Contribuţia traducătorilor

La Mediterranee et le monde mediterraneen a l'epoque de Philippe II, A. Colin, Paris, 1949 (v. şi ediţia în limba română, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al H-lea, voi. I-VI, traducere de Mircea Gheorghe, prefaţă de Alexandru Duţu, Meridiane, Bucureşti, 1986); Civilisation materielle, economie et capitalisme, XV^eme-XVIII^eme siecles, voi. I-III, A. Colin, Paris, 1967-l979 (v. şi ediţia în limba română, apărută în şase volume: Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Jocurile schimbului. Timpul lumii, traducere şi postfaţă de Adrian Riza, Meridiane, Bucureşti, 1989). Ambele sinteze au fost de mai multe ori reeditate pînă astăzi, bucurîndu-se şi de nenumărate versiuni în limbi străine.

REDESCOPERIREA UMANITĂŢII DE ODINIOARĂ

349

decît să sublinieze tipul specific de legităţi cu care opera disciplina pe care o reprezentau, legitimîndu-i astfel statutul ştiinţific pentru a surclasa definitiv sociologia, a cărei superioritate simbolică de la începutul secolului se construise tocmai pe acest pretins deficit atribuit concurentei sale. Anexarea integrală a socialului şi reconfigurarea obiectului de studiu au servit aceluiaşi scop, asigurînd istoricilor şi controlul asupra poziţiilor instituţionale şi simbolice deţinute în cîmpul intelectual francez de colegii lor sociologi. Revenind la tipul inedit de explicaţie propus de „noua istorie", trebuie spus că această substituire părea atunci (în anii '6O-'7O) cu atît mai justificată cu cît înseşi metodele de a o realiza repudiau în mod explicit demersurile obişnuite ale anchetelor retrospective. Dacă, în conformitate cu perspectiva tradiţio­nală asupra trecutului, învederată de pozitivism, faptele se impuneau cercetătorului oarecum de la sine, printr-o simplă lectură a documentelor, acum, din perspectiva „noii istorii", ele erau nu numai construite, ci şi atent selecţionate, în forma unor date omogene, repetitive, compara­bile, apte - prin tratament cantitativ - de a dezvălui constantele căutate. în plus, desfăşurarea cercetării în funcţie de un anumit set de probleme a schimbat şi relaţia dintre „perioadă" şi „obiectul" investigat, cea dintîi nemaifiind privilegiată în detrimentul celui de-al doilea, cum se întîmplase pînă atunci, ci, dimpotrivă, depinzînd în exclusivitate de natura chestionarului elaborat. Pe de altă parte, orientarea cercetării în funcţie de un îndreptar prestabilit a atras, fatalmente, după sine şi diversificarea progresivă a instrumentarului anchetei, în spiritul unui ecumenism de metodă şi strategie judecat drept cel mai în măsură să producă condiţiile de maximă inteligibilitate a fenomenelor sociale¹. Deschiderea sistematică şi intrarea tot mai hotărîtă a istoriei în dialog cu ştiinţele învecinate (economia, sociologia, psihologia, demografia, etnologia, lingvistica etc.) au constituit, astfel, alături de inovaţiile semnalate deja, încă un atu esenţial al „noii istorii", cu un rol hotărîtor în actuala configurare a unei noi paradigme a ştiinţelor sociale, bazată pe principiul confluenţelor şi definită prin ceea ce Mattei Dogan şi Robert Pahre au numit „proces de hibridare"². Deschiderea istoriei spre epistemologii conexe nu a însemnat însă doar un substanţial cîştig metodologic. în egală măsură, ea le-a îngăduit specialiştilor să-şi nuanţeze continuu întrebările adresate trecutului, să-şi extindă orizontul anchetei şi, mai ales - dar corelativ - să identifice domenii inedite de cercetare (demografia istorică, familia, mentalul colectiv, viaţa cotidiană etc.)³, devenite foarte curînd de sine stătătoare, ca ştiinţe independente. Mai

1. Francois Furet, L'Atelier de l'histoire, Flammarion, Paris, 1989, pp. 73-88. Cf. şi Lawrence Stone, The Past and the Present Revisited, Routledge and Kegan Paul, Londra-New York, 1987, pp. 21 sqq.

2. Cf. Mattei Dogan, Robert Pahre, Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disci­plinelor, traducere din limba franceză de Nicolae Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1997, ediţia a Ii-a.

3. Jacques Le Goff, „L'histoire nouvelle", in La Nouvelle Histoire..., pp. 229-240 (v. nota 1, P- 346).

350

OMUL MEDIEVAL

este oare nevoie să precizăm că toate aceste evoluţii convergente au revoluţionat şi noţiunea de document istoric?

Acest lucru s-a produs în două moduri: mai întîi, printr-o extensiune fără precedent a categoriilor de surse, prin care textelor tradiţionale -ridicate de istoria pozitivistă la rangul de unic referent - le-au fost alăturate izvoare noi, precum documentele figurative, descoperirile arheologice, piesele elaborate de anchetele orale, dar şi filmul, foto­grafia, statisticile şi monumentele, de asemenea considerate drept surse de primă mînă. în al doilea rînd, „revoluţia documentară"¹ a „noii istorii" şi-a asociat şi o grilă complet diferită de lectură, substi­tuind elementarei critici de veracitate, apreciată pînă atunci drept suficientă pentru a valida cercetarea, demersul infinit mai complicat, dar şi mai profitabil, al de structurării documentului, atent nu numai la mesajul său manifest, ci şi la contextul elaborării sale, la natura emitentului/emitenţilor, la ansamblul de proceduri ce au concurat la producerea sa, totul cu scopul mărturisit de a pune în lumină atît intenţiile „actorilor" sociali, cît şi dominantele background-ului. Aplicată şi textelor oficiale (anchete, rapoarte, memorii etc.) acest nou tip de lectură, în filigran, a scos la iveală - din spatele expresiilor formale şi al retoricilor de circumstanţă - discursul celor mulţi, al anonimilor trecutului, restituindu-ne, împreună cu el, crîmpeie din viaţa lor coti­diană². In acest mod, cercetarea istorică a dobîndit accesul îndelung căutat la umanitatea de odinioară, pe care ne-a redat-o, în deceniile din urmă, în cele mai variate şi neaşteptate chipuri.

Corolarul tuturor acestor inovaţii de orizont, metodă şi documentare a fost un stăruitor şi ambiţios efort spre globalitate. Noţiunea nu este cîtuşi de puţin clară, iar lămuririle aduse ocazional de corifeii „noii istorii" nu au contribuit prea mult la limpezirea ei. Din pluralitatea sensurilor susceptibile a i se asocia, două par a fi oarecum dominante: unul care trimite la natura însăşi a demersului restitutiv, al doilea aşa-zis de poziţionare. Definiţia reconstituirii istorice ca una globală presupunea, potrivit primului înţeles, nu atît o voinţă de identificare cu întregul şi nici privilegierea sintezei în dauna studiilor de caz, cît, mai curînd, preocuparea de a avea asupra unui obiect de studiu sau a unei probleme date o perspectivă cît mai completă cu putinţă, o descriere exhaustivă şi o explicaţie îndeajuns de cuprinzătoare pentru a depăşi toate concluziile parţiale ale celorlalte ştiinţe sociale. „Orice formă de istorie nouă - observa în acest sens Jacques Le Goff - care se aşază sub o etichetă în aparenţă parţială sau sectorială... este, de fapt, o tentativă de istorie totală, o ipoteză globală de explicaţie", punînd

REDESCOPERIREA UMANITĂŢII DE ODINIOARĂ

351

1. Ibidem, p. 213.

2. Printre cele mai reuşite anchete de acest gen se numără cele ale lui Emmanuel Le Roy Ladurie (Montaillou, sat occitan, de la 1294 pînă la 1324, traducere, prefaţă şi note de Măria Carpov, Meridiane, Bucureşti, 1992, voi. I-II); Carlo Ginzburg (Brînza si viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, traducere de Claudia Dumitriu, Nemira, Bucureşti, 1997); Giovanni Levi (Inheriting Power. The Story of an Exorcist. Translated by Lydia G. Cochrane, The University of Chicago Press, Chicago-Londra, 1988).

în joc serii cauzale diferite¹. Formulată astfel, globalitatea nu se rezuma doar la completitudine. Ea părea că-şi adjudecă, într-un fel, însăşi... eternitatea, de vreme ce explicaţia spre care tindea avea ambiţia de a fi, dacă nu definitivă, în orice caz greu de depăşit. Această intenţie ne edifică şi asupra celui de-al doilea sens al termenului: căci, dacă explicaţia pusă în joc de „noua istorie" integra toate contribuţiile parti­culare ale celorlalte discipline sociale cu care intra în dialog, atunci revendicarea unei întîietăţi simbolice faţă de acestea devenea perfect naturală, nemaitrebuind justificată. Aidoma sociologiei durkheimiene de odinioară, care îi nutrise ambiţiile secrete, „noua istorie" nu aspira doar la un loc specific, bine determinat, în panoplia ştiinţelor umane. Ceea ce urmărea ea, de fapt, era centralitatea. Această pretenţie exor­bitantă nu era, în ciuda aparenţelor, lipsită de riscuri. Stîrnind în cîmpul celorlalte ştiinţe sociale o legitimă contrarietate, ea invita, fără voie, la punerea în lumină a limitelor „noii istorii", alimentînd astfel elanul unei critici care, începută cu mai bine de un deceniu în urmă, continuă cu aceeaşi fervoare şi astăzi².

Pe lîngă reproşurile ce vizau aspectul publicitar al tipului de istorie practicat de grupul de la Annales şi concesiile uneori substanţiale făcute gustului public şi limbajului mass-media, precum şi alte laturi nu mai puţin grăitoare ale fenomenului (reciclarea tacită şi anexarea în propriul folos a unor descoperiri mai vechi, ignorarea unor nume de referinţă în istoriografia franceză, ca, bunăoară, cel al lui Henri-Irenăe Marrou, monopolizarea instituţiilor academice, galocentrismul declarat şi privilegierea ca domeniu de cercetare a Evului Mediu în detrimentul celorlalte epoci), imputările cele mai serioase aduse „noii istorii" au avut în vedere înseşi opţiunile ei teoretice. S-a observat, de pildă, că extensiunea continuă a orizontului tematic şi perfecţionarea metodelor de anchetă au avut darul de a compromite iremediabil orice încercare de sinteză, restituţiile cuprinzătoare cedînd în chip tot mai vădit locul unei istorii „pe bucăţi"³, .mai subtilă şi poate şi mai exactă, dar incom­parabil mai slabă atît sub raportul unităţii, cît şi al posibilităţii de a deduce din evoluţia diverselor fenomene un sens sau, cel puţin, o imagine de ansamblu, în beneficiul „noii istorii", se cuvine totuşi să recunoaştem că acest proces a fost mai lent decît îl arată aparenţele, „pulverizarea" tematică şi metodologică de care aminteam instalîndu-se numai după o primă fază - a anilor '60-70 - cînd efortul continuatorilor lui Bloch şi Febvre de a depăşi compartimentarea factologică a istoriei pozitiviste s-a tradus printr-o serie de construcţii de mare amploare, menite să evidenţieze ceea ce grupul de la Annales preţuia cel mai mult: structurile civilizaţiilor, forţele profunde şi evoluţiile de durată. Remarcabilele analize ale lui Henri Pirenne, elaborate în funcţie de

1. Cf. „L'histoire nouvelle...", loc. cit., p. 212.

2. Una dintre cele mai dure - şi, în acelaşi timp, întemeiate - critici la adresa „noii istorii" a fost întreprinsă de Herv6 Coutau-B6garie (v. nota 2, p. 346).

3. Potrivit de-acum bine cunoscutei expresii a lui Francois Dosse, Lhistoire en miettes. Des Annales o la „nouvelle histoire", Editions La Decouverte, Paris, 1987.

352

OMUL MEDIEVAL

potenţialul explicativ al factorului economic, în speţă comercial¹, sau celebrele sinteze braudeliene (concepute din perspectiva pluralităţii duratei) sînt, din acest unghi, cît se poate de revelatoare, nefiind însă unice. întocmai ca Societatea feudală a lui Marc Bloch, dar cu siguranţă într-o măsură mai mare decît ea, aceste scrieri învederau însemnătatea tendenţialităţii structurale în schimbarea istorică, interpretată - cum nu o făcuse totuşi Bloch - ca liberă de orice intervenţie umană. „în explicaţia istorică, potrivit vederilor mele bune sau rele - nota Braudel, motivîndu-şi opţiunea -, totdeauna timpul lung sfirşeşte prin a triumfa. Contestatar al unei mulţimi de evenimente, al tuturor acelora pe care nu ajunge să le antreneze în propriul său curent şi pe care le îndepărteză necruţător, el limitează, desigur, libertatea oamenilor şi chiar partea ce revine hazardului."² Or, expulzarea (sau diminuarea pînă la insignifianţă) a evenimenţialului în favoarea marilor structuri şi aruncarea în deri­zoriu a individualităţilor, pe lîngă faptul că erau din ce în ce mai dizarmonice cu evoluţia spiritului public occidental (caracterizat, cu începere din anii '80, printr-o sensibilitate crescîndă faţă de tot ceea ce însemna specificitate şi diferenţă), nu cadrau nici cu profesiunea iniţială de credinţă a „noii istorii" - nutrită, în această privinţă, nu de exemplul lui Marc Bloch, ci de cel al lui Lucien Febvre -, de a se dedica aducerii în actualitate a trecutului prin prisma dimensiunii sale umane. Criza provocată de această inadecvare şi reacţia inversă ce a urmat au substituit amplelor construcţii de tip pirennian şi braudelian parţiali­tatea reconstituirilor şi perspectivele fragmentare de care am vorbit, reabilitînd, simultan cu latura subiectivă, umană, a trecutului, şi genurile care o puteau evoca cel mai bine: biografia (monografia), politicul, naraţiunea şi evenimentul. Sînt chiar cele pe care le oglindeşte, în parte, şi prezentul volum. Mă voi referi imediat la el, nu înainte însă de a stărui cîteva momente asupra biografiei intelectuale a coordona­torului (Jacques Le Goff), care - după cum spuneam la început -denotă, prin cel puţin cîteva din secvenţele ei definitorii, evoluţiile mai sus schiţate.

Născut la Toulon („oraşul cel mai colonialist din Franţa"), la 1 ianuarie 1924³, Jacques Le Goff era copilul unic al unei familii de intelectuali⁴,

1. V., de exemplu, între multe altele, Mahomed şi Carol cel Mare, traducere de Sanda Oprescu, Meridiane, Bucureşti, 1996 şi Histoire economique et sociale du Moyen Age, PUF, Paris, 1963.

2. Cf. Mediterana şi lumea mediteraneană..., ed. cit., voi. VI, p. 167.

3. Pentru informaţiile care urmează, y. Jacques Le Goff, Une viepour l'histoire. Entretiens avec Marc Heurgon, Editions de la Decouverte, Paris, 1996. Mulţumesc doamnei Cristiana Oghină-Pavie pentru semnalarea acestei surse.

4. Tatăl era profesor de engleză, cu stagii de predare la Salonic, Smirna şi Alexandria. Mama, în schimb, era profesoară de pian şi, spre deosebire de soţul ei - care devenise profund anticlerical după afacerea Dreyfus -, o catolică ferventă, fără a-i fi impus însă fiului aceeaşi opţiune. Căsătorindu-se, soţii Le Goff hotărîseră, în privinţa copiilor ce urmau să-i aibă, ca aceştia să urmeze un învăţămînt religios pînă la vîrsta primei comuniuni, dar frecventînd numai şcoala publică laică. Ulterior, ei trebuiau să decidă singuri dacă doreau să continue sau nu pe calea religioasă. Jacques Le Goff a ales să nu facă acest pas (ibidem, p. 10).
REDESCOPERIREA UMANITĂŢII DE ODINIOARĂ

353

a cărei sensibilitate democratică de stînga i-a inspirat de timpuriu viitorului istoric o privire critică asupra ierarhiei sociale, deloc neglijabilă în formarea sa intelectuală. Această opţiune a devenit, la adolescenţă, şi mai pronunţată, încurajată fiind să se cristalizeze atît de militan­tismul matern (mama sa a fost, între 1935-l937, animatoarea unui grup creştin-democrat, la ale cărui reuniuni şi-a adus cu regularitate şi fiul), cît şi de victoria Frontului Popular, din 1935. pe care tînărul Le Goff nu numai că a aplaudat-o, dar a şi sprijinit-o printr-o campanie nu lipsită de riscuri, în atmosfera încă de pe atunci de dreapta (adesea chiar extremistă) din oraşul natal. Anii războiului (cînd tatăl refuză să adere la Legiunea de combatanţi cai'e-l susţineau pe Petain, iar el însuşi se sustrage serviciului de muncă obligatorie în Germania) nu puteau decît să-i consolideze într-un chip şi mai pronunţat orientarea de stînga, în consens cu simpatiile celor care făceau parte din aceeaşi familie spirituală ca şi el. După doi ani de liceu la Marsilia (194l-l943), Le Goff se retrage cu familia într-un sat din Alpi, unde intră în contact cu un grup din Rezistenţă. Debarcarea în Normandia şi capitularea Parisului îngăduie familiei să se instaleze în capitală (noiembrie 1944), unde va rămîne pentru totdeauna. Din fericire, experienţele ce au urmat aveau să-l vindece definitiv pe Jacques Le Goff de predispo­ziţiile sale de stînga, ferindu-l de a cădea în cecitatea care a afectat, după război, întreaga intelectualitate franceză. Fiind la Praga, în anii 1947-l948, ca bursier al Ministerului Afacerilor Străine, pentru a pregăti o diplomă de studii superioare asupra începuturilor Univer­sităţii caroline, tînărul istoric asistă ca martor ocular la lovitura de stat care a instaurat comunismul. „Am văzut [atunci] - mărturisea el peste ani - cum se instala o democraţie populară, nu graţie unei mişcări a poporului, ci pur şi simplu prin luarea puterii de către un aparat politic susţinut din exterior."¹ Acelaşi episod l-a pus la adăpost şi de ispita de a se înscrie în partidul comunist, coincizînd, pe de altă parte, şi cu desprinderea de Biserică. Simultaneitatea celor două abandonuri nu este, probabil, întîmplătoare. „...Ceea ce vedeam la Ecole Normale - îşi amintea mai tîrziu istoricul - era că funcţionarea Partidului comunist se asemăna cu funcţionarea Bisericii. [...] Nu urma să părăsesc o Biserică pentru a merge în alta." Spre onoarea lui, Jacques Le Goff a evitat să facă acest pas, fiind astfel scutit de amarele deziluzii ulterioare ale multora dintre confraţii săi².

1. Ibidem, p. 64. Jacques Le Goff nu va reveni la Praga decît în 1992, pentru a primi placheta de aur Palacky a Academiei Cehe de Ştiinţe.

2. Ibidem, p. 68. Spectacolul la care asistase fără voie la Praga nu l-a deter­minat totuşi pe reputatul medievist să evite ulterior orice legătură cu Estul comunizat. La puţin peste un deceniu de la evenimentul evocat, (în 1959), Le Goff se afla la Varşovia, ca emisar al celebrei EHESS - Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales - şi al lui Fernand Braudel, care stabilise în acea epocă legături deosebit de strînse cu Polonia, sprijinit fiind de Ministerul Educaţiei Naţionale şi de cel al Afacerilor Străine. Aici o va cunoaşte, în 1961, pe Hanka, viitoarea soţie (cei doi se vor căsători în 1962 şi vor avea doi copii: Barbara şi Thomas) şi tot aici îl va întîlni Le Goff pe Bronislaw Geremek, medievist şi el, cu care va lega o prietenie statornică.

354

OMUL MEDIEVAL

REDESCOPERIREA UMANITĂŢII DE ODINIOARĂ

355

Gustul pentru istorie i-a fost deschis şi cultivat viitorului medievist nu numai de prestigioasele instituţii pariziene la care a studiat (Liceul „Louis-le-Grand" şi mai ales Ecole Normale, pe care a frecventat-o preţ de cinci ani, din 1945, pînă în 1950). La formarea lui au contribuit, în egală măsură, şi cîteva întîlniri decisive avute pe parcursul „carierei" de licean şi „normalist", la Toulon şi Paris, cu Henri Michel, de pildă (care, după cum avea să-şi amintească el mai tîrziu, „m-a pus pentru prima dată în contact cu documentele istorice şi cu regulile stricte impuse de uzajul lor; el m-a învăţat că, decît să povestească, istoria trebuie mai degrabă să explice"¹), şi, la Ecole Normale, cu Charles--Edmond Perrin, primul său „maestru" în istoria Evului Mediu, care „i-a adus revelaţia a ceea ce putea fi explicaţia unui text istoric inedit"². Cu Henri-Ire'ne'e Marrou, în schimb, numit profesor la Sorbona în 1945, Le Goff (care nu i-a fost însă student) nu a reuşit să comunice niciodată („nu mi-a plăcut opera sa"), ceea ce nu l-a împiedicat totuşi să-i apre­cieze angajamentul politic în favoarea Algeriei (împotriva războiului purtat de Franţa acolo a militat, de altfel, şi el), precum şi spiritul democratic. Această incompatibilitate, alimentată probabil şi de interesul lui Marrou - un catolic practicant - pentru teologie şi problemele religioase de care Le Goff se detaşase între timp, explică aproape cu certitudine omiterea celebrului autor din dicţionarul de mai tîrziu, consacrat „noii istorii", precum şi din paginile revistei Annales, unde, dacă nu mă înşel, Marrou nu a fost niciodată invitat să publice.

Lecturile din Voltaire, Chateaubriand, Guizot şi Michelet - pe care avea să-i integreze ulterior printre precursorii Analelor - ca şi contactul cu opera lui Marc Bloch {„pentru mine cel mai mare medievist şi istoric, care... a lăsat asupra mea, împreună cu Maurice Lombard, cea mai puternică amprentă"³) i-au cultivat viitorului medievist aceeaşi înclinaţie, influenţa lor fiind lesne sesizabilă în mai toate scrierile sale de referinţă.

Potrivit unui „cursus" academic normal în epocă pentru orice inte­lectual de vîrsta şi mai ales cu talentul său, Jacques Le Goff şi-a completat studiile de acasă cu stagii de oarecare durată în străinătate, la Oxford, în 195l-l952 şi, un an mai tîrziu, la Roma, popasuri ce s-au dovedit deosebit de fertile pentru cercetările pe care începuse a le desfăşura în domeniul istoriei economice şi intelectuale. De altfel, sejurul de un an la Şcoala franceză de la Roma îl va determina pe proaspătul absolvent al Şcolii Normale şi profesor la liceul din Amiens (post obţinut în urma luării cu succes a „agregaţiei", în 1950) să-şi reorienteze preocupările, de la istoria universităţilor la activitatea intelectuală din secolele al Xll-lea şi al XlII-lea, care va face obiectul uneia din primele sale cărţi⁴. Puţin mai tîrziu, ca asistent la Universitatea din Lille, după un an (1953-l954) petrecut la CNRS (Centre National

1. Ibidem, p. 34.

2. Ibidem, p. 43.

3. Ibidem, pp. 98-99, 103.

4. Les Intellectuels au Moyen Age, 6ditions du Seuil, Paris, 1957 (v. şi ediţia în limba română, Intelectualii în Evul Mediu, traducere de Nicolae Ghimpeţeanu, Meridiane, Bucureşti, 1994).

de Recherche Scientifique), Le Goff va asocia lumii intelectualilor medievali şi pe aceea a economiei, negustorilor şi bancherilor, care va constitui, de asemenea, subiectul unui cunoscut volum (cel dintîi), elaborat, ca şi următorul, cu utilajul conceptual şi metodologic al istoriei sociale şi sociologiei istorice¹.

Amînarea sine die a tezei de doctorat („teza de stat"), din motive pe care nu le va lămuri nici el îndeajuns de limpede vreodată², îi blo­chează lui Jacques Le Goff o carieră universitară normală, dar nu i-o interzice pe aceea a cercetării, pe care se angajeză în urma intrării, în 1959, la celebra „VI^e section de l'Ecole des Hautes Etudes", devenită în anii '60 „Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales" (EHESS) -una dintre cele mai importante pepiniere de specialişti şi, în acelaşi timp, bastionul instituţional al „noii istorii" franceze. Responsabilită­ţile succesive pe care le va deţine aici (director de studii în 1962 -echivalent al gradului de profesor - şi, din 1972 pînă în 1977, preşe­dinte al Şcolii, poziţie în care îi succedă lui Fernand Braudel) şi în redacţia Analelor (unde este numit, tot de Braudel - care îl şi adusese aici - codirector, în 1969, alături de Emmanuel Le Roy Ladurie şi Marc Ferro) îi vor oferi nu numai prilejul de a promova şi dezvolta concepţia istorică pe care o moştenise de la mentorii săi (Perrin, Lombard, Bloch, Braudel ş.a.), dar şi de a-i asigura deschiderea spre marele public, oarecum străin, pînă atunci, de evoluţiile din mediul academic. Nume­roasele colaborări la radio (unde are, din 1968, o emisiune săptămînală, „Les lundis de l'histoire") şi televiziune, rubricile din ziarele de mare tiraj, turneele de conferinţe etc. au jucat, în acelaşi sens, un rol covîrşitor, atestînd totodată prestigiul enorm pe care şi l-a construit, în timp, istoricul. Astăzi, Jacques Le Goff nu mai reprezintă doar un simplu nume. El a ajuns, de fapt, o adevărată instituţie naţională şi internaţională³, un eponim, în fond, pentru Istoria cu majusculă.

Opera sa istoriografică - însumînd cîteva zeci, poate sute de studii şi mai multe cărţi - este prea bine cunoscută (acum şi la noi) pentru a mai avea nevoie de comentarii întregitoare (deşi ea duce încă lipsă de o analiză sistematică, mai ales din unghi comparatist, în raport atît

1. Marchands et banquiers du Moyen Age, PUF, Paris, 1956 (ediţia în limba română: Negustorii şi bancherii în Evul Mediu, traducere de Nicolae Ghimpeţeanu, Meridiane, Bucureşti, 1994).

2. Astăzi [în 1996] - mărturiseşte istoricul amintindu-şi de acest episod - nu mai este vorba decît de o fantomă, iar dacă mă bucură vreun lucru, acesta este, o spun deschis, că nu am făcut o teză. Bunul meu maestru, Charles-■Edmond Perrin, nu mă grăbea. Citisem enorm şi cîştigasem o adevărată familiaritate cu ansamblul Evului Mediu, îndeosebi cu perioada secolelor alXI-lea şi al XIH-lea, care mă interesa cel mai mult. Am sfirşit prin a depune un subiect de teză asupra muncii intelectuale în şcolile urbane şi în universităţile din secolele XII-XIII, pe care îl lărgisem, [dîndu-i titlul de] «Les Idies et les attitudes o l'6gard du travail au Moyen Age». Mă îndoiam însă de această formulare şi, o mărturisesc, pînă şi de dorinţa mea de a face o teză de stat" (t/ne vie pour l'histoire..., ed. cit., p. 87).

3. Cum ne indică şi nenumăratele distincţii care i-au fost acordate istoricului, inclusiv de către universităţi româneşti.

356

OMUL MEDIEVAL

REDESCOPERIREA UMANITĂŢII DE ODINIOARĂ

357

cu predecesorii şi colegii de generaţie ai istoricului, cît şi cu textele asemănătoare de pe continent). Ceea ce se poate spune cel mai pe scurt despre ea este că urmează întocmai parcursul din ultimele decenii ale istoriografiei franceze, ale cărei meandre şi avataruri le condensează. Bunăoară, dacă volumele de început (Intelectualii în Evul Mediu şi Negustorii în Evul Mediu) reflectă, prin problematica lor şi explicaţia elaborată, atît faza economică şi socială a „noii istorii" - aflată atunci la începuturile ei -, cît şi o oarecare influenţă marxistă, divulgata de importanţa rezervată factorilor materiali şi contextului social, cărora li se atribuie tacit un rol de prim ordin în evoluţia istorică, cele de maturitate¹ trădează o preferinţă din ce în ce mai netă pentru zonele profunde şi mai puţin limpezi ale socialului (imaginile, atitudinile, riturile, comportamentele), nemaifiind, pe de altă parte, tentate să reconstituie o tendinţă evolutivă, ci, mai curînd, să descrie structurile şi fenomenele cercetate în spiritul unui efort analitic mai riguros. Aidoma tuturor colegilor săi de generaţie, dar şi celor mai vîrstnici decît el (Georges Duby, de exemplu), care porniseră de la explorări menite a degaja procese economice şi/sau sociale, pentru a ajunge. în cele din urmă, la mentalităţi, Jacques Le Goff a urmat aceeaşi cale, contribuind prin scrierile sale la configurarea unor domenii noi de cercetare (antropologia politică, viaţa cotidiană, istoria moravurilor etc), ilustrative nu doar pentru parcursul ştiinţific al fiecăruia dintre autori, ci şi pentru transformările istoriografiei, în ansamblu. In acelaşi timp, conştient de impasurile inevitabile de care era ameninţată „noua istorie" prin excluderile pe care le practica, autorul Imaginarului medieval a încercat să reabiliteze domenii şi metode ocultate în trecut, cu scopul de a oferi un suflu nou cercetării. A revenit astfel la genul biografic, revalorificînd cu aceleaşi metode modelul aproape uitat con­struit de Lucien Febvre². Tot astfel a redevenit Le Goff preocupat de

1. Iată o scurtă listă a celor traduse pînă acum în limba română: Civilizaţia Occidentului medieval. Traducere de Măria Holban, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970 ; Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura şi civilizaţia Evului Mediu, studiu introductiv, note şi traducere de Măria Carpov, Meridiane, Bucureşti, 1986, voi. I-II; Imaginarul medieval. Eseuri, traducere şi note de Marina Rădulescu, Meridiane, Bucureşti, 1991; Banii şi viaţa, Erasm, Bucureşti, 1993. V. şi titlurile citate la nota 4, p. 435 şi nota 1, p. 436.

2. V. în acest sens biografia consacrată de Le Goff lui Ludovic cel Sfint (Saint Louis, Gallimard, Paris, 1996). Iată cum îşi justifică istoricul demersul: Alegerea unei biografii ţine, fără îndoială, de o sfidare. S-a spus de atîtea ori că istoricii Şcolii Analelor nu au iubit genul biografic, îneît m-am gîndit că ar fi amuzant să văd acest domeniu ceva mai de aproape" (cf. „Saint Louis a-t-il existe ?", Entretien avec l'historien Jacques Le Goff. Propos recueillis par Hugues Salord et Anne Rapin, Labei France, nr. 24, iunie 1996). Cît despre modelele oferite de Febvre, acestea sînt: Un destin : Martin Luther, Paris, 1928 ; Le probleme de l'incroyance au XVI""" siecle. La religion de Rabelais (v. şi ediţia în limba română: Problema necredinţei în secolul alXVI-lea. Religia lui Rabelais, voi. I-II, traducere, introducere şi note de Horia Lazăr, Dacia, Cluj-Napoca, 1996, 1998); Autour de l'Heptameron. Amour sacre, amour profane, Paris, 1952.

dimensiunea umană a trecutului - pe care, la drept vorbind, nu o ignorase niciodată -, încereînd s-o reconstituie în toată varietatea şi intercondiţionările sale complexe.

Cartea care se înfăţişează aici cititorilor reprezintă, alături de multe altele, un bun exemplu în acest sens. Ideea volumului - apărut, nota bene, mai întîi în italiană, pentru a fi tradus apoi şi în alte limbi -a venit, îşi aduce aminte istoricul, „de la prietenii mei Vito şi Giuseppe Laterza. într-o seară, pe c'ind luam cina acasă la ei, la Roma, mi-au împărtăşit ideea unei noi colecţii, care ar fi urmat să prezinte, în mai multe articole scrise de specialişti, imaginea tipică a omului în diverse perioade ale istoriei. [...] Prima mea reacţie a fost de prudenţă, deoarece mă întrebam dacă omul, chiar situat fiind într-o perioadă istorică, era un obiect valabil [de studiu]. în plus, mă întrebam dacă, fie şi rămînînd într-o zonă culturală precisă ca Occidentul, epocile astfel alese îngăduiau realmente definirea unui tip de om. Apoi, mi-am dat seama că era poate o ocazie de a-l arăta nu pe omul medieval, ci imaginile caracteristice ale principalelor tipuri socio-profesionale dintr-o anumită perioadă, al căror ansamblu să poată constitui un soi de portret-robot al tipului uman [dominant]. în orice caz, Evul Mediu trebuia redus, aşa cum s-a întîmplat în multe din lucrările mele, la perioada centrală a secolelor al Xl-lea şi al XV-lea. Acesta era poate prilejul de a căuta un anumit număr de comportamente mai mult sau mai puţin comune - în ciuda diversităţii lor sociale, naţionale, profesionale etc. - bărbaţilor şi femeilor