Contribuţia traducătorilor

O mîntuire accesibilă

Din secolul al Xll-lea - şi chiar din secolul al Xl-lea în Italia -, o mutaţie lentă, dar profundă a început să afecteze reprezentările sfinţeniei, în legătură cu transformările culturale şi religioase petre­cute atunci în Occident: alături de cultul relicvelor, a cărui modă nu a încetat pînă la Reformă, se dezvoltă forme de devoţiune consacrate unor bărbaţi şi femei cărora opinia publică le-a acordat titlul de sfinţi în mod spontan, ţinînd seama de viaţa lor. Oamenii nu se mai mulţumesc să venereze intercesori faimoşi sau necunoscuţi a căror viaţă s-a derulat în veacuri îndepărtate şi în ţinuturi misterioase: ei manifestă un interes din ce în ce mai mare, îndeosebi în ţările mediteraneene, faţă de figurile familiare şi recente. Sfîntul nu se reduce la un trup înzestrat cu puteri extraordinare; el se defineşte mai întîi ca o fiinţă vie. Mai mult decît cultul martirilor, axat pe

,

SFÎNTUL

307
moartea slujitorilor lui Dumnezeu, noua concepţie reia tradiţia sfîntului Antonie, a Părinţilor pustiei şi a penitentelor care, de la Măria Magdalena la Thais şi Pelagia, au fascinat spiritele în lumea bizantină şi în Orientul creştin. De aceea, să nu ne mirăm cînd găsim, printre cei recunoscuţi ca sfinţi în Occident după anul 1000, numeroşi eremiţi ca sfîntul Romuald şi sfîntul Giovanni Gualbert în Italia şi, în general, asceţi şi convertiţi al căror mod de viaţă i-a adus în atenţia credincioşilor.

Sfîntul viu era recunoscut în primul rînd pentru că a îmblînzit în el natura, ceea ce îi dădea în schimb o putere supranaturală asupra forţelor naturii şi animalelor. Astfel, eremiţii fac să ţîşnească un izvor lîngă chilia lor şi să înflorească o bucată de lemn uscat înfiptă în pămînt. Ei trec prin foc fără să se ardă şi, la un simplu semn, păsările care tulburau cu trilurile lor slujba religioasă amuţesc. Regăsim aici, subiacent, un model antropologic comun unor religii diferite - în special islamul -, în mod fundamental lipsit de orice conotaţie morală sau idee de exemplaritate, referinţa creştină fiind adesea asigurată în hagiografie doar printr-o asimilare a renunţărilor ascetice ale slujitorului lui Dumnezeu cu suferinţele lui Hristos. Nu este sigur că această apropiere a fost făcută spontan de mulţimile ce năvăleau pentru a-l vedea şi a-l atinge. Dacă modelul a cunoscut pe atunci un asemenea succes, faptul se datorează în primul rînd efica­cităţii lui: punîndu-şi puterea supranaturală în slujba oamenilor şi cu precădere a celor defavorizaţi, bolnavii şi prizonierii, sfîntul apare înainte de orice drept persoana medierilor reuşite. Prin exorcism, alungă diavolii şi îi reintegrează pe marginali şi excluşi în grupurile lor de origine. Fiindcă are prestigiu şi inspiră teamă, el pune capăt răzbunărilor, îi împacă pe duşmani şi restabileşte buna înţelegere acolo unde domneau ura şi vrajba. Dar dacă am vedea în el doar un negociator abil, potolind discordiile prin iscusinţa lui, ar însemna să-i micşorăm rolul. în realitate, autoritatea lui ţine simultan de felul său de viaţă şi de exterioritatea lui în raport cu cei care îi solicitau intervenţia. Proveniţi adesea din elita socială şi culturală, oamenii lui Dumnezeu erau în orice caz străini de umanitatea obiş­nuită. Făcîndu-i „inumani", asceza îi detaşa şi mai mult de aceasta. Ei rup legăturile familiale şi economice care îi unesc cu lumea, evită compania femeilor ce ar fi putut contribui la a-i fixa într-un loc bine determinat; de aceea, apar în ultimă instanţă ca singurele persoane absolut libere şi independente în sînul unei societăţi adesea paralizate de tensiuni interne şi contradicţii. Prin urmare, nu e de mirare că, pentru aceasta din urmă, ei au constituit deseori ultima scăpare în caz de dificultate sau criză. Oameni de credinţă angajîndu-şi întreaga viaţă într-un rămăşag, ei oferă prin simpla lor prezenţă un leac Pentru nelinişte şi un răspuns la nevoia de certitudine manifestată de cei ce li se adresează. La acest nivel intervine dimensiunea religioasă a sfinţeniei: de la slujitorii lui Dumnezeu se aştepta cu adevărat să-şi consacre energia supranaturală acumt ,ată în ei pentru

308

OMUL MEDIEVAL

.

restabilirea relaţiilor normale între oameni, precum şi între oame: şi natură, acolo unde le-a distrus diavolul. Prin miracol, ordinea lumii, tulburată de păcat, va fi reinstaurată. Căci la rădăcina răului se afla aproape întotdeauna o greşeală pe care, prin luciditatea lor spirituală, sfinţii o desluşeau şi o puneau în evidenţă. Cînd păcatul era prea adînc înrădăcinat, ei se mulţumeau să prevadă şi să anunţe catastrofele pe care acesta nu întîrzia să le atragă după sine la timpul cuvenit. De aceea, omul lui Dumnezeu este, în mod indiso-ciabil, un taumaturg şi un profet deopotrivă.

Astfel, sfinţii - morţi sau vii - constituiau pentru credincioşi un sacru accesibil, independent de orice mediere clericală, de vreme ce, pentru a beneficia de virtutea (virtus) lor, era suficient să meargă la sălaşul lor cînd erau încă în viaţă sau la mormîntul lor după moarte, în curînd - în orice caz, începînd cu secolul al XlII-lea —, nici măcar nu va mai fi necesară deplasarea la un sanctuar pentru a fi ascultată rugăciunea: o simplă invocaţie, urmată de un legămînt implicînd făgăduirea unei ofrande, va fi suficientă pentru a stabili între credin­cios şi protectorul său ceresc o relaţie de natură să-l facă pe cel dintîi să beneficieze de intervenţia celui de-al doilea. Dar cînd recurgeau la un sfînt viu, aşa cum se întîmpla din ce în ce mai frecvent, mai ales în ţările mediteraneene, oamenii îşi asumau riscul de a-l vedea pe omul lui Dumnezeu încercînd să meargă mai departe de cererile de vindecare şi ocrotire pe care i le adresau. în general, credincioşii refuzau să se lase purtaţi pe acest teren, după cum o dovedeşte reacţia unui notar plecat să-l întîlnească pe sfîntul Pietro del Morrone (viitorul Celestin al V-lea, t 1294) în singurătatea lui din vîrful munţilor Abruzzi: „Să ne ocupăm numai de motivul venirii mele" -j i-a răspuns el sec eremitului care, ştiind că avea de-a face cu un desfrînat notoriu, încerca să aducă în discuţie viaţa lui. în ochii solicitantului, funcţia unui sfînt era aceea de a vindeca, şi nu de a converti. Dar, pentru interlocutorul său, puterea taumaturgică al cărei deţinător era reprezenta un dar de la Dumnezeu, şi nu un privilegiu personal. De aceea, se străduia să subordoneze acordarea favorii cerute la renunţarea de către vizitator la anumite comporta­mente reprobabile din punct de vedere moral. Astfel, cu ajutorul unor asemenea întîlniri, vedem conturîndu-se întrebuinţarea pastorală a sfinţeniei ce se va dezvolta în ultimele veacuri ale Evului Mediu.