Contribuţia traducătorilor

MARGINALUL

Bronislaw Geremek

Marginalul nu este niciodată menţionat explicit în documentele ce reflectă conştiinţa colectivă medievală. Nu apare în textele consa­crate analizei împărţirilor sociale datînd din Evul Mediu, nu este niciodată amintit în lucrările care descriu „stările lumii" şi nu îl regăsim nici în imaginile „dansului macabru" din Evul Mediu tîrziu, unde Moartea îi atrage într-o horă pe reprezentanţii diferitelor grupuri şi categorii sociale din epoca respectivă. Totuşi, marginalitatea este un fenomen prezent în viaţa societăţilor medievale: ea rezultă din respingerea sistemului instituit de către indivizi sau grupuri ce refuză să se conformeze normelor de convieţuire, legilor şi princi­piilor cărora viaţa colectivă le rămîne supusă. în Evul Mediu există, într-adevăr, un anumit spaţiu de viaţă socială bazat pe principiul an sich: un univers aparte întru cîtva, cu o coeziune internă foarte scăzută, dar care, global, este perceput de societate drept „diferit". Prezentînd o întreagă paletă de nuanţe, „diferenţa" ar putea fi redusă la principalele două aspecte: forme de activitate (ocupaţii, meserii practicate) şi grad de detaşare în raport cu „societatea ordinii". Imaginea marginalului apare cîteodată în literatură şi artă, ca şi în scrierile teologilor şi ale moraliştilor. Legislaţiile statală, ecleziastică şi municipală nu-i uită nici ele pe cei ce refuză să asculte de „normă": exclus din documentele-mărturii ale conştiinţei colective, marginalul pare a fi omniprezent în arhivele de poliţie şi ale tribunalelor.

De-a lungul mileniului medieval, continentul european a fost teatrul unor mutaţii în modurile de organizare socială, economică, administrativă şi politică din viaţa comunităţilor, mutaţii neîntre­rupte, chiar dacă ritmul lor era diferit de la o regiune la alta. în paralel cu aceste transformări, marginalitatea se schimba şi ea, căpăta mereu alte forme. Nu vom încerca să-i descriem aici manifes­tările precise, în diferite momente ale evoluţiei istorice şi în diverse teritorii ale civilizaţii europene; ne propunem să reconstituim cadrul general al procesului de alienare şi de excludere a indivizilor din colectivităţile lor şi să punem în evidenţă variaţiile de ritm şi de dinamism ale marginalizării, spre a da astfel o imagine generală, psihologică şi socială, a marginalilor medievali.

în Cartea etimologiilor, Isidor din Sevilla s-a întrebat care este originea termenului exilum. Or, potrivit lui, exilum - una dintre noţiunile cele mai importante cu privire la marginalitatea medievală -provine din extra solum. într-adevăr, exilul este soarta celor care se

320

OMUL MEDIEVAL

află în afara „solului" lor, al locului de baştină, al patriei. Evident, semnificaţia profundă a noţiunii merge mult mai departe de sensul său „geografic": ea determină orizontul socio-cultural al societăţilor tradiţionale. Condiţia naturală a omului este aceea de a trăi pe pămîntul natal, acolo unde mormintele strămoşilor stabilesc o conti­nuitate istorică ce creează cadrul existenţei, bazat pe legături strînse de rudenie şi de vecinătate formate de-a lungul timpului. Ceea ce nu înseamnă că societăţile medievale se caracterizau printr-o mare stabilitate - nici pe departe: imense grupuri umane erau atrase în valuri de migrare şi de colonizare a noi teritorii; urbanizarea deter­mină un flux constant al populaţiei rurale spre oraşe, ca şi din oraşele mici spre cele mari, ceea ce compensa deficitul demografic ce caracteriza pe atunci spaţiul urban în plină evoluţie; în sfîrşit, pentru anumite categorii de populaţie, deplasările rămîneau legate de rolul lor social sau făceau parte, pentru unii indivizi, din ucenicia profesională (deplasări ale cavalerilor, ale calfelor, ale şcolarilor, ale călugărilor...).

Ceea ce nu împiedică totuşi ca, în mentalitatea oamenilor medie­vali, stabilitatea (dovedind ataşamentul indivizilor faţă de locul natal şi faţă de comunitatea de acolo) să apară drept o valoare deosebit de preţioasă, căci sentimentul de ordine şi de securitate în viaţa socială este întemeiat în principal pe legăturile de sînge.

Opoziţia „ai săi/străinii" nu este atît de dihotomică pe cît am putea crede. Ea rămîne marcată de ambivalenţele datorate celor două semnificaţii atribuite de Părinţii Bisericii noţiunii de „străin", interpretată ca o valoare cînd negativă, cînd pozitivă. Pentru Grigore cel Mare, ea are un sens negativ: cine altul decît îngerul căzut este numit „străin" ? (Quis vero alienus nisi apostata angelus vacotur ?), întreabă el în Moralia, comentariu la Cartea lui Iov. Dar în timp ce stabileşte o sinonimie între duhurile rele şi străini - fiindcă astfel apar aceştia din urmă în tratatul său -, Grigore cel Mare nu evită să reia învăţătura Sfintei Scripturi potrivit căreia creştinul pe pămînt nu este decît călător şi pelerin, mereu pe drum pentru a-şi regăsi patria cerească. Tema detaşării creştinului de patria pămîntească revine constant în literatura patristică şi îşi găseşte răsfrîngerea în ascetismul religios, mod de viaţă ce implica, printre alte renunţări, ruperea legăturilor cu pămîntul natal. Aceeaşi ambivalenţă există în atitudinile şi obiceiurile tradiţionale: ospitalitatea şi ajutorul acordat necunoscuţilor nu exclud frica faţă de un străin.

Traducînd cel mai bine condiţia creştinului (călător - viator - în viaţa pămîntească) ideea de călătorie implică un element de margi-nalizare sau un anumit risc de marginalizare. Părăsind mediul în sînul căruia a trăit, individul înfruntă de-acum încolo o realitate ce i se oferă în orice clipă sub aspecte noi, cîteodată ameninţătoare: el se expune primejdiilor drumului, trebuie să intre în legătură cu necunoscuţi şi să facă faţă unor pericole naturale; Yvain, cavalerul rătăcitor din opera lui Chretien de Troyes, merse:

MARGINALUL 321

Peste munţi şi văi

în lungul şi-n latul pădurilor

în locuri ciudate şi sălbatice

Şi umblă prin trecători îngrozitoare

Şi trecu prin primejdii şi necazuri nenumărate.