecut.

Tot acolo stau, în camera pustiită, ascultând bătăile acelor de ceas. Dar stai! Mai aud ceva… pare a fi o voce, o voce blândă, plină de căldură, o voce pe care nu am mai auzit-o până acum. E, probabil, o voce la fel de veche ca şi ceasul şi tot atât de melodioasă ca bătăile inimii timpului, a acelor de ceas… Reuşesc să desluşesc doar câteva cuvinte: bunătate, corectitudine, altruism. Cu cât mă adâncesc mai mult în gânduri, cu atât aceste cuvinte se aud mai bine. Dar ce-i cu aceste cuvinte? Cine le rosteşte? Cui aparţine acea voce plină de căldură? Gândurile se află în dezordine în mintea mea, totodată aceasta fiind inundată de o mulţime de întrebări retorice. Ştiu că răspunsurile acestor întrebări se află în mintea mea, dar dezordinea e prea mare ca să le pot găsi.

Închid ochii în speranţa că voi reuşi să-mi aşez gândurile în ordine. Dar am parte de o altă minune, căci altfel nu ştiu cum să-i spun. Văd, dar ochii-mi sunt închişi. Văd trecutul. Văd generaţii şi generaţii. Văd fapte demne de lăudat. Văd ce înseamnă bunătatea, corectitudinea şi altruismul. Văd RAIUL!

Brusc, deschid ochii. Ciudat! Ochii-mi sunt deschişi, dar nu văd nimic. Nici nu mai aud. Of! Unde au dispărut vocea şi RAIUL? Nu ştiu. E o altă întrebare care se alătură grupului de întrebări ce încă zac în dezordinea minţii. Mi-e teamă să închid iar ochii. Mă mulţumesc cu ceea ce am aflat şi părăsesc ceasul, timpul şi dulapul. Ies…

…Sunt afară, în mijlocul lumii, nu mai am linişte, nu mai pot auzi cum trece timpul. Lumea este un haos total, e o dezordine mai mare decât cea din mintea mea, e un dezastru. Caut în jurul meu, în comportamentul tinerilor de vârsta mea, cele trei valori: bunătate, corectitudine şi altruism, dar nicidecum nu reuşesc să dau de ele. Îmi zic în sinea mea: ‹‹Mai asta-mi trebuia! Parcă aş căuta acul în carul cu fân.››. Tineri şi neliniştiţi, aşa sunt cei de vârsta mea, dar la fel e şi în sufletul lor, nelinişte. N-au de unde să ştie ce e liniştea dacă nu ştiu ce înseamnă aceste trei virtuţi. Nu vreau să filozofez, dar un suflet lipsit de asemenea virtuţi e la fel ca ca seminţele ajunse pe piatră, fără puterile care să-i dea speranţă, speranţa de a merge mai departe.

De ce spun că nu ştiu ce înseamnă aceste virtuţi? Pentru că ei sunt capabili sa critice valorile generaţiilor anterioare. Văd în jurul meu tineri care săvârşesc tot felul de fapte murdare: fură, se ceartă, nu-şi ascultă parinţii, respectiv profesorii etc. Cu puterea banului reuşesc să distrugă demnitatea unui om, dând mită ori de câte ori se află într-o situaţie în care sunt nevoiţi să depună efort. Şcoala m-a învăţat un vechi proverb: „Ai carte, ai parte!”, dar văzând acestea, pot spune ca generaţiei mele îi corespunde o altă variantă a proverbului: „Ai bani, ai parte!”. Despre altruism ce să mai vorbesc! De când e lumea asta nu au mai existat asemenea materialişti. Vor să-şi însuşească totul, nici nu se gândesc să acorde ajutor semenilor lor.

Acum, conştientizez că pot vedea şi cu ochii închişi. Am observat că eu, cu ochii închişi am văzut trecutul, am văzut valorile unor generaţii anterioare, iar cu ochii deschişi am văzut prezentul, generaţia mea. Am constatat că alte generaţii aveau ceva ce noi nu avem: bunătatea, corectitudinea şi altruismul.Cred că dacă lumea noastră ar fi guvernată de aceste trei valori aş fi fericită pentru că atunci aş putea scrie despre o lumea frumoasă.

În sfârşit, trag concluziile. Acum mă consider parţial fericită. Sunt fericită deoarece am putut vedea lumea în două feluri, dar cu aceeaşi ochi. Am avut posibilitatea să înteleg ce înseamnă aceste trei valori. Cu ele poţi face mari minuni dacă ştii să le mânuieşti cum trebuie. Aşadar, pot spune că la baza unei lumi fericite stau trei valori şi nimic mai mult: bunătatea, corectitudinea şi altruismul.
Snejana Ung – IX D

Arta şi literatura

Arta şi literatura: două lucruri ce se intersectează într-un punct comun. Acela că amândouă pot fi interpretate diferit de fiecare dintre noi. Aici apare frumuseţea! E frumos că poţi vedea într-un tablou ceea ce vrei tu. Nu eşti nevoit să accepţi ceea ce spune altul, eşti liber să înţelegi ce vrei. Descoperi că în marile opere ale lui Michelangelo şi Picasso există poezie. Un tablou fără poezie e o simplă pată de culoare, aşternută pe hârtie. Cealaltă dreaptă ce atinge punctul e literatura. În literatură eşti liber să scrii ce vrei, fără a ţi se spune că nu e bine. Şi asta pentru că ceea ce e scris, e scris din perspectiva autorului, care poate fi doar comentată , dar nu şi negată. În artă şi în literatură ai ceva ce în matematică şi celelalte ştiinţe exacte nu ai: LIBERTATE, libertatea de a te exprima.

Aseară am terminat de citit volumul de poezii al lui Tudor Arghezi, Tablouri biblice. L-am comparat puţin cu primul capitol al Vechiului testament, Geneza. Într-adevăr, am constatat că omul se aseamănă urmaşilor lui, Adam şi Eva, şi nu aşa cum susţin istoricii.

Azi e soare. Aseară am citit. Astăzi vreau să ies din libertate şi să intru tot în libertate. Vreau să las literatura, vreau să pictez. Vreau să pictez cerul, să fiu mai aproape de Cel ce m-a creat. Cel care a folosit tot arta atunci când a creat lumea, dar acest lucru e vizibil doar în poeziile lui Arghezi şi operele lui Michelangelo.

Ies afară şi mă las vrăjită de albastrul cerului. Privesc cerul, dar acolo, pe cer, zace si bătrânul Soare. Strălucirea lui îmi fură privirea. De ce tocmai mie? Poate vrea să mă ducă acolo sus, lângă el, să nu mai fie singur. Simt că aerul călduţ adie prin părul meu lung, lăsat pe spate… Deschid ochii. Şi ce văd? Albastru… peste tot albastru, văd cerul. Nu se poate. Visez. Închid ochii, apoi îi deschid. Tot albastru apare în faţa ochilor mei. Plutesc, dar nu sunt în Marea Moartă, nu sunt în nici un alt loc de pe Pământ, sunt sus. Mă gandesc că poate am trecut în astral, că am părăsit definitiv câmpul artei şi al literaturii. Oare ce e cu mine? Aripi nu am ca să pot zbura, Superman sau Batman sau orice alt supererou al desenelor animate nu sunt, nu aparţin fantasticului. Dar ce se întâmplă? Unde mă aflu? Simt umezeală. Sunt vapori de apă. Acum înţeleg. Plutesc…pe un nor. E ciudat, acel Soare bătrân a făcut ceva cu mine. Într-un final, încetez să mai gândesc şi accept să trăiesc dupa placul Soarelui. Mă aşez confortabil, privind în jos. Văd lumea. Frumuseţea naturii nu poate fi scrisă. E ceva fermecător. Formele de relief mă ajută să îmi dau seama că mă aflu în Europa. Apoi, călătoresc înspre sud, în Africa. Pustietatea Saharei nu mă îngrijorează, gândindu-mă la Sahara de altădată, de acum milioane de ani, atunci când deşertul era un loc ”viu”. Plec spre vest. Jos e albastru, sus e albastru, Atlanticul e jos, Cerul e sus. Aud zgomotul produs de valurile ce se izbesc de coasta estică a Americii de Sud. O nouă civilizaţie mă întâmpină, cea mayaşă. Ce frumos! Vizitez vechiul lor oraş - Macchu Picchu. Intru şi eu cu privirea, de acolo de sus, în carnavalul de la Rio. Dar toate-s trecătoare şi încet, vizitez America de Nord, cu frumuseţile ei. Mă îndrept spre Polul Nord, dar mă întorc destul de repede, căci e cam frig. Dar, totuşi, în scurtul timp petrecut acolo am reuşit să văd nişte finţe fermecătoare: pinguinii, urşii polari, focile. În fine, traversez Pacificul. Văd Japonia. Ce frumoasă e! Dar mă gândesc cu tristeţe că odată cu topirea gheţarilor va dispărea de pe glob. Peste puţin timp zăresc Taj Mahal-ul şi Marel Zid Chinezesc, ambele făcând parte din cele şapte minuni ale lumii. În sfârşit, s-a sfârşit călătoria în jurul lumii. Mă simt împlinită, reuşind şi eu, la fel ca Fernando Magellan, să fac înconjurul lumii.

Dar ajunsă în Europa, descopăr că expediţia nu s-a sfârşit. De data aceasta călătoria începe înspre Orient, direcţia schimbându-se. Nu direcţia e de vină, ci ochii cu care privesc eu lumea. Călătoria a luat o întorsătură. Văd copii ce nu-şi ascultă părinţii, urmaşele Evei stând frumuşel pe marginea şoselei, aşteptând un şofer binevoitor, oameni înarmaţi, ucigându-se între ei, într-un cuvânt: DEZASTRU.

E trist. Din ochii-mi trişti se desprinde o lacrimă. Cade pe Pământ. Din ea se naşte un izvor. Mi-amintesc de artă, unde totul se interpretează. Vreau să schimb ceva. Mă uit în jur. Nu am decât nişte pensule, un corector şi o gumă de şters. Îmi vine o idee. Iau guma de şters, vreau să şterg păcatele săvârşite de omenire. Dar nu pot. Cu guma de şters aş şterge tot. Şi ce aş face? Aş distruge totul, tot ce El a creat. Corectorul, nici el nu mă ajută. L-aş putea folosi, aş şterge păcatele, dar urmele tot ar rămâne. Închid ochii…

Îi deschid. Sunt pe Pământ. Privesc cerul şi îi zâmbesc. Acum, încep din nou să gândesc. Realizez că nu bătrânul Soare m-a trimis acolo sus, ci El. Mi-a arătat Geneza, apoi începutul Apocalipsei. Am văzut două lucruri contradictorii, dar ce au şi ele un punct comun: omenirea. În călătoria mea în jurul lumii am văzut două lucruri,două creaţii: cea a lui Dumnezeu şi cea a noastră. Dumnezeu a făcut lumea, ne-a creat, iar noi nu am făcut nimic altceva decât să o distrugem. Am încălcat Decalogul, apoi am făcut un pas imens spre Apocalipsă.

Acum, în sfârşit, mă apuc să pictez. Dar nu mai pictez doar cerul. De această dată am trei elemente ca punct de pornire: cerul, începutul şi sfârşitul lumii. Cerul, căci el a stat la baza călătoriei, începutul şi sfârşitul lumii pentru că sunt ceea ce am văzut în călătorie. Nu e nimic greu. E simplu de realizat. E nevoie doar de culoare şi poezie, artă şi literatură...

III. Povestiri
Mădălina Mirea – IX D

Psihopatie

Cineva ţi-a spus odată că această luptă continuă a ta de a te afirma te va obosi într-o zi şi te va face să clachezi. Bineînţeles, nu l-ai ascultat. Erai o persoană independentă, sigură pe sine, cu un răspuns pregătit pentru problemele tuturor. Acum? Acum nu eşti decât încă un pacient la cel mai discret spital de psihiatrie din ţară (părinţii tăi insistă că ai hotărât să îţi iei concediu pentru a vizita, în sfârşit, sălbăticiile Africii), un prizonier într-o cameră goală, albă, sterilă (chiar şi oglinda în care obişnuiai să te admiri a fost scoasă după ce ai spart-o în momentul în care a început să îţi spună că nu eşti decât încă un nebun).

Asistenta care a venit ultima dată să îţi aducă mâncare a murit sufocată. Nu eşti sigur ce s-a întâmplat, dar crezi că un gaz a fost eliberat în cameră pentru a te omorî. Faptul că nu au reuşit să o facă te amuză la nesfârşit. De atunci nimeni nu mai intră în cameră, îţi împing doar măncarea (supă domoală într-un bol de plastic, însoţită de o lingură de plastic – nu te poţi arde cu ea, nu poţi sparge bolul, nu te poţi răni cu lingura) printr-o uşiţă pe care abia o observi când stă închisă.

Acum două zile ai cerut o carte. Nu mai suportai plictisul. Doctorul a fost destul de amabil sa deschidă uşiţa atunci când te-a întrebat ce ai vrea să citeşti. I-ai cerut „Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski, însă ai primit „Peter Pan” de J.M. Barrie. Nu cred că ai observat diferenţa în momentul în care ai început să smulgi foile pentru a face origami din ele.

Au încercat în timpul unei crize să te facă să asculţi Debussy. Logodnica ta a insistat că acest lucru te liniştea mereu, te făcea să pari o persoană cu totul diferită; mult mai calmă, mai puţin agitată. Rezultatul a fost o stare catatonică care i-a speriat într-atât pe medici încât s-au grăbit să intre în celula ta pentru a vedea dacă nu intraseşi în moarte clinică sau ceva la fel de oribil.

Mişcare greşită. Ai reuşit să fugi pe lângă ei, ai apucat primul lucru ascuţit pe care l-ai văzut şi te-ai sinucis. Au urmat procese, bani cheltuiţi pe avocaţi şi multe declaraţii în presă. Adevărul a rămas, însă, acelaşi. Ai fost distrus de sistem.

Sper că îţi vei găsi în sfârşit liniştea, oriunde te-ai afla.

Aşteaptă-mă.
Andrada Borcovici – X C

Fantoma

Se aud paşi repezi, care se apropie din ce în ce mai mult, se aud gâfâieli, vorbe rele şi se simte vântul cel rece, care îngheaţă sângele în tine. O femeie este fugărită de nişte golani, patru la număr. Disperată şi speriată, aleargă cât de repede poate, până ajunge într-o alee înfundată. Zâmbetul celor patru se poate vedea în întuneric, bucuria lor este tristeţea femeii. Nemaiavând unde să fugă, femeia se uită lung la ei şi aşteptă ceea ce o îngrozea. Bărbaţii erau la câţiva paşi distanţă de ea, iar ea închise ochii de teamă.

Deodată, ca din cer, un bărbat îi sări în ajutor femeii, cu câteva mişcări îi făcu K.O. pe cei patru. Aceştia, speriaţi, o luară la fugă. Bărbatul era îmbrăcat tot în alb, ceva ce se remarcă repede în întuneric, dar totuşi, cumva el a reuşit să se ascundă foarte bine. Se întoarse spre femeie şi îi spuse să aiba grijă şi să nu mai umble noaptea pe străzi pustii. Aceasta era uimită, nu ştia de unde apăruse această persoană şi de ce tocmai în momentul când era într-un pericol aşa mare. Bărbatul văzu că este surprinsă, aşa că îi zise:

– Mă numesc Oliver Slash, te simţi bine? Vrei să te conduc până acasă la tine? Eram prin zonă şi-am văzut cum te fugăreau ăia, aşa că mi-am zis să te ajut.

– Ummm, mulţumesc, nu este nevoie, mă descurc şi singură să ajung acasă... Mulţumesc pentru ajutor.

Şi pe urmă plecă.

De aici începe povestea mea, a lui Oliver Slash, bărbatul îmbrăcat în alb.

Nu am un loc de muncă, merg din oraş în oraş, din ţară în ţară. Călătoresc cu trenul, la clasă întâi, adică în vagonul de bagaje. Acolo nimeni nu mă deranjează, am destul loc să fac orice. De fiecare dată, înainte de a ajunge la o anumită gară, mă caţăr sus pe tren şi admir priveliştea. Sunt ca un hoinar, dar unul care e blestemat. Veţi vedea voi…

După acea seară când am salvat-o pe femeia aceea, am stat în camera mea o vreme şi mă gândeam la ceea ce s-a întâmplat acolo. Sătul de atâta stat, am ieşit ca o furtună din apartament şi am mers aiurea pe străzi. Merg ce merg şi deodată o revăd pe acea femeie: era cu un domn destul de elegant şi, după părerea mea, cam îngâmfat. Eram sigur că acel domn este iubitul femeii sau doar un profitor, mă rog. Eram pe cealaltă parte a străzii, aşa că nu m-a observat. Cei doi intrară într-o clădire mare, pe care nu o suportam: era tribunalul. Mă duc şi eu după ei. Cei doi erau avocaţi, ea nu prea îndrăgea această meserie, dar cineva se pare că a convins-o să facă asta, totuşi. Îi urmăresc şi deodată se opresc în faţa unei uşi, se sărută de rămas-bun şi femeia intră în încăpere. Arăta foarte obosită. Intru şi eu după ea, dar fără să mă observe. Iau loc şi ascult cum judecătorul turuie ceva şi celălalt avocat o bombardează pe femeie cu vorbe grele. Deodată, săraca, se pierde, nu mai ştie ce să zică pentru a-şi apăra clientul. O fixam cu privirea, iar ea se întoarse la mine. Privirile noastre s-au întâlnit, preţ de câteva secunde totul în jurul nostru amuţi. Apoi ea se întoarse la cei doi şi a început să îşi apere clientul cum se cuvine. La sfârşit, ea câştigă procesul şi era foarte fericită. Eu am fost primul care a părăsit încăperea.

,,De unde a apărut el? Din nou…când eram în încurcătură” se gândi femeia. Ea alergă după misteriosul bărbat, dar nu-l mai văzu. Dezamăgită, încercă să se gândească dacă îl cunoştea. Dar din spatele ei se auzi o voce, iar ea tresări.

– Pe mine mă căutai? zise Oliver, cu un zâmbet până la urechi.

– Vai, Doamne, să nu mai faci aşa ceva, m-ai speriat.

– Scuze, domnişoară Taylor, mă jucam doar.

– De unde ştii cum mă cheamă?! zise surprinsă Taylor.

– Ai numele scris pe ecuson, nu-mi trebuie facultate să-mi dau seama că este numele tău pe el.

Ea se uită la sacoul ei şi întradevăr avea un ecuson.

,,Hmm…dar din câte îmi aduc aminte eu nu l-am pus în piept, dar nah.”

– De unde mă ştii? De ce mă ajuţi? zise ea.

– Toate la timpul lor, zise Oliver şi plecă.

Taylor vru să meargă după el, dar prietenul ei o îmbrăţişă şi o felicită pentru că a câştigat procesul.

,,Tare misterios mai e şi Oliver ăsta” se gândi ea.

Ajunsă acasă, avu ocazia de a sta liniştită să se gândească la bărbatul în alb. Afară era o ploaie torenţială, prietenul ei era prea ocupat cu nişte documente aşa că stătea în biroul său. Privea cum stropii de ploaie mângâiau fereastra.

– Frumoasă vreme, nu-i aşa? se auzi un glas din spatele lui Taylor, iar aceasta tresări.

– Tu chiar vrei să fac infarct? Cum ai intrat? Ce cauţi aici? zise ea.

Era Oliver, desigur, iar acesta avea iarăşi un zâmbet larg pe faţă. Avea hainele uscate şi de un alb imaculat.

– Nu chiar, dar îmi place cum reacţionezi, eşti prea stresată, ştii? Iar despre cum am intrat… am folosit uşa, desigur... şi ce caut aici... am venit să-ţi ţin companie un pic, sper că nu te superi.

– Sincer, cu tine nu ştiu dacă să te strâng de gât sau să te îmbrăţişez. Cum de reuşeşti să fii tot timpul alături când sunt în necaz? De când am fost mică am tot văzut un bărbat în alb care a fost prezent în moment grele pentru mine. Eşti tu una şi aceeaşi persoană cu acel bărbat în alb?

Oliver se uită pe geam şi dădu din cap în semn de aprobare. Apoi îşi întoarse privirea către Taylor, era o privire caldă, ca şi cum un căţeluş îşi priveşte stăpâna iubită.

– Crezi în îngeri păzitori? zise el.

Taylor nu ştia ce să zică, parcă îi era ruşine să zică da, dar ceva o făcea să aibă încredere deplină în Oliver şi se simţea de parcă putea să vorbească despre orice cu el. După un moment de ezitare ea aprobă.

• 
  E timpul să plec, Daniel se pare că a terminat treaba, zise Oliver.
  

Daniel era prietenul lui Taylor. Când el zise asta, ea s-a întors ca să se uite la uşa biroului, iar când s-a întors din nou la Oliver, acesta dispăruse. În momentul următor apăru şi Daniel în cameră.

Într-o zi, Taylor află că trebuie să stea să lucreze peste program, aşa că ajungea tot timpul noaptea acasă şi pe zi ce trece devenea tot mai obosită. Daniel se comporta tot mai violent cu ea, o trata ca pe un obiect şi nu avea grijă de ea. Într-o noapte cei doi s-au certat, aşa că Daniel a plecat de acasă, cine ştie pe unde.. Taylor a rămas singură acasă şi plângea, era foarte tristă, nu ştia dacă îl mai iubeşte pe Daniel şi nici ce să facă.

,,Patul e tare rece, mi-e foarte frig, mă simt tare singură şi tristă, şi nici Oliver nu e prin preajmă, are ceva ce mă face mai tot timpul să zâmbesc, poate nu poate să fie chiar tot timpul la necaz alături de mine…” se gândi Taylor. Era întinsă pe pat şi se uita pe geam, perna era toata plină de lacrimi, iar ea îmbrăţişa pătura. Deodată simţi cum cineva o îmbrăţişa pe ea, se întoarse speriată să vadă cine e în spatele ei. Era Oliver, avea o privire tristă în ochi, dar totuşi Taylor era fericită că îl vedea din nou. În acel moment nu-i păsă cum a reuşit Oliver să intre, ea doar savura momentul, îi ţinea de cald şi o consola. Oliver a fost primul care a rupt tăcerea.

– Să nu îndrăzneşti să te îndrăgosteşti de mine, va fi cea mai mare greşeală a ta, zise el.

– De ce? De ce nu am voie?

– Pentru că nu sunt om.

– Poftim? Cum adică?

Oliver oftă şi apoi zise:

– Sunt ceea ce voi, muritorii, numiţi fantomă sau poate înger. Numai anumite persone ne pot vedea, da suntem mai mulţi. Noi suntem suflete bune, dar blestemate, aşa că nu avem voie să intrăm în Rai. Suntem blestemaţi să stăm şi să veghem asupra unui muritor şi să-i ajutăm sau îndrumăm. Suntem blestemaţi pentru ca am făcut în viaţa noastă un păcat grav. Eu am omorât trei persoane din cauza sentimentului de răzbunare, familia mi-a fost omorâtă de cei trei, iar după ce i-am omorât, m-am sinucis.

– Şi atunci cum de te simt aproape? Cum de îţi simt căldura corpului? Cum de îţi simt respiraţia pe gâtul meu? Cum de îţi simt inima cum bate? Cum de eşti real?

– Sunt atât de real pe cât sunt şi de ireal. E greu de înţeles, dar nu poţi să te ataşezi de mine. Nu e bine ceea ce fac acum, dar nu m-am putut abţine. Am venit azi ca să-ţi spun că trebuie să te desparţi de Daniel şi să-ţi faci viaţa cum vrei tu.

– Dar….eu îl iubesc şi... şi…

– Nu, nu îl iubeşti, nici el nu te iubeşte, e doar un profitor, te-a înşelat de multe ori, chiar în momentul acesta este în pat cu o altă femeie. Crede-mă sau nu, dar e foarte adevărat.

Taylor nu ştia ce să mai zică, avea ea dubii că este înşelată, dar dragostea ei pentru Daniel o orbea. După ceva timp ea a hotărât să-l asculte pe Oliver. Toată noaptea Oliver a stat lângă ea, veghind-o.

A doua zi, când Daniel ajunse acasă, avu parte de o surpriză, neplăcută pentru el. Toate lucrurile sale erau în cutii de carton, în faţa uşii. El încercă să deschidă uşa, dar cheia nu se potrivea. Pe o cutie era un billet pe care scria ,,Ia-ţi lucrurile şi cară-te la amanta ta”. Nervos, acesta o sună pe Taylor, dar aceasta nu-i răspunse, era prea ocupată cu serviciul cel nou. Se angajase la o revistă, unde era editor, ceea ce de mult timp vrusese să facă. Pe zi ce trecea, ea devenea tot mai fericită, iar Oliver începea să nu mai apară.

Într-o zi Oliver îi spuse lui Taylor:

– Ei, se pare că acum am dreptul de a intra în Rai, să mă alătur familiei mele. De acum va trebui să te descurci singură, dar sunt sigur că te vei descurca de minune.

– Da, mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine şi drum bun.

– Când te vei simţi singură sau tristă, să te rogi, pentru că voi veni să te ajut, eu tot voi mai veghea asupra ta până când mi te vei alătura în Rai.

Taylor îl îmbrăţişă, iar acesta îi făcu semn cu mâna şi dispăru.

Taylor oftă, dar când se întoarse dădu din greşeală peste un domn. Acesta era îmbrăcat în alb şi semăna destul de mult cu Oliver. Taylor nu mai ştia ce să zică sau ce să creadă. Bărbatul văzu că Taylor e mirată, aşa că zise:

– Scuze, nu m-am uitat pe unde merg, mă numesc Oscar Slash, sunt editor la o revistă.

– Mă bucur să te cunosc, spuse ea, mirată să recunoască în vocea lui vocea lui Oliver.

Iar cei doi au rămas împreună chiar pentru totdeauna…

Seria „Povestiri cu şi despre timp” – IX C
Chiru Sabina – Ioana – IX C

O lume în care oamenii trăiesc o singură zi?

Luisse, New Orleans, 2054, ora 00:02 a.m
Totul era negru. Nu-mi puteam vedea mâinile, darămite picioarele. O frică ascunsă în adâncul meu se trezise la viaţă. Panica mă cuprinse. Nici măcar nu ştiam de ce. Pur şi simplu nu puteam vorbi nici auzi. Să fi stat aşa câteva ore, zile, nu îmi dădeam seama. Ştiam doar că trebuia să scap de acolo cumva. Trebuia să gândesc. Să-mi mişc mâinile? Puteam oare să fac asta?

─ Are they ready?

─ I think so. Why?

Nu înţelegeam ce spuneau. Era o limbă necunoscută mie. Stăteam în întuneric aşteptând ceva; ceva inevitabil urma să se întâmple. Aşa îmi spunea instinctul meu, deşi nu îl puteam înţelege.

Cei doi care vorbeau, sau erau cei trei, chiar nu avea importanţă, discutau cam aprins. Am încercat să-i ignor, să mă pot concentra pe ce aveam de făcut. Să evadez. Mi-am mişcat mâinile în sus şi în jos şi picioarele de asemenea, încercând să mă dezmorţesc. Era tot ce-mi trebuia. Pipăind peretele sau mai bine zis chestia ce mă ţinea blocată în locul acela ciudat, am dat peste o mică deschizătură. Cei care aveau misiunea de a căra butoaiele, lucru pe care aveam să-l aflu mai târziu, fuseseră neîndemânatici şi crăpaseră lemnul. Norocul meu. Dar ce şansă aveam eu să trec prin acel mic loc?