Contribuţia traducătorilor

INTELECTUALUL

183
omenească. Şi, în mod semnificativ, printr-o deducţie în acelaşi timp logică şi teologică, Wycliff declară că singura autoritate omenească legitimă, din moment ce se aseamănă cel mai mult cu cea divină, este cea realizată prin „împărţirea bunurilor": starea comunitară. Corolarul îl reprezintă adeziunea profesorului de logică la revolta ţăranilor care cîntau: „Pe cînd Adam săpa, pe cînd Eva torcea, baronul unde era?".

Wycliff este de altfel convins de importanţa acestei treceri de la teoria la practica politică, ca şi de necesitatea de a-şi fundamenta filosofic, folosind instrumente conceptuale riguroase, orice analiză, inclusiv aceea făcută lumii contemporane: „Analiza mea este valabilă şi pentru politicienii grosolani, întrucît principiile cunoaşterii autori­tăţii divine şi a domeniului ei rămîn utile şi atunci cînd sînt aplicate la lumea creaturilor". Şi totuşi, cum rar se întîmplă în textele scolastice, Wycliff, preocupat de eficacitatea discursului său, nu neglijează aspectul retoric şi persuasiv al cuvîntului: „Ce motive există pentru a între­ţine în fast şi trufie un preot de lume gras, pentru a-i dărui cai frumoşi, şei elegante şi hamuri împodobite care zornăie pe drum, şi straie extravagante, ce motive există, spun, ca săracii să îndure în schimb foamea şi frigul?".

Anul revoltei ţărăneşti este şi anul unei fastuoase nunţi regale: Richard al II-lea al Angliei se căsătoreşte cu Ana de Boemia, şi mulţi cehi, studenţi la Oxford, sînt prezenţi la ceremonie. întorşi în patrie, vor duce cu ei textele şi ideile lui Wycliff. Hus, spre finele veacului, va adnota cu mîna lui, cu nişte comentarii entuziaste, manuscrisul De dominio; Ieronim din Praga va declara că Dialogus, o altă operă a englezului, este „rădăcina adevăratei cunoaşteri".

Contextul social şi cultural al Boemiei la începutul secolului XV, în care trăiesc Hus şi Ieronim, este caracterizat de tensiuni impor­tante. După 1378, anul schismei, se iscaseră grave conflicte: regele şi populaţia cehă se menţineau neutri în disputa dintre papi şi-i sprijineau pe cardinalii care promovau o reformă a Bisericii, în vreme ce arhiepiscopul şi populaţia germană erau de partea romanului Grigore al XH-lea. Această opoziţie a fost intens trăită şi în interiorul universităţii, împărţită în nationes, între care cea germană devenise o minoritate, dar încă puternică. Să mai adăugăm patosul cu care cetăţenii praghezi trăiau practica religioasă, străbătută de tendinţe de reînnoire radicală: „capela Betleemului" va fi centrul acestei mişcări, al cărei conducător, Hus, va predica în ea începînd din 1402. Pentru Hus, ca şi pentru Wycliff, un aspect deloc marginal al activităţii intelectuale îl constituie trecerea la limba naţională (în cazul său, ceha), ce devine un semn al conştiinţei unei opoziţii sociale (faţă de tagma bogaţilor), politice (faţă de germani) şi religioase (împotriva Bisericii romane). în cazul său se realizează cu adevărat traseul intelectualului care, în climatul zbuciumat al Evului Mediu tîrziu, a tradus în viaţă opţiunea angajamentului său politic şi s-a

184

OMUL MEDIEVAL

INTELECTUALUL

185

înrolat de partea opoziţiei şi a reformei şi împotriva tradiţiei: şi Wycliff, şi Hus se hotărăsc să abandoneze latina, limba care îi definea şi-i deosebea ca intelectuali. Traducerea textului biblic şi predicarea în limba poporului este dorită de amîndoi „pentru a schimba lucru­rile", şi nu doar pentru a se face înţeleşi de un auditoriu mai larg. La Praga evenimentele se precipită şi izbucneşte reforma, cumulînd revendicarea unei reforme religioase, refuzul ierarhiei interne a Bisericii (mai ales al distincţiei dintre laici şi clerici), şi denunţarea violentă a luxului ca nedreptate socială. în acest context, Hus îşi menţine obiectivele doctrinare şi apără dreptul universităţii de a se folosi şi de textele scrise de eretici (astfel fusese declarat Wycliff, ale cărui cărţi trebuiau arse). Arhiepiscopul aruncă interdictul asupra cetăţii Pragăi, însă regele Venceslav îi interzice aplicarea. Hus apără atunci dreptul regelui, bazîndu-se pe argumente preluate de la maestrul din Oxford. Regele - afirmă el - este trimisul lui Dumnezeu, şi ca atare îşi exercită puterea, care constă în a-i ocroti pe cei buni şi în a-i pedepsi pe cei răi, fie laici, fie clerici. Intervenţia regelui Venceslav este, prin urmare, motivată de finalitatea pozitivă şi de calitatea nepolitică, „superioară", a acţiunii sale, în vreme ce arhiepiscopul frînează misiunea apostolică a preoţilor. Prin urmare, reforma Bisericii trece, pentru Hus ca şi pentru Wycliff, prin puterea sacră a suvera­nilor, fundamentată în paginile biblice ale Cărţii Regilor.

Cu o zi înainte de fi condus la rug, Hus scrie „către toţi cehii credincioşi": „Trebuie să aflaţi că acest conciliu care mă condamnă nu a ascultat şi nici n-a citit cărţile mele în cehă: şi, chiar dacă le-ar fi ascultat, nu le-ar fi înţeles, căci la conciliu erau numai italieni, englezi, francezi, spanioli şi nemţi [...]". Nu numai că limba latină, contextul intelectualului medieval, se fărîmiţase, dar opţiunea pentru scrierea şi predicarea în limba naţională devenea semnul unei opţiuni partinice, sociale şi politice, deopotrivă.

Dar Europa era încă o mare scenă comună, chiar şi în mijlocul tensiunilor centrifuge de-acum evidente: ecourile predicilor de la capela pragheză şi ale discursurilor lui Wycliff adresate ţăranilor se făcuseră auzite pînă la universitatea din Paris. Cancelarului Gerson i-a revenit misiunea de a culege, de a cîntări şi judeca diferitele sentinţe şi luări de poziţie: o misiune potrivnică firii sale personale (o fire mistică şi contemplativă), dar pe care şi-a asumat-o cu mare elan, impulsionat de ideea constrîngătoare a „serviciului".

Proiectul politico-cultural al lui Jean Gerson se referă la relansa­rea universităţii pariziene, căreia doreşte să-i redea splendoarea şi întîietatea din secolul al XlII-lea. El le scrie studenţilor colegiului din Navarra : „Să urmăm calea deja bătătorită (tritum iter) care este mai adecvată, mai domoală şi mai îndepărtată de graniţa ce ne separă de erori şi de scandaluri". Aceasta pare a fi preocuparea lui principală. Interogîndu-l pe Ieronim din Praga, el observă : „Ieronime, pe cînd te găseai la Paris te credeai un înger, viguros şi puternic în elocvenţa ta, însă ai tulburat universitatea susţinînd teze eronate [...]"•

Este lesne de înţeles că, într-o epocă a marilor dispute culturale, mai mult decît libertatea de cercetare el a avut în vedere, ca rector, epacea internă a universităţii, care i se părea ameninţată de amplifi­carea polemică pe care doctrinele ştiinţifice o căpătau afară, în lume, printre oamenii neinstruiţi din punct de vedere ştiinţific: „Dacă o afirmaţie are un sens eronat, scandalos şi supărător pentru urechile pioase, ea poate fi pe bună dreptate condamnată, chiar dacă în planul gramatical sau logic are un sens considerat adevărat".

Ar fi totuşi nedrept să nu evidenţiem faptul că acest administrator extrem de prudent era şi un intelectual subţire: opţiunile sale partinice în filosofie şi în teologie nu erau, cu siguranţă, dintre cele mai obişnuite. Le recomanda studenţilor de la teologie să-l citească pe Durând de Saint-Pourpain, un dominican care se opusese „căii" lui Toma d'Aquino, suscitînd critici şi cenzurări aspre; situa în realism (tradiţia filosofică cea mai „oficială") rădăcina tuturor mişcărilor eretice, pe ai căror campioni, Wycliff şi Hus, el însuşi îi condamnase; lua exemplul Eticii aristotelice pentru a afirma că viaţa contemplativă este mai nobilă decît participarea presupusă de viaţa practică, fie ea cît de virtuoasă.

Wycliff, Hus şi Gerson: trei exemple clare de intelectuali angajaţi în conducerea (în cel mai pur stil „medieval") disidenţelor şi proiec­telor de reformă, precum şi a organizării şi conservării societăţii. Prin forţa împrejurărilor (înainte de toate, coincidenţa dintre Biserică şi societatea creştină), intelectualul din Evul Mediu considerase adesea ca naturală şi adecvată angajarea sa într-o activitate inserată în dimensiunea colectivă: dar dispariţia multor idealuri, declinul universalismului, ca şi criza încrederii în precizia raţiunii ca instrument practic şi politic modificaseră încetul cu încetul climatul general.

Este fără îndoială dificil să trasăm un profil comun şi unitar al intelectualului umanist, căruia să-i indicăm o trăsătură principală, împărtăşită de majoritate: trecerea de la intelectualul „medieval" la cel „nou" pare marcată de o fărîmiţare în tipologia intelectualului.

Mediul istoric în care activează cei care trăiesc „muncind cu mintea şi cu limba" este acum altul. Din lumea universitară ne parvin semnale diferite : implicarea politică şi naţională a unor sedii (Praga, cum am văzut, sau Parisul, care s-a alăturat părţii engleze în Războiul de o sută de ani, făcîndu-se răspunzător de procesul Ioanei d'Arc), funcţionalitatea politică a universităţilor italiene, care furnizau consilieri şi administratori pentru comune, dar şi dependenţa lor ^economică de oraş, care mai totdeauna îşi rezerva dreptul de a controla recrutarea profesorilor pe care-i plătea. Se formează cu timpul o pătură (aproape o castă ereditară) a marilor profesori, care, in sediile cele mai prestigioase, la salariul primit din partea oraşelor

186

OMUL MEDIEVAL
INTELECTUALUL

187

adaugă onorariul studenţilor şi dobînzile la împrumuturile făcute elevilor nevoiaşi, atingînd nu o dată o situaţie economică excelentă. . Pe de altă parte, studenţimea începea la rîndul ei să devină o elită socio-economică.

încă de la apariţia universităţilor, magistri au avut de luptat în I două direcţii: în jos, împotriva plebei {rustici), şi în sus, împotriva păturii de proprietari de terenuri, adică a nobililor. în primul caz, arma de luptă fusese dispreţul verbal; în cel de-al doilea, elaborarea identităţii virtute-nobleţe. Să observăm două exemple. Guillaume d'Auvergne scrie în secolul al XlII-lea: „Plebea, prin mulţimea şi prin puţinătatea minţii ei, trăieşte asemenea animalelor neraţionale [...], este înclinată să prade şi să ucidă, aşa cum fac lupii [...]. Dimpo­trivă, înţelepţii îşi stăpînesc atît propriile pasiuni, cît şi folosirea virtuoasă a liberului arbitru". în concluzie : definiţia de „om raţional" se potriveşte numai păturii celor învăţaţi. Cît priveşte ierarhia ascen­dentă, scara se întinde de la declaraţiile pitoreşti ale lui Jean de Meung („[...] sînt mai nobili cei învăţaţi decît aceia care-şi petrec viaţa vînînd iepuri sau ocupîndu-se de proprietăţile sau de gunoiştile pe care le-au moştenit"), şi pînă la tratările ample ale lui Dante sau Coluccio Salutaţi.

Această dublă polemică este uşor de înţeles într-o vreme cînd învăţaţii se puteau identifica aproape în exclusivitate cu profesorii, cu cei ce transmiteau ştiinţa; situaţia devine însă mai dinamică şi mai problematică la sfîrşitul secolului al XlV-lea. Panorama citadelei intelectuale se diversifică: se ridică treptat o nouă pătură de intelec­tuali, formată din juriştii şi notarii italieni, cărora li se alătură noi personaje, ca artiştii. Pilduitoare este evoluţia lui Durer, care, după călătoriile în Italia, unde frecventează dezbaterile umaniştilor, din artizan şi giuvaergiu se transformă într-un intelectual, scriind tratate şi ilustrînd cărţile prietenilor scriitori (admonestat, fapt semnificativ, de către soţie, care-l îndemna „să se întoarcă la prăvălia lui şi să nu se amestece cu oamenii superiori").

Jurist, mai întîi notar, apoi cancelar la Todi şi la Florenţa, era Coluccio Salutaţi. Propria sa viaţă este cea care-i dictează modelul teoretic ce transpare din scrierile sale: „Speculaţia nu este scopul ultim al omului" şi: