Contribuţia traducătorilor

OMUL MEDIEVAL

nedemne, inventariate de dreptul canonic, sînt înlocuite de statute stabilite cu ocazia sinoadelor. In fruntea activităţilor demne de blam continuau totuşi să se menţină meseria de histrion şi menestrel, prostituţia, proxenetismul, cămătăria, ca şi toate ocupaţiile care, în exercitarea, lor presupuneau contactul cu sînge, carne de animale, corpuri moarte. Uneori, statutele adoptate la sinoade şi legislaţia referitoare la dreptul cutumiar citau, printre „ponegriţi", pe hangii, „făcători de farmece" şi „vrăjitori", ca şi pe gunoierii municipali (însărcinaţi, printre altele, cu spălarea latrinelor). Cel ce practica o meserie cu totul obişnuită, dar considerată „murdară", nu putea aspira la o carieră ecleziastică, după cum nu avea dreptul (regulă valabilă în mai multe oraşe) de a ocupa funcţii municipale oficiale.

în statutele corporaţiilor de meserii din Germania, noţiunea de „infamie profesională" deţine un loc deosebit de important. Nu numai că lista meseriilor „infame" este foarte lungă, dar condiţia lucrătorilor este determinată de originea lor: cei ce doresc să adere la o corporaţie trebuie să facă dovada unui trecut „onorabil" al părinţilor. Sînt excluşi din start copiii bastarzi, copiii de servitori sau de persoane care au practicat o meserie „infamă". Cît despre ultima categorie, ea cuprinde meserii ca: hingher, călău, paznic municipal, gunoier, gropar, măcelar sau simplu sacrificator, servitor la băile publice, bărbier, prostituată, proxenet, menestrel, dansator pe sîrmă şi bufon, ţesător, călcător de postav, cioban... (Proverbul german: Schăfer und Schinder, Geschwisterkinder, „Ciobanul şi hingherul sînt ca doi fraţi", este dispreţuitor faţă de ambele meserii, care apar ca purtătoare ale unui fel de stigmat. Meseria de hingher nu a încetat niciodată să fie considerată dezonorantă şi, vreme îndelungată, o asemenea infamie a apăsat şi asupra celei de cioban.) Desigur, alungarea în marginea societăţii a celor care practicau o meserie „nedemnă" nu este caracte­ristică numai pentru mentalitatea medievală; legislatorii germani încă edictează reguli în acest sens în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Iar fenomenul a persistat chiar pînă în zilele noastre: diferite studii etnografice vin să-i confirme prezenţa în viaţa modernă.

Bineînţeles, există un anumit decalaj între norme - fixate de dreptul canonic, de legislaţia municipală sau de regulile tradiţional stabilite în cadrul breslei - şi realitatea socială. Unele dintre mese­riile respinse au sfîrşit prin a fi recunoscute şi chiar au obţinut un statut cu totul onorabil. Sfera de acţiune a normelor, în timp şi spaţiu, ca şi impactul lor real nu au fost suficient studiate pînă în prezent. Dar nu încape nici o îndoială că ele interveneau constant în viaţa socială, iar astăzi apar ca o mărturie despre organizarea ei. Rolul regulilor fixate de dreptul canonic este preeminent în această imagine, de vreme ce Biserica determina în mod fundamental compor­tamentele şi felul de a gîndi ale societăţilor din epoca respectivă.

Definiţia medievală a meseriilor „nedemne" îşi are originile în dreptul roman, care s-a ocupat de noţiunea de infamie sub diferite