Contribuţia traducătorilor

mediivales, Aix-en-Provence, 1976. Geremek, Bronislaw, Les Marginaux parisiens aux XIV^e et XV^e siecles,

Flammarion, Paris, 1976; La potence ou la pitie. L'Europe et les

pauvres du Moyen Age ă nos jours, Gallimard, Paris, 1987. Guglielmi, N., Marginalidad en la Edad Media, Buenos Aires, 1986. Hanawalt, B., Crime and Conflict in English Communities, 1300-l348,

Cambridge (Mass.), 1979. Hartung, W., Die Spielleute. Eine Randgruppe in der Gesselschaft des

Mittelalters, Wiesbaden, 1982. Hilton, R.H., A Medieval Society: the West Midlands at the End of the

Thirteenth Century, Londra, 1966. Jusserand, J.-J., La Vie nomade et les Routes d'Angleterre au XIV siecle,

Paris, 1884. Ladner, G.B., Jiomo viator: Medieval Ideas on Alienation and Order",

Speculum, XLII, 1967. Le Goff, Jacques, „Metiers licites et metiers illicites dans l'Occident

mediâval", in Pour un autre Moyen Age, Gallimard, Paris, 1977. Mollat, Michel, Les Pauvres au Moyen Age. Etude sociale, Complexe,

Paris, 1984 (reed.). Pinto, G., „Un vagabondo, ladro e truffatore nella Toscana della seconda

metâ del '300", Richerche storiche, II, 1974, pp. 327-345. Trexler, R.C., „Correre la terra. Collective Insults in the Late Middle

Ages", in Melanges de l'Ecole Franqaise de Rome, XCVI, 1984,

pp. 845-902. Vincent, B., Les Marginaux et les Exclus dans l'histoire, Paris, 1979.

Postfaţă

REDESCOPERIREA UMANITĂŢII DE ODINIOARĂ

Expresie punctuală a unei istoriografii autodefinite mai întîi drept franceză, dar care a devenit actualmente, la capătul a nenumărate transferuri şi împrumuturi mimetice, europeană, prezentul volum degajă o semnificaţie ce depăşeşte cu mult anvergura subiectului pe care îl explorează. El nu este neapărat cel mai notabil produs al istoriografiei contemporane şi, poate, nici măcar cel mai reprezentativ, de vreme ce împarte acest atribut cu un număr impresionant de titluri. în schimb, îi oglindeşte perfect, în racursi, evoluţia din ultimele două decenii, evocîndu-i deopotrivă programul iniţial şi cîteva din recentele reajustări structurale. Altfel spus, în arierplanul acestei investigaţii interesate de tipologia umană medievală, putem citi, ca într-un palimpsest, o cu totul altă istorie: aceea a modului în care a fost gîndită, aplicată şi -ulterior - progresiv rectificată „filosofia" care a inspirat, cu începere din anii '60-'70, explorarea trecutului în Franţa şi pe continent, pînă a ajunge la ipostazele sale de astăzi. Pentru a mă face mai bine înţeles, un scurt ocol contextual mi se pare inevitabil. De aceea, voi vorbi mai întîi despre specificul istoriografiei căreia îi aparţine prezentul volum, insistînd asupra „chipului" ei de la început şi a mutaţiilor din ultima vreme. Cîteva consideraţii, apoi, vor fi rezervate biografiei intelectuale a coordonatorului (Jacques Le Goff), strîns legată - altminteri nici nu se putea - de evoluţia domeniului de referinţă. în fine, voi încheia prin a comenta pe scurt cartea, arătînd cum rezumă ea, în mod concret, direcţiile şi avatarurile mai vechi şi mai noi ale reconstrucţiei trecu­tului în formele care au definit-o în spaţiul geografic tutelar.

Omul medieval face parte dintr-o specie istoriografică numită, cu începere din 1978, „noua istorie". Termenul, folosit pentru întîia dată chiar de Jacques Le Goff şi de emulii săi, grupaţi la acea dată în redacţia revistei Annales. Economies, Societes, Civilisations, nu fusese inventat pentru a caracteriza o anumită direcţie metodologică şi cu atît mai puţin o concepţie de ultimă oră despre rosturile scrisului istoric. Sensul său era, de fapt, pur simbolic, menirea expresiei - pe care unii nu s-au sfiit să o considere, cu evidentă ironie, drept un „labei" comercial¹ - fiind de a condensa într-o formulă memorabilă totalitatea inovaţiilor de orizont, percepţie şi metodă care se făcuseră

Mai exact, „une appellation controlee", potrivit expresiei deloc amabile a lui Guy Bourde şi Herve Martin, Les ecoles historiques, Seuil, Paris, 1983, p. 201.

346

OMUL MEDIEVAL

REDESCOPERIREA UMANITĂŢII DE ODINIOARĂ

347

simţite în spaţiul istoriografie francez, graţie mutaţiei epistemologice realizate cu o jumătate de veac mai înainte de Marc Bloch şi Lucien Febvre. „Noua istorie"¹ marca, aşadar, o sărbătoare de familie, de vreme ce mutaţia de care vorbesc avusese loc prin înfiinţarea revistei pe care o dirijau acum Le Goff şi prietenii săi. în egală măsură însă ea era şi expresia unui bilanţ, pe care noua generaţie a Analelor se simţea cea mai chemată să-l facă, cu atît mai mult cu cît acesta ar fi fost prilejul celei dintîi reflecţii sistematice asupra întregii evoluţii a scrisului istoric francez de pînă atunci. Cum s-au raportat urmaşii „părinţilor fondatori" la moştenirea lăsată de Bloch şi Febvre? Cum şi-au evaluat ei principalele orientări ale istoriei pe care o practicau? Dar, mai ales, cum le-au receptat demersul ceilalţi, din afara „cercului", şi cum l-au corectat?

în primul rînd, tuturor le apărea drept indiscutabil faptul că ceea ce „noua istorie" produsese mai întîi fusese o adevărată mutaţie referenţială. In contra istoriei aşa-zis „tradiţionale" - preponderent evenimenţială, politică şi orientată spre faptele marilor personalităţi² - cu care pole­mizaseră „părinţii fondatori", direcţia inaugurată de cuplul Bloch -Febvre şi continuată de elevii lor se arăta, dimpotrivă, interesată cu precădere de realitatea socială, delimitîndu-şi o tematică centrată nu pe indivizi, ca pînă atunci, ci pa grupurile sociale, nu pe acţiunea sau intenţiile declarate reflectate de deciziile politice sau de instituţiile oficiale, ci pe structurile lor subiacente, în fine, nu pe evenimente, ci pe continuităţi, permanenţe şi evoluţii lente³. în esenţă, „noua istorie" era în mod programatic reconstruită pe metodologia ştiinţelor sociale, în care întemeietorii Analelor vedeau, nu fără temei, unica modalitate rezonabilă de a conferi istoriei capacitatea de a produce o cunoaştere obiectivă⁴. Această opţiune nu era atunci (în 1929) întîmplătoare. Trebuie să vedem în ea răspunsul la o mai veche dezbatere, care opusese la începutul secolului nostru sociologia durkheimiană istoriei

1. Acesta este chiar titlul volumului-bilanţ, publicat la data amintită (1978) cu scopul de a reconstitui traiectoria istoriografiei franceze în jumătatea de secol scursă de la întemeierea Analelor; La Nouvelle Histoire. Sous la direction de Jacques Le Goff, Roger Chartier, Jacques Revel, Retz, Paris -CEPL, 1978. A doua ediţie a cărţii, prescurtată, conţinînd doar cele zece articole principale ale precedentei (fără restul de 120 de termeni), a apărut cu acelaşi titlu, după exact un deceniu, la Bruxelles (La Nouvelle Histoire. Sous la direction de Jacques Le Goff, Editions Complexe, 1988).

2. Cf. Francois Furet, L'histoire et „l'homme sauvage", in L'historien entre l'ethnologue et le futurologue, apud Herve Coutau-Begarie, Le phenomene Nouvelle Histoire. Grandeur et decadence de l'ecole des Annales, Economica, Paris, 1989, p. 92, ediţia a doua.

3. Andre Burguiere, „De la comprăhension en histoire", Annales. Economies, Societes, Civilisations, nr. 1, 1990 p. 124.

4. Pentru programul revistei, v. Andre Burguiere, „Histoire d'une histoire: naissance des Annales", Annales. Economies, Societis, Civilisations, nr. 4, 1979. De asemenea, nr. 6, 1989 (număr tematic, intitulat Histoire et sciences sociales. Un tournant critique), pentru bilanţul conlucrării dintre istorie şi ştiinţele sociale, după şase decenii de „mariaj".

pozitiviste, ambiţia scientistă a ultimei fiind considerată, prin raportare la rivala ei, total nejustificată, atît din unghiul principiilor, cît şi din cel al metodelor. Or, raţiunea reconvertirii istoriei tocmai în aceasta consta: arătînd că „savoir"-ul istoric nu se mai deducea automat din trecut (cum îşi imaginaseră „pozitiviştii"), ci, aidoma sociologiei, din chestionarul elaborat de cercetător în relaţie cu acest trecut şi că, pe de altă parte, instaurarea istoriei ca o cunoaştere ştiinţifică trece obligatoriu prin construirea obiectului ei de studiu, Bloch, Febvre şi adepţii lor mimau, în fond, dar fără să o declare, demersul însuşi al sociologiei, deposedîndu-i astfel pe detractori de obiectul criticii lor. Procedeul nu era, bineînţeles, lipsit de o anumită abilitate: dacă negarea valenţelor scientiste ale istoriei avansase drept argument imposibili­tatea celor ce o practicau de a discerne din textura trecutului constante sau legi tocmai din cauza subiectivităţii indelebile a oricărei recon­stituiri, nu era, prin urmare, lipsit de sens ca reconstrucţia istoriei să se producă nu prin ocultarea acestei subiectivităţi, ci, dimpotrivă, prin asumarea ei cît mai hotărîtă, dar strunită de o metodă şi un chestionar capabile să o legitimeze. Este ceea ce au făcut, de fapt, fondatorii Analelor, cu un succes absolut remarcabil.

Din reconfigurarea integrală a anchetei istorice de pe „descoperire" pe „construcţie" decurgea o dublă exigenţă: explicitarea procedurilor de analiză a datelor sau - cum tocmai am observat - dezvăluirea metodei şi, în al doilea rînd, enunţarea clară a întrebărilor menite a orienta cercetarea. Dacă cea dintîi nu era cîtuşi de puţin nouă, meritul Analelor fiind de a o resuscita, ipostaziind-o ca justificare supremă a demersului restitutiv, a doua era, cum s-a spus, „aproape revoluţionară"^l, întrucît nu numai că modifica atitudinea cercetătorului faţă de infor­maţie, dar şi substituia naraţiunii - învestită pînă atunci cu virtutea unui principiu explicativ fundamental - arta interpretării. Nu mai era vorba acum doar de a reconstitui o evoluţie. Imperativul era de a o înţelege şi explica. Această spectaculoasă reconversiune nu a modificat -cum vom vedea mai tîrziu - numai optica asupra izvoarelor. Ea a schimbat pe de-a-ntregul şi tradiţionalul concept de „fapt istoric", noul statut al istoriei, de disciplină a socialului, obligînd-o să depăşească toate limitele de pînă atunci, pentru a-şi răsfrânge fără nici o restricţie curiozitatea, practic asupra oricărui domeniu. De la evenimentul politic (piatra unghiulară a istoriei pozitiviste) la „reflexele" demografice, de la compoziţia unui ansamblu funciar la structurile familiale, de la grupurile sociale la atitudini, comportamente şi rituri, obiectul de cer­cetare al istoriei s-a dilatat continuu, sfîrşind prin a cuprinde aproape totul. Raportat la acest nou context tematic, faptul înceta de a mai fi datul obiectiv, dezvăluit tel quel exegetului, din amalgamul trecutului, pe măsura desfăşurării naraţiunii. El devenea, în schimb, o piesă în întregime construită, în funcţie de interogaţiile şi problemele apărute ca urmare a lărgirii orizontului. în acelaşi timp, el făcea inevitabilă şi schimbarea radicală a conceptului de durată. Şi în această privinţă, un scurt memento comparativ este absolut necesar.

1. Andr6 Burguiere, „De la comprehension...", loc. cit, p. 126.

348

OMUL MEDIEVAL

Cum era şi firesc, istoria tradiţională făcuse din „anvelopa" tempo­rală un principiu cardinal de inteligibilitate. Sistematizată în funcţie de evenimenţial şi „decupat" în „tranşe" cronologice precise (de unde şi importanţa neobişnuită ataşată periodizărilor), noţiunea de timp specifică acestui tip de istorie conferea aproape de la sine faptelor (de obicei politice şi militare) evidenţiate de „curgerea" sa un sens inva­riabil ascendent, „progresist", justificînd nu doar impresia că ceea se întîmplase înainte explică ce a urmat după, ci, totodată, şi strădania de a reconstitui cît mai minuţios anterioritatea. înţeleasă în acest mod, istoria se reducea la o genealogie a politicului şi naţiunii, fiind investită cu un trend meliorist, dacă nu neapărat cunoscut dinainte, atunci cu siguranţă bănuit, de fapt identic în substanţa sa cu viziunea creştină asupra duratei.

Acestei concepţii despre timp, „noua istorie" - nu a evenimentelor, ci a structurilor - i-a opus o interpretare plurală a duratei care, luînd act de „mişcarea" diferită a realităţilor studiate şi de ritmicitatea diversă a fenomenelor, căuta să dea seama - şi din acest unghi - de complexitatea şi varietatea lor. Enunţată pentru întîia dată exact cu trei decenii în urmă, într-un celebru studiu al lui Fernand Braudel¹, noua percepţie a duratei şi-a aflat în excepţionalele sinteze ale aceluiaşi² domeniul predilect de afirmare. Astăzi, această concepţie reprezintă referentul teoretic implicit al oricărei reconstituiri.

Destructurarea noţiunii de timp şi deposedarea ei de o semnificaţie globală nu puteau lăsa fără urmări nici explicaţia istorică, în genere. Tradiţionala povestire (recit), orientată de succesiunea evenimentelor şi inspirată de un sens prestabilit, se preschimba, din această nouă perspectivă, într-o analiză preocupată de a sesiza, dincolo de dezor­dinea faptelor mărunte şi a contigentului, constantele de adîncime, comportamentele „obiective" şi procesele de durată, independente de intenţionalitatea oamenilor şi, invariabil, mai presus de puterea lor de a le controla. Aici, în această nouă privire asupra trecutului, se cuvine căutată contribuţia majoră a „noii istorii" şi, în acelaşi timp, slăbi­ciunea ei (cum ne vom convinge de îndată). Căci, prin efortul lor de a descoperi şi evidenţia ritmurile lente ale evoluţiilor, ceea ce dura în contrast cu efemerul, adepţii „noii istorii" nu făceau, în fond, altceva

„Histoire et Sciences sociales: la longue durâe", Annales. Economies, Societes, Civilisations, nr. 4, 1958. Textul a fost reluat în Ecrits sur l'histoire, Flammarion, Paris, 1969, pp. 4l-85.