Contribuţia traducătorilor

din Evul Mediu"¹.

în ciuda aparenţelor, tentativa nu era deloc uşoară, ţinînd cont nu numai de problemele metodologice pe care le ridica şi de dificultatea de a selecta cele mai potrivite unghiuri de analiză, ci şi de constituirea grupului însuşi de autori, dispus a-şi asuma o asemenea încercare. Cei zece specialişti aleşi de Le Goff („medievişti din diverse ţări, pentru care aveam mult respect, în majoritate italieni şi francezi"²) au reuşit totuşi să ducă fără dificultăţi la bun sfirşit iniţiativa, graţie atît expe­rienţei lor în acest domeniu (probată de contribuţii absolut remarcabile), cît şi omogenităţii echipei pe care au format-o sub „bagheta" pricepută a editorului. Dacă numele istoricilor italieni sînt, e drept, mai puţin cunoscute (cel puţin publicului nostru), cele ale francezilor, în schimb, ne apar mult mai familiare, unii dintre autorii respectivi, ca, bunăoară, Jacques Rossiaud şi Andre Vauchez, fiind chiar bine ştiute la noi, prin cercetările lor asupra vieţii urbane şi fenomenului artistic medieval, precum şi asupra spiritualităţii creştine în aceeaşi epocă³. Nu atît de des întîlnit ca acestea două, numele Christianei Klapisch-Zuber se regăseşte, totuşi, din ce în ce mai des în ultimii ani în contextul mai multor cercetări cu caracter antropologic, dedicate familiei şi feminităţii,

1. Cf. Une vie pour l'histoire..., ed. cit., pp. 222-223.

l' LMntre' cărţile lor, cele traduse în limba română sînt: Jacques Rossiaud (în colaborare cu Marcel Pacaut), Epoca romanică, Meridiane, Bucureşti, 1982, respectiv Andre Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu occidental, Meridiane, Bucureşti, 1994.

358

OMUL MEDIEVAL

REDESCOPERIREA UMANITĂŢII DE ODINIOARĂ

359

în timp ce numele lui Bronislaw Geremek şi Aron J. Gurevici (singurii autori răsăriteni prezenţi în volum) se leagă de explorarea margi-nalităţii sociale şi a mentalului colectiv medieval, domenii de asemenea intens frecventate în ultimul timp de exegeza istorică¹.

Cel dintîi aspect metodologic al anchetei întreprinse de ei, care invită la o atentă reflecţie, este legitimitatea reducţionismului. Autori­zează, oare, varietatea şi pluralismul inerente medievalitâţii reducerea diversităţii proceselor şi fenomenelor la „numitorul comun" al unei umanităţi singulare? Sau, cum spune Jacques Le Goff: Jtecunoşteau oare înşişi oamenii Evului Mediu o realitate ce trebuia numită omul, desluşeau ei în amestecul societăţii în care trăiau un model aplicabil deopotrivă regelui şi cerşetorului, călugărului şi menestrelului, negus­torului şi ţăranului, bogatului şi săracului, [...] femeii şi bărbatului? Fără nici o îndoială, răspunsul — continuă tot el - este afirmativ şi chiar trebuie să subliniem că puţine epoci au avut, ca Evul Mediu creştin occidental din secolele al Xl-lea şi al XV-lea, convingerea existenţei universale şi veşnice a unui model uman"². Din unghi religios şi potrivit paradigmei creştine dominante, „omul" medieval se definea, generic, nu doar ca o creaţie a Divinităţii, ambivalenţă (corp şi suflet), efemeră (un homo viator) şi etern stigmatizată de păcatul originar (de unde şi exigenţa unei penitenţe continue), ci, în acelaşi timp, şi ca „depozitar" inconştient al unei sume de structuri mentale (polaritatea dintre vizibil şi invizibil, miracolele, tradiţia, simbolurile şi construcţiile imagina­rului), prin filtrul cărora se raporta atît la lume, cît şi la propria-i fiinţă. Din perspectiva inserţiilor sociale, el se diviza însă în mai multe tipuri, fiecare cu particularităţile sale. Aceasta este, de altfel, perspectiva pe care o privilegiază cartea, încercînd să împace inevitabila unificare a imaginilor, operată de percepţia colectivă, cu exigenţa de a nu oculta diversitatea - contrastantă şi, adesea, conflictuală - specifică epocii. Să-i dăm însă din nou cuvîntul lui Jacques Le Goff, pentru a ne explica el însuşi raţiunea demersului: „Mei unul [dintre autori] nu a conceput şi prezentat profilul omului medieval în afara societăţii în care trăia. [...] Toţi istoricii care au contribuit la realizarea acestui volum au încercat, aşa cum doream şi eu, să descrie şi să explice omul medieval cu ajutorul realităţilor economice, sociale, mentale şi imaginare, în a căror uniune structurată majoritatea istoricilor actuali văd însăşi istoria. [...] Omul medieval este prezentat aici în toate dimensiunile sale, inclusiv cea imaginativă"³.

Prima dintre aceste dimensiuni este aceea ideologică, reprezentată de faimoasa schemă tripartită (oratores, bellatores, laboratores), enunţată pentru întîia dată în.jurul anului 1030 de Adalberon, episcop de Laon.

1. Cf. Bronislaw Geremek, Les marginaux parisiens aux XTV^eme et XV^eme siecles, Flammarion, Paris, 1976; Aron J. Gurevici, Les categories de la culture midievale, Gallimard, Paris, 1983; idem, La culture populaire au Moyen Age. „Simplices et Docţi", Aubier, Paris, 1996.

2. Omul medieval, p. 7.

3. Ibidem, p. 12.

Celor trei tipuri - călugărul, cavalerul şi ţăranul - le sînt consacrate primele trei studii, fiecare din autori (Giovanni Miccoli, Franco Cardini şi Giovanni Cherubini) scoţînd în evidenţă elementele care le definesc cel mai exact personajele: elitismul şi vocaţia hegemonică (la călugări), violenţa constitutivă, dar şi generozitatea inspirată de pietate (la cava­leri), truda cotidiană, pentru a face pămîntul să rodească (la ţărani). în arierplanul acestei imagini dominante îi aflăm pe cei uitaţi, necon­semnaţi decît „pieziş" în izvoare, fie că este vorba de marginali (termen ce reuneşte o varietate greu de închipuit a tipurilor, de la jongleri, prostituate şi bufoni la cerşetori, vagabonzi şi infirmi) sau de femeie şi copil (ultimele două categorii - marginalul şi femeia - făcînd obiectul analizelor lui Bronislaw Geremek, respectiv Christiane Klapisch-Zuber). Renaşterea vieţii urbane şi avîntul demografic şi economic din secolele al Xl-lea şi al XlII-lea au dat naştere unor personaje sociale noi: negustorul, intelectualul şi artistul - altfel spus, orăşenilor -, contribu­ţia lor la transformarea mentalităţilor dovedindu-se sub multe aspecte decisivă. Cele trei tipuri (patru, dacă-l socotim şi pe citadin) - atent scrutate de Aron J. Gurevici, Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri, Enrico Castelnuovo şi Jacques Rossiaud - îşi asociază încă unul, sesi­zabil atît ca personaj social, cît şi ca model: sfîntul - proiecţie inversă a celui exclus sau marginal, de care a fost vorba mai înainte. El este analizat de Andră Vauchez.

Observam la început că volumul rezumă cu fidelitate strategiile împrumutate de-a lungul timpului de „noua istorie". Or, prima dintre ele care poate fi identificată aici este chiar această „imersiune" socială a modelului antropologic creştin, pe de o parte după un exemplu de care cercetările mai vechi ale lui Lucien Febvre nu sînt, după cum am văzut, străine şi, pe de altă parte, potrivit spiritului tradiţionalei istorii economice şi sociale, iniţiată la finele deceniului trei. în al doilea rînd, prezenta chestionare a umanităţii medievale este limpede tributară şi istoriei mentalităţilor (numită de Jacques Le Goff „istorie a reprezen­tărilor"¹), fără a mai vorbi de comparatism, din moment ce analizele conţinute în aceste pagini nu doar convoacă, adeseori, noţiuni precum „imagine", „atitudine", „conduită" etc, dar (cu toate că nu o declară) nu scapă din vedere nici corespondenţele moderne, actuale ale exemplelor cercetate, pentru a le înţelege mai bine specificitatea. Şi aici se cuvine să-l lăsăm încă o dată pe Le Goff însuşi să vorbească: „Ceea ce face posibilă evocarea documentată şi pertinentă a omului din Evul Mediu [...] este o fecundă împletire, în istoriografia contemporană, a tipolo­giilor medievale cu cele moderne. Doar prin combinarea lor istoricul poate prezenta o imagine şi o explicaţie a omului din trecut care să evite anacronismul, răspunzînd întrebărilor epocii noastre şi progreselor ştiinţei istorice"². Aceste cuvinte sînt revelatoare mai mult decît prin

1. Ibidem. Aceeaşi definiţie este prezentă şi în alte texte ale autorului, cum ar fi „Bild des europăischen Mittelalters", Francia, 17, 1990, pp. 14l-l58 sau în Imaginarul medieval, passim.

2. Omul medieval, p. 12.

360
OMUL MEDIEVAL

ideea explicită pe care o comunică. Dacă, aşa cum înţelegem de aici, rostul „noii istorii" constă, esenţialmente, în (re)descoperirea (fie şi secvenţială) a umanităţii revolute, pentru a-i explica particularitatea în raport cu prezentul, rămîn atunci de explicitat factorii dinamici ai acestei umanităţi, mecanismele ei de evoluţie şi schimbare. Cum se transformă oamenii şi colectivităţile la nivel mental ? în ce împrejurări are loc această transformare ? Poate fi construit un model al ei, apt de a da seama deopotrivă de „impersonalitatea" compactă a socialului şi de specificitatea „imponderabilă" a mentalului ? Sînt chestiuni la care nici prezentul volum, nici „noua istorie", pe „bucăţi", căreia îi aparţine, nu şi-au propus, desigur, să răspundă. Ele nu devin însă prin aceasta mai puţin importante, continuînd să fie, potrivit mai tuturor analizelor istoriografice contemporane, un mare deziderat al viitorului. Neîndo­ielnic, această - din punctul de vedere al cititorului român - pînă la urmă nesemnificativă carenţă nu ştirbeşte cu nimic farmecul unei cărţi care, pe lîngă meritul de a ne confrunta cu un „noi înşine" radical diferit, ne oferă şi ocazia de a ne gîndi la condiţiile de existenţă ale unei anchete similare, realizată în perimetrul creştinătăţii răsăritene şi al ortodoxiei româneşti în acelaşi interval de timp şi cu aceleaşi mijloace teoretice. Este oare posibil acest lucru? Cu siguranţă că da.