Contribuţia traducătorilor

Pe urmele lui Hristos: viaţă apostolică

şi desăvîrşire evanghelică (secolele XII-XIII)

Totuşi, de la sfîrşitul secolului al Xl-lea, modul de viaţă al benedictinilor clasici a făcut obiectul unor critici aspre, iar spiritele cele mai severe au căutat alte căi de sanctificare, în special eremitismul, care a cunoscut pe atunci un avînt remarcabil. Acest fapt corespundea nu doar unei nevoi de diversificare a experienţelor religioase, nevoie absolut firească într-o societate care, renunţînd la o îndelungată închidere în sine, cunoştea o rapidă expansiune în domeniile demografic, economic şi cultural. De fapt, în profunzime, se modifică însăşi natura sfinţeniei: într-adevăr, ea încetează a mai fi rodul contemplării tainei infinite a unui Dumnezeu cu totul altul şi aproape inaccesibil, spre a deveni o imitare a lui Hristos, „imagine vizibilă a unui Dumnezeu invizibil", care trebuie urmat pas cu pas pentru a accede într-o zi la veşnicia preafericită. Transformarea legată de redescoperirea vieţii lăuntrice a avut consecinţe foarte profunde în domeniul spiritual. Chiar dacă, în secolul al Xll-lea, monahismul a rămas calea regală ce trebuia urmată pentru a ajunge la desăvîrşire, totuşi el a suferit influenţa noului climat şi s-a străduit să răspundă mai bine aspi­raţiilor religioase ale epocii. Clunisienii au pus accentul exclusiv pe aspectele liturgice şi eshatologice ale vieţii religioase şi, de aceea, li s-a reproşat că au exclus înfruntarea lumii prin muncă şi apostolat. Revenind, cu Cîteaux, la litera şi spiritul regulii stabilite de sfîntul Benedict, sfîntul Bernard vede în călugăr, înainte de orice, un penitent care a părăsit lumea pentru a-şi plînge păcatele. Nu este vorba doar de o reînnoire a austerităţii în raport cu abandonarea disciplinei, reală sau presupusă, de la Cluny: în spiritualitatea noilor ordine monastice şi canonice create la începutul secolului al Xll-lea, ascetismul nu este decît punctul de plecare al unui proces - cele şapte trepte ale iubirii - care îi va îngădui călugărului să ajungă treptat la îndumnezeire, din care abatele de Clairvaux face punctul final al itinerarului spiritului spre Dumnezeu.

298

OMUL MEDIEVAL

SFÎNTUL

299

Permanenţa formelor instituţionale ale monahismului şi a idealurilor monastice nu trebuie să ne disimuleze profunzimea mutaţiei produse în această epocă. Dacă numărul sfinţilor sporeşte considerabil în Occident, aceasta se întîmplă nu numai din cauză că bărbaţii şi femeile din secolele XII-XIII au căutat desăvîrşirea cu mai multă pasiune decît predecesorii lor. înainte, un om nu putea deveni sfînt decît în cadrul unui ordo, în principal ordo monasticus, avînd în sine o valoare sanctificatoare, sau prin îndeplinirea perfectă a datoriei, ceea ce era valabil numai pentru regi, regine şi, mai general, pentru deţinătorii puterii. însă noua mentalitate ce se afirmă pune accentul pe necesitatea unui angajament personal al individului: la cistercieni sau la premontrezi, nu mai sînt acceptaţi copii sau laici donatori de bunuri către Biserică, ci numai „convertiţi", adică adulţi care au ales în mod voit să-l urmeze pe Hristos (sequela Christi). Aşadar, sancti­ficarea devine, înainte de orice, o aventură personală şi o exigenţă interioară, resimţită sub forme diferite în funcţie de persoane şi locuri, dar supusa în toate cazurile imboldurilor iubirii.

Repercusiunile noii stări de spirit au fost considerabile: „A-l urma despuiat pe Hristos despuiat" - potrivit formulei după care s-au inspirat predicatorii itineranţi ca sfîntul Giovanni Gualbert în Italia (t 1073) sau Robert d'Arbrissel în Franţa (t 1116) - însemna într-adevăr să trăieşti în sărăcie şi asceză, să te pui în slujba sărmanilor şi a leproşilor, să le aduci pe prostituate pe calea cea bună. Săracii de bunăvoie erau ridicaţi în slăvi. în plus, din raţiuni proprii Bisericii, papalitatea, prin Grigore al VH-lea, a subliniat caracterul malefic al puterii pămînteşti şi le-a reproşat împăraţilor şi regilor comporta­mentul lor prea puţin creştinesc. Chiar dacă toţi clericii au fost departe de a urma aceste căi extreme, puterea laică a ieşit desacra-lizată din lupta pentru învestitură şi singurii suverani recunoscuţi de Biserică au fost cei care, ca Ludovic cel Sfînt (t 1270), i-au favorizat acţiunea, dînd în acelaşi timp exemplul în materie de cucer­nicie şi morală personală. A contrario, declinul sfinţeniei ca funcţie este atestat prin aceea că, în 1166, canonizarea lui Carol cel Mare-efectuată de un antipapă la insistenţele lui Frederic I Barbarossa -nu a fost niciodată ratificată de Biserica romană.

Evoluţia spre o spiritualizare accentuată a noţiunii de sfinţenie a fost accelerată prin dezvoltarea procedurii de canonizare, care a ajuns să-i rezerve papei dreptul exclusiv de a decide ca ultimă instanţă în acest domeniu, fapt petrecut la începutul secolului al XlII-lea. Nu era vorba doar de o victorie a centralizării romane sau de o problemă de disciplină ecleziastică. într-adevăr, stăpînirea pusă de Sfîntul Scaun pe cauza sfinţilor a fost însoţită de instituirea unui control asupra puterilor şi miracolelor slujitorilor lui Dumnezeu, supuşi unei cercetări atente din partea curţii pontificale, după ce au fost atestate de cei care i-au cunoscut sau au beneficiat de intervenţia lor, în

cadrul unui proces de canonizare. De acum încolo, în Occident vor exista două categorii de sfinţi: cei care, fiind aprobaţi şi recunoscuţi ca atare de papă, pot face obiectul unui cult liturgic, şi ceilalţi, care vor trebui să se mulţumească doar cu o venerare locală.

Or, după cum dovedesc canonizarea sfîntului Francisc din Assisi şi aceea a sfîntului Dominic, întemeietorii ordinului fraţilor minoriţi şi, respectiv, cel al fraţilor predicatori, adepţi ai sărăciei mendicante, Biserica s-a străduit să promoveze în secolul al XlII-lea tocmai noul model de sfinţenie apostolică şi evanghelică, bazat pe idealul urmării lui Hristos {sequela Christi). Dar, în funcţie de regiuni, această aspiraţie s-a întrupat în tipuri umane foarte diferite: la nord de Alpi, legătura existentă din Evul Mediu timpuriu între naştere aristocratică, putere şi sfinţenie a rămas foarte puternică, iar ierarhia terestră coincide aproape perfect cu ierarhia celestă. Desigur, un număr crescînd de laici şi de femei şi-au cîştigat în această epocă slava altarelor, dar cei mai mulţi au fost regi ca Ludovic cel Sfînt, împă-rătese ca soţia lui Henric al II-lea, Cunegunda, canonizată în 1200, sau prinţese ca sfînta Elisabeta de Thuringia (t 1231), fiica regelui Ungariei, Andrei al II-lea, şi a sfintei Edwiga (| 1243), ducesă de Polonia. Chiar şi atunci cînd vor fi prevalat noile valori religioase de smerenie şi sărăcie răspîndite de ordinele mendicante, prejudecata favorabilă nobleţei se va menţine, iar recrutarea noilor sfinţi va rămîne extrem de elitistă din punct de vedere social, astfel că hagiografii din aceste regiuni se vor strădui mereu să-i înzestreze cu o origine ilustră pe slujitorii lui Dumnezeu a căror naştere era obscură sau nesigură.

Cu totul altfel stăteau lucrurile în aceeaşi epocă în ţările medite­raneene şi, mai ales, în Italia, unde proporţia de sfinţi originari din clasele conducătoare este mult mai puţin ridicată. Numeroşi în secolul al XlII-lea în Franţa şi Anglia, sfinţii episcopi dispar în această perioadă din sfera în care opinia publică meridională îşi găsea eroii. în schimb, vox populi s-a orientat aproape exclusiv spre bărbaţi şi femei care nu s-au remarcat prin exercitarea unei funcţii sau printr-o naştere ilustră, ci prin încercările îndurate din dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Aici, cu unele excepţii, nu se mai pune problema morţii violente şi a vărsării de sînge. Pentru ca o faimă de desăvîrşire să ia naştere, importante sînt, înainte de toate, lipsurile Şi suferinţele suportate în mod voit de slujitorii lui Dumnezeu. Sfinţenia mediteraneană se defineşte ca un tip de viaţă şi un model de comportament bazate pe sărăcie şi renunţare. Dar de-acum încolo este vorba de un ascetism de conformitate, ce tinde să-l facă pe om asemănător cu Hristos, „cel ce n-avea unde să-şi pună capul", şi cu victima vrednică de milă a Calvarului. Sfîntul Francisc (t 1226), Săracul din Assisi şi stigmatizatul de la Alverno, a dus cu siguranţă cel mai departe strădania de a actualiza mesajul evanghelic într-o

300

OMUL MEDIEVAL

existenţă pămîntească, pînă la a reproduce Patima lui Hristos în propriul trup. Viaţa lui constituie expresia deplină a noii concepţii asupra sfinţeniei, rod al unei experienţe lăuntrice şi al unei iubiri ce se străduia să regăsească în toate făpturile, şi în special la cele mai nenorocite, chipul lui Dumnezeu.

în ţările mediteraneene, perceperea imediată a sfinţeniei pe baza unei identificări cu Hristos îndurător şi răbdător s-a efectuat în folosul unor categorii foarte diverse: eremiţi şi schimnice, pelerini rătăcind pentru Dumnezeu şi murind pe drum, întemeietori de aziluri şi ospicii, binefăcători ai săracilor ca sfîntul Omobono din Cremona (t 1197), primul sfînt laic, nenobil, canonizat (1199). Prin intermediul faptelor de milostenie, numeroşi laici din medii modeste sau burgheze îşi atrag onorurile cultului local. Dar, pînă şi în regiunile situate la nord şi vest de Alpi, unde modelele aristocratice păstrau o prepon­derenţă strivitoare, conţinutul experienţei trăite de sfinţi evoluează considerabil în raport cu epoca anterioară. O comparaţie între două sfinte prinţese - una din secolul al Xl-lea, cealaltă din secolul al XlII-lea - ne permite să surprindem mutaţia produsă în acest interval: pe la 1105, călugărul Turgot a scris Viaţa sfintei Margareta, regina Scoţiei (t 1093), străduindu-se să arate că ea a meritat să fie venerată pentru comportamentul exemplar ca soţie, mamă şi suve­rană, lăudînd-o pentru sfaturile bune date soţului şi copiilor săi şi pentru ajutorul acordat fără rezerve oamenilor Bisericii. Cu mai puţin de un veac şi jumătate mai tîrziu, sfînta Elisabeta (t 1231), soţia landgrafului Ludovic al IV-lea de Thuringia, a devenit celebră în toată Germania - şi nu numai - pentru milostenia sa. Dar, în afara originii lor aristocratice, cele două femei - atunci cînd le cercetăm cu atenţie biografia - nu au prea multe în comun: prinţesa maghiară nu a întemeiat nici o abaţie, nici o biserică, ci un azil pentru săraci. înainte de a rămîne văduvă, a dus, într-adevăr, viaţa unei suverane, dar numai în aparenţă, căci participa la ospeţe fără să mănînce nimic şi lua resturile pentru a le împărţi săracilor. Spre indignarea celor din anturajul său, refuza chiar să se atingă de alimentele provenite de pe domeniile unde puterea seniorială se exercita în chip nedrept. După moartea soţului, nu s-a lăsat pînă ce nu şi-a părăsit castelul familial din Wartburg şi chiar propriii copii, pentru a trăi în aceleaşi condiţii ca bolnavii şi leproşii, în folosul cărora şi-a cheltuit toată averea şi pe care i-a slujit cu propriile-i mîini pînă la moarte. Astfel apare limpede procesul de interiorizare a sfinţeniei, bazată de acum încolo - dincolo de diferenţele de mediu social - pe o comună pietate faţă de umanitatea lui Hristos şi pe dorinţa de a-l urma, imitîndu-l.

SFINTUL

301