Contribuţia traducătorilor

2. De la sfinţenia ca funcţie la urmarea lui Hristos

Regi sfinţi şi călugări angelici (secolele X-XI)

în acest context religios foarte particular, reflectare a unei societăţi nobile pe cale de a se afirma şi a strînsei alianţe între Biserică şi putere ce caracterizează epocile carolingiană şi postcarolingiană, apar primii regi sfinţi. în Evul Mediu timpuriu existaseră deja cîţiva -sfîntul Sigismund (t 523), rege al burgonzilor, care s-a dezis de arianism şi a întemeiat abaţia de la Saint-Maurice d'Agaune, în Valais, sau sfîntul Edmond (t 839), rege al regatului East-Anglia, asasinat de danezi şi considerat apoi martir al credinţei creştine. Dar în afara celor cîteva cazuri particulare, prestigiul conferit de sfinţenie nu i-a interesat cîtuşi de puţin pe suveranii din Occident, atît timp cît s-au putut bizui pe menţinerea unei sacralităţi păgîne sau magice legate de puterea regală sau de anumite însuşiri ale deţinătorilor ei, ca părul lung la merovingieni. în schimb, noile dinastii instituite în Europa între secolele al VUI-lea şi al X-lea -Carolingieni, Ottonieni, Capeţieni etc. - au preferat să se sprijine pe Biserică în dorinţa lor de legitimare. în acest scop, ele au reînnoit tradiţiile imperiului creştin, aşa cum supravieţuiau ele în Bizanţ, şi le-au completat cu ritualul ungerii şi al încoronării pus la punct în Spania pentru consacrarea regilor vizigoţi. Prin mirul primit în acea zi, regele se deosebea de aristocraţia laică şi înclina de partea aşa--numiţilor oratores, devenind un fel de „episcop din exterior" căruia Biserica se străduia să-i orienteze şi să-i moralizeze faptele. Atît în

SFÎNTUL

295

Anglia, cît şi pe continent, în jurul funcţiei regale s-a dezvoltat o întreagă ideologie a lui rexjustus, foarte marcată de influenţa Vechiului Testament. Expresia ei cea mai reuşită o găsim în Viaţa capeţianului Robert cel Pios (f 1031), scrisă de călugărul Helgaud de Fleury, care, trecînd peste viaţa matrimonială foarte complexă şi puţin edificatoare a suveranului, a pus accentul pe aspectul liturgic al regelui-preot. Dacă nu este calificat drept sfînt, totuşi Robert apare, în acest text celebru pe bună dreptate, ca un intercesor privilegiat între oameni şi Dumnezeu, care îi acordase favoarea de a vindeca în chip miraculos scrofulele prin simpla putere a atingerii regale. Aşa a început în Franţa tradiţia regilor taumaturgi, atît de bine analizată de M. Bloch. în aceeaşi epocă, în ţările periferice ale Occidentului recent creşti­nate, procesul de sacralizare a puterii regale a căpătat forma unei sanctificări personale a anumitor suverani. A fost cazul în special pentru unii care au murit de moarte violentă în circumstanţe tragice, ca sfîntul Venceslas (t 929) în Boemia, asasinat la ordinul mamei şi al fratelui său, ori sfîntul Olav în Norvegia, ucis în 1030 în bătălia de la Stiklestad. în veneraţia care a înconjurat rapid aceste perso­naje, este foarte greu să desluşim ceea ce ţine de o sacralitate păgînă şi de intervenţia Bisericii. De exemplu, Olav era ultimul descendent al dinastiei Yngling, ce se pretindea de origine divină, dar a fost şi artizanul creştinării Norvegiei. în orice caz, clericii l-au prezentat ca pe un martir, asimilat cu Hristos prin moartea sîngeroasă şi prin minunile care i-au urmat. Mai tîrziu avea să devină sfîntul naţional al ţării sale, iar la sfîrşitul Evului Mediu va fi considerat rex perpetuus al acesteia. Alături de Suedia şi Danemarca, unde întîlnim pînă în secolul al XlII-lea multe cazuri similare, trebuie să menţionăm mai ales Ungaria, unde dinastia Arpadienilor şi-a păstrat, după convertirea la creştinism, prestigiul sacral deţinut în epoca păgînismului: din 1083, Biserica a recunoscut sfinţenia regelui Ştefan (t 1038), care şi-a făcut poporul să se boteze, şi pe cea a fiului său Imre (t 1031), cărora li se adaugă ceva mai tîrziu regele Ladislau (t 1095). în Anglia, cultul regelui anglo-saxon Eduard Confesorul (t 1066) a luat o dimen­siune naţională, începînd din secolul al XH-lea, cînd Plantageneţii au încercat să introducă, după modelul Franţei, ideea unei regalităţi sacre şi taumaturgice. Chiar în regiunile centrale ale creştinătăţii, unde tipul sfîntului rege a rămas o excepţie, au existat tentative mai mult sau mai puţin reuşite de a crea o „aură" de sfinţenie în jurul unor prinţese, ca regina Matilda (t 968), soţia lui Henric I, în onoarea căreia au fost scrise, în Saxa, în epoca ottoniană, două Vitae succe­sive, sau împărăteasa Adelaida (t 999), văduva lui Otto I, canonizată de Urban al II-lea în 1097. Ivite în urma întîlnirii dintre voinţa de autocelebrare a neamului proprie dinastiilor ajunse pe culmile puterii şi recunoştinţa pe care călugării sau călugăriţele ardeau de nerăbdare să şi-o manifeste faţă de binefăcătoarele lor, asemenea culte constituie expresia unei societăţi în care Biserica accepta să-i sanctifice pe

296

OMUL MEDIEVAL

strămoşii regelui pentru a-i apăra legitimitatea şi a consolida o putere ameninţată, în anumite cazuri, de ascensiunea feudalităţii.

Chiar pe vremea cînd se afirma cu succes acest tip de sfinţenie foarte lumească, printre clerici se dezvoltă un ideal ce pune în valoare profesiunea monastică şi face din mănăstire anticamera paradisului. Astfel de concepţii nu erau noi, dar au dobîndit o credibilitate reală din momentul în care monahismul benedictin, sub acţiunea unor fermenţi spirituali foarte activi, a început să se reformeze. Restaurarea a trecut prin reinstituirea practicii religioase regulate, în special în domeniul liturghiei, şi prin exaltarea virginităţii, considerată drept punctul central al desăvîrşirii creştine. Călugării sînt sfinţi la modul colectiv întrucît se roagă şi sînt neprihăniţi. Făcîndu-i asemănători cu îngerii şi contrastînd cu moravurile puţin edificatoare ale clerului secular, această existenţă le-a atras bunăvoinţa credincioşilor. Ade­vărat soldat al lui Hristos {miles Christi), călugărul, după Odon de Cluny, împlineşte, prin renunţarea la orice proprietate particulară, la violenţă şi la viaţa sexuală, taina milosteniei, iar prin sacrificiul său face posibilă mîntuirea omenirii păcătoase. Anticipare a împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt, mănăstirea constituie locul prin excelenţă al sanctificării. Nu întîmplător, marii abaţi clunisieni, ca sfîntul Bernard mai tîrziu, au încercat să-i atragă pe toţi oamenii, clerici sau laici, la care descopereau remarcabile calităţi umane şi reli­gioase ; cîteodată, acest fapt nu convenea anumitor papi sau episcopi, deoarece ei îi vedeau retrăgîndu-se la mănăstiri pe cei mai buni creştini de care Biserica ar fi avut nevoie.

în climatul spiritual foarte marcat de cenobitismul benedictin, este normal ca personajele care au reţinut cu precădere atenţia contemporanilor lor să fi fost reformatori ai monahismului ca Gerard de Brogne (t 959), cel care a restaurat mănăstirea cu acelaşi nume din Hainaut, preafericitul Jean de Gorze (t 974) în Lorena şi mai ales marii abaţi de la Cluny, sfîntul Odilon (t 1048) şi sfîntul Hugues (t 1108), sub conducerea cărora congregaţia burgundă a atins apogeul. Dar pentru a da o idee exactă despre strălucirea sfinţeniei monastice, s-ar cuveni să adăugăm la aceste personalităţi majore numele cîtorva zeci de bărbaţi şi, într-o mai mică măsură, de femei care au marcat prin intensitatea vieţii lor spirituale o anumită abaţie sau un anumit priorat¹. Ar trebui mai ales să subliniem extraordinarul impact al idealului monastic asupra tuturor celorlalte forme de viaţă creştină, de la cea a episcopului şi a preotului pînă la cea a laicilor, după cum o dovedeşte exemplul sfîntului Geraud d'Aurillac (t 909), un conte din Auvergne pe care biograful său, Odon de Cluny, îl face să se comporte ca un călugăr rătăcit în lume.

Unul dintre factorii principali ai succesului deosebit cunoscut de modelul monastic în Evul Mediu timpuriu constă în aceea că el

SFÎNTUL

297

1. Mănăstire condusă de un prior (n.t.).

corespundea perfect ideii pe care oamenii de atunci şi-o făceau despre sfinţenie, ce reprezenta pentru ei o problemă a „profesioniştilor". Oare nu doar fiii sfîntului Benedict trebuiau să se comporte în permanenţă ca nişte oameni religioşi, spre deosebire de credincioşi şi chiar de clerici, care nu erau astfel decît într-un mod mai mult sau mai puţin episodic? Oare rugăciunile şi sacrificiul euharistie dăruit de ei spre mîntuirea sufletelor nu urcau zi şi noapte spre tronul lui Dumnezeu? De aceea masele, simţindu-se descalificate a priori în cursa pentru sfinţenie, lăsau asupra lor grija de a asigura funcţia de mediere între cer şi pămînt, în lipsa căreia nici o societate nu putea supravieţui, în opinia oamenilor din această epocă.