Contribuţia traducătorilor

Cuvîntul inspirat: mistici, profeţi şi predicatori (secolele XIV-XV)

De la sfîrşitul secolului al XlII-lea, curentul evanghelic - care cu cîteva veacuri mai înainte se identificase cu ordinele mendicante -a intrat în conflict cu Biserica, după cum o dovedeşte revolta călu­gărilor franciscani împotriva papalităţii. Aceasta a renunţat la un ideal devenit suspect, ale cărui teme au fost în parte reluate de mişcări eretice, ca aceea a lui Fra Dolcino, sau de contestatari izolaţi. Cu Avignon, procesul de clericalizare a Bisericii şi transformarea ei în aparat de putere s-au accentuat şi mai mult. Ca urmare, se constată apariţia unor noi forme de sfinţenie, în afara unei instituţii din ce în ce mai puţin capabile să răspundă aspiraţiilor religioase ale credincioşilor. în acest context trebuie situate avîntul misticii - care s-a afirmat din a doua jumătate a secolului al XlII-lea în Germania, Flandra şi Italia, înainte de a se extinde la ansamblul creştinătăţii în jurul anului 1300 - şi mai ales ascensiunea profetismului vizionar, a cărui influenţă nu a încetat să sporească profitînd de crizele conse­cutive Marii Schisme din 1378.

Aspectul cel mai remarcabil al mişcării este, fără îndoială, locul deţinut de femei, în special de laice. Excluse de la funcţia cuvîntului în sînul Bisericii, ele şi-o arogă în virtutea elecţiunii divine. Plasîndu-se sub îndrumarea unui confesor sau director de conştiinţă, de foarte multe ori ele nu au întîrziat să inverseze relaţia de autoritate în folosul lor, făcîndu-i pe aceştia din urmă secretarii sau purtătorii lor de cuvînt. Cazurile cele mai vechi de sfinţenie feminină vizionară sînt cele ale Margaretei de Cortona (t 1297), Clarei de Montefalco (t 1308) şi Angelei de Foligno (| 1309). Este semnificativ că nici una dintre ele nu a fost canonizată în Evul Mediu, deşi s-au bucurat -atît în timpul vieţii, cît şi după moarte - de un mare prestigiu spiritual, chiar în măsura în care ele prelungeau, transpunîndu-le într-un alt registru, intuiţiile fundamentale ale franciscanismului. In orice caz, cu ocazia procesului de canonizare a sfintei Clara de Montefalco, în Umbria, fenomenele paramistice şi viziunile au fost luate în considerare pentru prima oară de Biserica romană şi au dat loc unei cercetări speciale. Dincolo de toate motivele de circumstanţă pe care le putem găsi în fiecare caz particular, eşecul lor este cauzat, fără îndoială, de neîncrederea inspirată clericilor de aceste femei; afirmînd că unirea cu Dumnezeu în fuziunea plină de dragoste a dorinţelor era posibilă încă de aici, de pe pămînt, ele riscau să-i deposedeze de rolul lor de intermediari obligatorii între oameni şi lumea cealaltă. Aspectul profetic al sfinţeniei feminine s-a accentuat în cursul secolului al XlV-lea, după cum constatăm la sfinte ca Brigitte de Suedia (t 1373) - care, din 1343, a primit şi a făcut cunoscute revelaţii cu privire la caracterul urgent al întoarcerii

I

302

OMUL MEDIEVAL

papalităţii la Roma, la reforma Bisericii şi convertirea credincioşilor -sau sfînta Catherina de Siena (t 1380), care a urmărit cu înflăcărare aceleaşi obiective.

Oricît de diverse au fost sensibilităţile şi culturile lor, aceste femei - şi multe altele, mai puţin cunoscute, cu o faimă locală - au procedat în acelaşi fel: nu au încercat să se adreseze mulţimii, ci să promoveze reformele la vîrful ierarhiei. De unde aspectul socialmente elitist al intervenţiilor lor, care au luat forma unor apeluri adresate oral şi în scris papilor, suveranilor şi mai-marilor acestei lumi. în majoritatea cazurilor, chiar dacă le critică neajunsurile, vizionarele nu pun în cauză instituţiile existente, ci se străduiesc să le aducă în situaţia de a-şi îndeplini menirea: papa să nu se lase acaparat de problemele politice şi de grijile puterii pămînteşti! Regele Franţei să nu-şi piardă din vedere misiunea sacră, în pofida obiecţiilor aduse de sfetnicii răi! Prin intermediul cuvîntului inspirat se exprimă un evanghelism care, întrucît nu-şi mai găseşte locul în structurile ecleziastice şi sociale, încearcă să devină operant prin intervenţia pe lîngă vîrfurile ierarhiei. Toate aceste sfinte aşteaptă de la recurgerea la papă şi la suverani o concentrare a energiilor creştinătăţii - slăbită de războaiele interne - şi un salt spiritual care să permită realizarea, într-un sfîrşit, a reformei Bisericii; deşi toată lumea o considera de dorit, reforma apărea, în concepţia oamenilor, drept imposibilă. Pentru a-şi impune convingerile, trimisele cereşti dispuneau numai de două arme: ameninţarea cu mînia lui Dumnezeu, sătul de păcatul oame­nilor şi de trădarea clericilor, şi invocarea dragostei nesfîrşite şi îndurătoare a Mielului jertfit, care şi-a vărsat sîngele pentru mîntuirea omenirii. Ele s-au slujit de acestea cu un succes inegal, dar este neîndoielnic faptul că, în creştinătatea timpului - în curs de dezmem­brare şi secularizare -, au jucat rolul extrem de important de mărtu­risitori ai puterii spirituale care le-a adus un prestigiu considerabil. Pentru Biserică, era primejdios să se permită dezvoltarea sfin­ţeniei în afara ei şi chiar întoarcerea acesteia împotriva sa, prin criticarea repetată a insuficienţelor sale. De aceea, de la sfîrşitul secolului al XlV-lea şi în special în secolul al XV-lea, asistăm la o recucerire a opiniei publice de către elementele cele mai dinamice ale clerului, chiar pe terenul pe care se situaseră profeţii şi vizionarii: cel al cuvîntului, devenit o miză fundamentală într-o societate unde masele jucau un rol tot mai important, dar rămîneau în mare măsură excluse din lumea scrisului şi a lecturii. Dacă analizăm lista princi­palilor sfinţi de la sfîrşitul Evului Mediu, sîntem frapaţi în mod inevitabil de locul ocupat de predicatorii renumiţi ai epocii: Vicente Ferrer (t 1419), Bernardin din Siena (t 1444), Giovanni de Capistrano (t 1456), Jacques de la Marche (t 1476) etc, toţi proveniţi, de altminteri, din ordinele mendicante şi legaţi de mişcarea de respectare a nor­melor religioase care le regenerase pe acestea din urmă după crizele din secolul al XlV-lea. Desigur, nu era vorba de o noutate absolută,

SFÎNTUL

303
iar în secolul al XlII-lea, Biserica deja canonizase oratori ca sfîntul Anton de Padova, la fraţii minoriţi, şi sfîntul Petru Martirul, la predi­catori, însă, în secolul al XV-lea, fenomenul capătă o amploare fără precedent: în întregul Occident, cu excepţia cîtorva eremiţi, predica­torii sînt singurii religioşi care au trezit entuziasmul mulţimilor, punîndu-şi viaţa şi puterile în slujba cuvîntului. Străbătînd Occidentul, din Arag6n în Bretagne şi din Italia în Polonia şi Croaţia, aceşti religioşi se deosebeau net de clerul cu care erau obişnuiţi credincioşii: deplasîndu-se din oraş în oraş în cea mai mare sărăcie, ei aveau totuşi timpul de a se face cunoscuţi de ascultători, căci uneori le consacrau un întreg ciclu de predici — de exemplu, de-a lungul postului Paştelui -, ceea ce le permitea să se familiarizeze cu problemele unui oraş sau altul şi ale locuitorilor. Mai mult decît la predici, inter­venţiile lor ne fac să ne gîndim la spectacole mari, bine puse la punct, adevărate „meetings" sau şedinţe de „happening" în care erau în acelaşi timp organizatori şi vedete. în general, ei vorbeau în aer liber, din înaltul unei estrade construite anume pentru asemenea ocazie şi erau însoţiţi de confesori ce îşi exercitau puterea de a absolvi păcatele - rezervată episcopilor sau papei - şi, uneori, de trupe de penitenţi. îndeplinind un fel de pelerinaj ispăşitor, convertiţii din ajun se consacrau exerciţiilor de flagelare şi devoţiune înainte ca oratorul să ia cuvîntul. Acesta trata despre marile adevăruri necesare mîntuirii, dar din perspectivă mai degrabă morală decît dogmatică. Preocupaţi să impresioneze şi să emoţioneze auditorii foarte largi, predicatorii îşi dădeau silinţa, înainte de orice, de a-i face pe credin­cioşi să devină conştienţi de păcatele lor şi de a-i aduce la căinţă. în caz de succes, predicatorul cerea semne concrete ale revirimentului spiritual efectuat sub îndrumarea sa, iar misiunea se termina adesea cu un autodafe, prilej cu care erau arse pe rug jocurile de noroc şi gătelile nefolositoare ale femeilor. însă dorinţa de convertire nutrită de aceşti sfinţi mergea dincolo de morala individuală: conştienţi că trăiesc într-o lume unde moravurile erau puţin influenţate de mesajul creştin, ei s-au străduit să introducă Evanghelia în viaţa socială. De aceea, nu ezitau să joace rolul de „împăciuitori", reconciliind familiile duşmane şi clanurile rivale, şi să lupte împotriva relelor care i-au lovit pe săraci şi marginali. în urma predicărilor lor, au fost create aziluri pentru bolnavi şi mai ales case de amanet pentru a lupta împotriva cămătăriei. Spre a da acestor iniţiative garanţii de stabilitate, slujitorii lui Dumnezeu au pus adesea în discuţie puterile publice, determinînd aprobarea de către municipalităţi a noi regulamente sau statute comunale mai conforme cu etica creştină, în special împotriva luxului neruşinat al bogaţilor şi contra practicilor comer­ciale şi financiare ilicite ale burgheziei de afaceri. Astfel, în zorii Timpurilor moderne, sfinţenia creştină relua tradiţia de acţiune socială şi de călăuzitoare din Evul MtsJiu timpuriu, ocultată de-a lungul cîtorva secole de prestigiul idealurilor monastice şi spirituale.

304

OMUL MEDIEVAL
Pentru a da o idee exactă asupra reprezentărilor sfinţeniei la sfîrşitul Evului Mediu, nu este totuşi posibil să ne limităm la personajele care au beneficiat de onorurile canonizării, căci, în această epocă şi în acest domeniu, apar serioase discordanţe între ierarhia eclezias­tică şi credincioşi: papalitatea a avut tendinţa de a rezerva slava altarelor unui număr mic de sfinţi aleşi pe sprinceană, al căror cult nu a obţinut întotdeauna succesul scontat; cît despre popor, acesta era spontan înclinat să venereze bărbaţi, femei sau copii, al căror principal merit era acela de a fi pierit pe nedrept de moarte violentă. Printre „sfinţii nevinovaţi" se cuvine să acordăm un loc special pre­tinşilor „martiri" ai evreilor, deosebit de numeroşi în Anglia şi în lumea germanică, precum tînărul Werner de Bacharach (f 1287), extrem de popular din valea Rinului şi pînă în Ţările de Jos în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, sau Simon din Trento (t 1475), al cărui cult, larg răspîndit în regiunile alpine şi în nordul Italiei, a stîrnit controverse în rîndurile clerului. în general, Biserica romană a refuzat atunci toate formele de sfinţenie legate de vărsarea de sînge. Dar ea a neglijat şi figurile situate în inima devoţiunii, cum a fost cea a simţului pelerin şi taumaturg, al cărui prototip cel mai celebru a fost, la vremea respectivă, sfîntul Roch, invocat împotriva ciumei începînd de la mijlocul secolului al XV-lea. în vreme ce biseri­cile şi capelele se înălţau pretutindeni în cinstea acestui personaj a cărui biografie rămîne învăluită în mister, a trebuit să se aştepte secolul al XVII-lea pentru ca papalitatea să-l înzestreze cu un statut canonic în regulă. Semn că, la sfîrşitul Evului Mediu şi în ciuda controlului crescînd exercitat de cler în acest sector, poporul a rămas creator de sfinţi.

3. Funcţiile sfinţilor în creştinătatea medievală