Contribuţia traducătorilor

Fonti e aspetti guiridici, antropologici, religioşi, sociali e letterari

della condizione femminile, Patron Editore, Bologna, 1981. Duby, Georges, Le Chevalier, la Femme et le Pretre. Le mariage dans la

France feodale, Hachette, Paris, 1981.

Herlihy, David, Medieval Households, Harvard University Press, 1985. Nelli, Rene, L'Erotique des troubadours, Privat, Toulouse, 1963 şi 1984. Vetere, Benedetto şi Renzi, Paolo (coord.), Profili di donne. Mito, imma-

gine, realtă fra medioevo ed eta contemporanea, Congedo Editore,

Galatina, 1986.

Capitolul IX

SFÎNTUL

Andre Vauchez

Una dintre sarcinile specifice ale istoricului constă în demascarea falselor continuităţi postulate - cel puţin implicit - de limbaj, care, desemnînd cu aceleaşi cuvinte realităţi diferite, după epoci, ne pune în situaţia riscantă de a pierde sensul schimbării. Această atitudine vigilentă se impune cu deosebire în domeniul religiei, mai ales cînd este vorba de catolicism, care are tendinţa de a pune accentul pe continui­tatea credinţelor sale fundamentale şi a cadrului său instituţional de-a lungul secolelor. Astfel, avem uneori impresia că ştim ce a fost un episcop din Antichitate sau un preot medieval, referindu-ne la persoa­nele care exercită astăzi funcţiile respective în Biserică. Dar un asemenea tip de raţionament prin analogie duce cu uşurinţă la anacro­nism, în măsura în care identitatea vocabulelor ne face să pierdem din vedere mutaţiile ce pot să fi fost considerabile în anumite situaţii.

Problema se pune cu o acuitate specială în cazul sfinţilor, într-adevăr, însăşi natura documentelor pe care sîntem obligaţi să ne bazăm pentru a-i studia accentuează şi mai mult riscurile de deformare şi nivelare a realităţii, inerente oricărei cercetări istorice. Vieţile de sfinţi şi culegerile de miracole tind să-i adapteze pe slujitorii lui Dumnezeu la modele corespunzătoare, fiecare în parte, unei categorii recunoscute a desăvîrşirii creştine - martiri, fecioare, mărturisi­tori etc. - şi, dincolo de aceasta, figurii lui Hristos. Orice sfînt şi orice sfîntă demni de acest nume au încercat, într-adevăr, încă din timpul vieţii, dacă nu să se identifice cu persoana Fiului lui Dumnezeu, măcar să se apropie cît mai mult de norma absolută. Prin urmare, din acest punct de vedere nu e de mirare că seamănă unii cu alţii şi că minunile ce li se atribuie le evocă pe cele descrise de textele evanghelice, de la înmulţirea pîinilor pînă la învierea morţilor. Plecînd de la povestiri al căror obiectiv propriu-zis este tocmai acela de a „şterge" particularităţile indivizilor şi de a le transforma viaţa în fragmente de eternitate, este greu să ne imaginăm existenţa concretă a acestor personaje, ce se reduce adesea la o acumulare de stereotipuri. De aceea, hagiografia, apoi o anumită istoriografie au avut tendinţa de a-i prezenta pe sfinţi nu numai ca pe nişte fiinţe de excepţie, ci mai ales ca figuri repetitive în viaţa cărora singurul element susceptibil de variaţie era cadrul spaţio-temporal în care se înscriau, el însuşi definit în mod schematic, asemenea unui decor ce permite punerea în valoare a desăvîrşirii eroului sau eroinei.

288

OMUL MEDIEVAL

La sfîrşitul secolului trecut, reacţionînd împotriva acelor concepţii care, tot punînd accentul pe caracterul atemporal al sfinţeniei, sfîrşeau prin a o lipsi de orice dimensiune istorică, un curent critic — al cărui principal reprezentant în Franţa a fost P. Saintyves - a vrut, dimpo­trivă, să vadă în sfinţii creştini succesorii zeilor păgînismului. Pe baza anumitor continuităţi cultuale în locuri deja considerate sacre din Antichitate (izvoare, stînci sau păduri), acest autor a afirmat că, sub o pojghiţă de creştinism, s-au prelungit pînă tîrziu în Evul Mediu culte închinate de galo-romani unor semizei sau unor duhuri ce întrupau forţele naturii. Chiar dacă unele aparenţe o confirmă uneori, această teză prezintă, la fel ca interpretarea precedentă, neajunsul de a-l scoate pe sfînt din istorie, făcînd din cultul său un simplu paravan, în dosul căruia supravieţuiau rituri dintr-un alt ev. Dar a defini cultul sfinţilor în termeni de reminiscenţe duce în mod fatal la transformarea lui într-o formă de superstiţie, concept vag care, în orice caz, nu ar fî suficient pentru a da seamă de locul ocupat de închinarea la slujitorii lui Dumnezeu în universul religios medieval, în plus, o asemenea viziune, sub acoperirea mitologiei sau a etnolo­giei comparate, ajunge să neglijeze evoluţia foarte profundă marcată de creştinizare în domeniul relaţiilor dintre om şi natură. Distrugînd pădurile sacre şi înlocuind cultul fîntînilor şi al izvoarelor cu acela al sfinţilor, Biserica s-a angajat, de la sfîrşitul Antichităţii, într-o întreprindere cu bătaie lungă, al cărei scop era nici mai mult, nici mai puţin decît acela de a antropomorfiza universul şi de a supune omului lumea naturală. Sfinţii au jucat un rol important în acest proces. O abordare deopotrivă ştiinţifică şi obiectivă a problemei nu va uita să pună în evidenţă acest aspect fundamental al acţiunii lor, aspect prea multă vreme neglijat.

1. Locul sfintului în creştinismul medieval: moştenirea Antichităţii şi a Evului Mediu timpuriu

Nu Evul Mediu a inventat cultul sfinţilor, chiar dacă i-a dat o dezvoltare considerabilă, şi am risca să nu înţelegem nimic din acest aspect fundamental al creştinismului după anul 1000 dacă nu am ţine cont de moştenirea primelor veacuri.

Martirii mediatori şi patroni

într-adevăr, totul decurge din cultul martirilor, care au fost multă vreme singurii sfinţi veneraţi de creştini, păstrîndu-şi, chiar şi atunci cînd alte modele se vor fi afirmat, un prestigiu însemnat în Biserică, în ciuda unor analogii superficiale, aceştia din urmă nu aveau nimic în comun cu eroii greci sau romani. în Antichitatea clasică, moartea constituia o graniţă de netrecut între oameni şi zei. Or, în perspectiva

SFINTUL

289

creştină, tocmai pentru că muriseră ca oameni, după exemplul lui Hristos şi spre a rămîne credincioşi mesajului său, martirii aveau apoi acces la slava Paradisului şi la viaţa veşnică. Sfîntul este un om prin care se stabileşte un contact între cer şi pămînt. Comemorîndu-i naşterea pe lîngă Dumnezeu dincolo de moarte, aniversarea lui este sărbătoarea creştină prin excelenţă, întrucît reînnoieşte demersul salvator al unicului Mediator. Astfel, departe de a constitui moneda măruntă a noii religii sau o concesie făcută de elitele creştine maselor păgîne pentru a le uşura convertirea, cultul martirilor s-a înrădăcinat în ceea ce avea creştinismul mai autentic şi mai original în compa­raţie cu celelalte religii concurente de pe atunci.

Ceea ce nu înseamnă că el a inventat totul ex nihilo în acest domeniu. într-adevăr, în Antichitatea tîrzie persista o credinţă destul de generală în existenţa spiritelor legate de ocrotirea individului: demoni, duhuri, îngeri etc. Transpunînd asupra unor fiinţe umane -sfinţii - tipul de relaţii întreţinute de generaţiile precedente cu aceste fiinţe lipsite de trup, cîţiva mari episcopi din secolul al IV-lea (ca Paulinus de Nola şi Ambrozie de Milano) au propus credincioşilor şi comunităţilor creştine să ia drept intercesori pe bărbaţii şi femeile care meritaseră, prin credinţa lor eroică, să-l aibă pe Dumnezeu ocrotitor personal. Cultul martirilor s-a „democratizat" prin patronaj, bazat pe aceleaşi noţiuni ca relaţia de clientelă: loialitatea protejatului, „prietenia" şi datoria de a proteja a patronului faţă de cel care i-a cerut sprijinul. într-o societate ameninţată cu dezintegrarea, unde indivizii erau neliniştiţi la gîndul de a-şi pierde identitatea şi liber­tatea, sfinţii veneau la momentul potrivit pentru a da încredere şi a oferi perspective de mîntuire la nivelul vieţii cotidiene.

Printre cele mai discutabile afirmaţii ale istoricului englez P. Brown despre originea cultului martirilor figurează ipoteza potrivit căreia acesta din urmă s-ar fi organizat în plan privat înainte de a fi, într-o a doua etapă, asumat de responsabilii Bisericilor locale, îngrijoraţi să vadă că devoţiunile familiale din ce în ce mai frecvente în jurul mormintelor pun în pericol unitatea comunităţii creştine. în realitate, mărturia arheologiei permite rareori să ne întoarcem în timp dincolo de primele forme de cult, care sînt întotdeauna de tip liturgic. Dar nu este mai puţin exact faptul că episcopii au jucat un rol important în răspîndirea cultului martirilor şi i-au atribuit o funcţie esenţialmente ecleziastică, plasîndu-l sub controlul lor. Aşa se lămuresc, în egală măsură, confiscarea catacombelor romane de către papa Damasus şi „inventarea" relicvelor sfinţilor Gervais şi Protais la Milano, în 385, şi însuşirea lor imediată de către Ambrozie în folosul bisericii episcopale. Devenind patronus ceresc al catedralei Şi al cetăţii, sfîntul întărea prestigiul reprezentantului şi, în curînd, al succesorului său în această lume: episcopul. în plus, cu ocazia sărbătorilor - ritmate de calendar - şi a strămutărilor de moaşte, relicvele făceau obiectul unei cinstiri din ce în ce mai considerabile,