Procese Interpersonale

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 83.94 Kb.
səhifə1/2
tarix31.10.2017
ölçüsü83.94 Kb.
  1   2

Procese Interpersonale

Wim van Kessel

Germain Lietaer

Procese ale schimbarii relationale
Opiniile in legatura cu modul in care si cat de mult influenteaza relatia terapeut-client procesul de schimbare al clientului, variaza in cadrul paradigmelor terapeutice precum si in subdiviziuni ale acestor paradigme (Clarkson, 1995). Aceasta este valabil si pentru “familia experientiala” unde perspectivele, sa zicem, lui Carl R. Rogers, Frederick S. Perls si Alvin R. Mahrer sunt farte diferite in anumite aspecte. Ce ne-am propus sa discutam in acest capitol va fi inevitabil colorat de fundalul nostru terapeutic. Amandoi ne vedem ca fiind terapeuti predominant de orientare centrata pe client, desi am adaugat cateva “afinitati” putin diferite: pentru primul autor, o abordare predominant psihodinamica; pentru cel de-al doilea, una experiential – existentiala. In acest capitol intentionam sa ne focalizam pe modul in care interactiunea aici si acuma dintre client si terapeut este explorata in mod explicit si procesata la un nivel metacomunicativ. Insa, in introducere, v-om mentiona alte anumite forme de impact interpersonal si v-om descrie cum punctual de vedere interactional a dobandit un rol din ce in ce mai important in evolutia terapiei centrate pe client.

Relatia ca si context si proces interpersonal de vindeacare “tacit”
Atunci cand rolul central al realtiei in cadrul terapie centrate pe client este scos in evidenta, se face deobicei referire la, in primul rand, la atitudinile rogersiene de baza, ce sunt menite sa ofere un context sigur pentru o autoexplorare profunda. Intradevar, aceste “conditii ale terapeutului” alcatuiesc prima parte a ecuatiei procesului la Rogers: “Cu cat mai mult percepe clientul pe terapeut ca fiind real sau sincer, empatic, ca avand o atitudine neconditionata fata de el, cu atat clientul se va indeparta de o functionare statica, neafectiva, fixa, impersonala si cu atat mai mult se va indrepta catre un mod de functionare marcat de experiente fluide, dinamice, primitoare, a unor trairi emotionale personale differentiate” (1961, p. 42). Noi vedem aceasta influenta contextuala ca avand trei straturi. Primul, ca si ingrediente cruciale ale relatiei, atitudinile rogersiene de baza au o influenta apreciabilaasupra a ceea ce clientul asimileaza in experienta lui pre-explicita. In al doilea rand, ofera clientului suportul si siguranta necesara comunicarii si explorarii libere a ceea ce este present la nivel de felt-sense. Iar in al treilea rand, conditiile terapeutului si reactiile la acestea garanteaza un traseu constructiv pentru procesul de explorare al clientului. Este posibil ca aceste trei influente sa faca alianta functionala sa fie cel mai puternic prezicator al succesului therapeutic in toate orientarile (Horvath & Greenberg, 1994; Gelso & Carter, 1994; Orlinsky, Grawe & Parks, 1994).

In afara de aceasta, relatia terapeutica nu numai ca functioneaza ca si context sau ca o conditie pentru alte procese terapeutice dar si ca intermediar pentru procese interpersonale corrective: clientul traieste in relatia aici si acum cu terapeutul, ceva care trece peste paternurile relationale interpersonale precedente. Vezi, i.e., Yalom, 1980). Contrar experientei anterioare, clientii pot, de exemplu, sa simta faptul ca terapeutul crede cu adevarat in capacitatile lor, ca experienta lor este luat in serios, ca nu sunt respinsi atunci cand exprima sentimente agresive, ca terapeutii lor raman stabili cand li se relateaza sentimente de disperare, ca limitele lor sunt respectate si asa mai departe. Rogers face referire in mod repetat la acest proces in comentarile sale terapeutice; in acest fel descrie un moment terapeutic crucial atunci cand Jim Brown este capabil sa permita ingrijorarea blanda a terapeutului:


In aceasta relatie a existat un moment de schimbare, iar eu o consider ireversibila, reala. Jim Brown, care se vede pe sine ca fiind incapatanat, amar, abuzat, fara valoare, inutil, fara speranta, neiubit, neatractiv, experienteaza grija mea. In acel moment defensele lui sunt coborate total si nu mai pot fi niciodata ca inainte. Atunci cand cineva este ingrijorat pentru el si atunci cand el percepe si traieste aceasta grija, devine o persoana mai moale a carei ani de durere reprimata se revarsa acuma in lacrimi de suferinta. Nu mai este carapacea dura si plina de amaraciune, strain tandretei. Este o persoana foarte ranita care tanjeste dupa dragostea si afectiunea care sunt singurele lucruri ce il pot face om. (1967, p. 411)

Impreuna cu acest gen de experienta interpersonala corectiva, mai are loc si un proces de interiorizare a atitudinilor terapeutului. Rogers descrie consecintele unui climat empatic dupa cum urmeaza. “Prin urmare, persoanele au devenit, in atitudinea fata de ei insisi, mai afectivi si permisivi, mai emapatici si intelegatori, mai veritabili si congruenti. Dar aceste trei elemente sunt acelea care si experienta si cercetarea le descriu ca fiind atitudinile unui terapeut efficient” (1975, p. 9). Regasim aceasi cugetare si in Capitloul 6 al Miei Leijssen (asupra proceselor de focusare din acest volum): “Intr-un proces de focusing, terapeutul modeleaza si incurajeaza repetat clientul sa se asculte pe sine si sa fie atent la ce iese din felt-sens. In acest fel, clientul invata incet incet sa preia sarcina terapeutului si sa adopte atitudinile cu care acesta poat sa devina propriul sau terapeut”. Noi credem ca acest lucru este o forma de schimbare a personalitatii esentiala , desi este una “silentioasa”, adica, un proces despre care nu se discuta explicit in interactiunea verbala.



Relatia ca o arena pentru lucrul interactional explicit

In afara functionary ca si context si ca mediu tacit pentru experiente interpersonale corrective, relatia client – terapeut mai poate functiona ca o arena deschisa in care sa se poata explora in mod explicit stilul interactional al clientului. Acest process ocupa o pozitie centrala sub aripa interpersonala a psihoterapiei psihodinamice; dar a inceput sa fie vazuta ca fiind un proces important si de catre alte orientari, cu siguranta de cele cu tendinte integrationiste (i.e., Anchin &Kiesler, 1982; Andrews. 1991; Safran, 1993; Safran & Segal, 1990; Teyber, 1992; Yalom, 1995). Desi procedurile concrete de tratament prin care este definita aceasta perspectiva intercationala pot diferi de la o orientare la alta, nucleul acestei abordari va fi totsui descris in cativa termeni generali:




  • Telul unui astfel de tratament este acela de a-i face pe clienti sa recunoasca faptul ca plangerile lor au legatura cu modul lor tipic de a relationa cu ceilalti.

  • Procesul terapeutic consta din marirea limitei libertatii clientului de a varia modul de relationare prin acapararea unui insight mai mare in, si o mai mare recunoastere a, modul acestora specific de relationare si a reactiilor altor persoane la acesta.

  • Avand in vedere faptul ca clientul nu este de obicei constient de aceste moduri de interctiune, cuvintele “insight” si “recunoastere” ar trebui intelese ca moduri de a constientiza. Aceasta se realizeaza prin metoda metacomunicatiei.

  • Modul prin care se paote atinge aceasta constientizare este relatia terapeutica. In relatie, clientul nu numai ca relateaza despre modul sau de relationare cu altii dar isi si demonstreaza stilul sau propriu in relatia cu terapeutul, astfel facand-o vizibila si clientului si terapeutului.

Optiunii de a trata “preferential” problemele clientului in relatia aici si acum cu terapeutul i s-a acordat cu retinere un loc in evolutia terapiei centrate pe persoana. Reticenta initiala a avut, credem noi, doua motive. Primul, procesul acesta semana prea mult cu procesul psihanalitic de abordare al transferului. Rogers a refuzat dintodeauna sa priveasca acest proces ca “aurul curat” al terapiei. S-a impotrivit oricarei atitudini care se aseamna cu un “ecran gol” dar a preferat sa arate importanta relatiei adevarate ca factor vindecator si credea ca reactiile transferentiale ale clientului nu necesita atentie speciala: “Recatia terapeutului centrat pe client la transfer este aceeasi ca la oricare alta atitudine a clientului: isi asuma sa inteleaga si sa accepte” (Rogers, 1951, p. 203). John M. Shlien merge chiar un pas mai in fata afirmand ca “transferul este o fictiune inventata si mentinuta de terapeuti cu scopul de a se proteja de consecintele propriului comportament” (1987, p. 15). Aceasta pozitie extrema, pe care o regasim si la Szasz (1972), nu este impartasita de multi. Sau, asa cum spune Gendlin,


Daca clientul este o persoana tulburata, nu are cum sa nu reuseasca sa trezeasca dificultati intr-o alta persoana care relationeaza strans cu acesta. Nu are cum sa isi pastreze doar pentru sine toate necazurile in timp ce interactioneaza cu terapeutul. In mod necesar, terapeutul se va confrunta cu veriunea sa proprie a dificultatilor, nuantelor si blocajelor pe care trebuie sa le aiba interaciunea. Iar numai daca acestea au loc poate interactiunea sa treaca peste ele si sa fie terapeutica pentru client. (1968, p. 222)
Asa ca, chiar si in terapia centrata pe client, clientul repeta trecutul in relatia prezenta cu terapeutul. Ramane insa intrebarea, daca sa acordam sau nu prioritate, in principiu, rezolvarii unei probleme in relatia aici si acum cu terapeutul. Aici opiniile variaza. Rice, de exemplu, crede ca intensitatea experientei unei anumite probleme este criteriul explorarii de sine mai profunde si nu pozitia experientei in triunghiul “aici – in alta parte – in trecut”:
Intr-un mod real, orice membru al unei clase [probleme] merita explorat ca oricare altul. Nici trecutul nici prezentul nu au prioritate, ci intensitatea cu care poate fi relatata o experienta de catre client. In cele din urma, cu cat este mai intens relatata o experienta, cu atat este mai probabil ca aceas experienta sa fie importanta afectiv pentru client. O procesare mai adecvata a oricarei experiente ar trebui sa conduca la raspunsuri adaptative in intreaga gama de situatii specifice. (1974, p. 303)
In viziunea lui Rice, procesarea reactiei transferentiale in aici si acum nu este obligatorie ci o posibilitate, un subproces printer altele. Alti autori, dimpotriva, arata o preferinta marcata pentru acest proces: prin urmare Carkhuff a adaugat “iminenta” la conditiile terapeutice rogersiene (1969, vol. 1, p. 38, si vol. 2, p. 94ff.); van Kessel (1975), van der Linden si van Kessel (1991), si Kiesler (1982, 1988) au facut cu totii o alegere clara a abordarii interactionale. Aceasta nu inseamna ca nu sunt de acord cu Rice – dimpotriva. Acestia sunt de parere, insa, ca iminenta relatiei terapeutice garanteaza un maxim de intensitate daca nu intervine anxietatea prea mult.

O alta sursa de reticenta initiala a avut legatura cu pozitia mai directa a terapeutului in terapie interactionala, o pozitie in care terapeutul nu numai ca urmareste ci si conduce. Exista, inainte de toate, o atentie selectiva asupra aspectului interactional al mesajelor transmise in relatia terapeutica. S-a simtit ca acest lucru intra in conflict cu principiul conform caruia clientul ar trebui sa determine continutul sedintei. In afara de aceasta, metacomunicarea despre interactiunea aici si acum implica un numar de interventii originare in mare parte din cadrul de referinta al terapeutului: feedback, confruntare, interpretare si auto-expunere. Aceste interventii au intrat in conflict cu principiul de baza al terapiei centrate pe persoana, anume de a ramane in cadrul de referinta al clientului in mod continuu. Intre 1955 si 1962, insa, a avut loc o schimbare importanta: terapia centrata pe persoana a evoluat dintr-o abordare “nondirectiva” intr-una “experientiala” (Lietaer, 1997). Ceea ce nu era permis din principiul nondirectivitatii – asa-numitele reguli nu face – a disparut acuma in fundal si s-a pus accentul pe ceea ce conteaza cu adevarat: “maximizarea procesului experiential al clientului folosindu-ne de al nostru pentru aceasta” (Gendlin, 1970, p. 549). In acel moment i s-a “permis” terapeutului sa aduca ceva din cadrul sau de referinta atata timp cat acesta are grija sa se intoarca pe linia experientei clientului. Acest lucru a facut terapia centrata pe persoana interactionala: terapeutul nu mai era doar un alter ego ci a devenit un pilon separate in interactiune care, in anumite momente, poate sa isi expuna propriile experiente aici si acum clientului (Finke, 1994; Lietaer, 1993; Lietaer, Rombauts & Van Balen, 1991; Van Balen, 1990; Pfeiffer, 1995; Tscheulin, 1990).

In capitolul ce urmeaza (si subcapitolele acestuia) v-om descrie, din punct de vedere teoretic, ingredientele de baza al acestui proces interactional pentru a putea fi asimilat in paradigma experentiala. Ulterior, o a treia rubrica majora (“Parametrii Clinici”) va fi devotata diferentelor dintre orientarea experientiala si cea psihodinamica privitor la procesul de asimilare al “reactiilor transferentiale” si modul in care activitatea interactionala a terapeutului poate fi integrate in atitudinile rogersiene.


Procesul interactional: ingredientele de baza
Axioma fundamentala al procesului interactional poate fi descrisa dupa cum urmeaza: exista o legatura mutuala intre problemele si plangerile psihologice ale unei personae, pe deoparte, si apropierea fata de cei din jur specifica acestei persoane, pe de alta parte. Stilul de interactionare problematic al unui client difera fata de cel al altor persoane prin a fi unilateral si necongruent in comunicare si prin faptul ca acest patern este mentinut de atentia selectiva la, si influntata de, celalalt. Drept urmare apare intrebarea cum poate conversatia clientului cu terapeutul sa fie diferita de o conversatie cu ceilalti. In alte cuvinte, cum poate terapeutul sa se fereasca de stilul de interactiune preferat al clientului intr-unmod complementar? Intr-adevar, daca terapeutul ar face acest lucru, nu s-ar intampla nimic nou in terapie iar dialogul terapeutic nu ar avea alt scop decat cel de a intarii stilul interactional preferat al clientului si, avand in vedere ca acest stil perpetueaza plangerile tipice ale clientului, le va perpetua sip e acestea.

Exista patru caracteristici specifice ale dialogului terapeutic ce ar putea preveni acest lucru, caracteristici ce separa dialogul therapeutic de cel usual si aceasta constituie acele momente din procesul terapeutic care sunt probabile sa genereze o schimbare in client. In continuare se va discuta despre aceste caracteristici in parte si vom evidentia cum conditiile terapeutice de baza ale lui Rogers pot fi intelese in lumina fiecareia dintre ele.


Primul Moment: Inversarea prioritatilor nivelelor de comunicare
In comunicarea umana, aspectul de continut – schimbul de informatie – poate fi discernat de la un nivel la care sunt date sugestii despre pozitia relationala a fiecarui partener de conversatie. Primul nivel, schimbul de informatii, iese in mod clar in evidenta in conversatia zilnica in timp ce aspectul interactional ramane de obicei pe fundal si nediscutat, in principal din cauza ca semnalele despre tipul de relatie dorita sunt transmise nonverbal (Bateson, 1972; Watzlawick, Beavin & Jackson, 1967). Terapeutul, insa, va incerca sa inverseze importanta acestor doua nivele si sa nu acorde o atentie primara la continutul comunicarii ci mai de graba la semnalele ce definesc relatia dintre client si terapeut.

Atunci cand un client, de exemplu, incepe o conversatie spunand pe un ton acuzator: “Imi dau seama ca nu ma prea ajutati cu problemele mele”, terapeutul nu va raspunde la continut aparandu-se sau explicand ca, pentru moment, acesta nu poate fi de ajutor mai mult decat este. Terapeutul ar remarca mai de graba tonul acuzator al clientului si ar sugera clientului ca s-ar putea simti mic si lipsit de putere in contrast cu terapeutul puternic care refuza sa ii faca pe plac. Prin clarificarea si explicarea sentimentelor clientului si explicitand pozitile relative ale acestora asa cum sunt percepute de catre client, terapeutul acorda prioritate interactionalului in fata aspectului de continut al comunicarii.

Exemplul poate creea impresia ca aspectul de continut al conversatiei clientului nu are importanta in terapie. Aceasta ar fi insa o exagerare. Terapeutul acorda atentie relatarilor clientului cum ar fi acelea privind relatiile cu alte persoane, rolul clientului in aceste relatii, sau sentimentele fata de ceilalti si rezultatul interactiunii. Se va acorda o atentie sporita, insa, eventualelor paralele dintre relatiile descrise si ceea ce vede si simte terapeutul in situatia terapeutica prezenta.

Acrodand prioritate aspectelor relatiei inseamna ca terapeutul va asculta continutul relatarilor intr-un mod special, anume, cu atentie sporita la conotatiile interpersonale din continut. Astfel, atunci cand clientul dezvaluie aspecte secrete ale fanteziilor sale sexuale, terapeutul nu numai ca va acorda atentie continutului acestor fantezii ci si faptului ca in acest moment clientul este capabil sa i le comunice. Clientul poate sa le perceapa ca fiind un semn al increderii sporite sau ca o manevra seductiva folosind elemente erotice. Ce asemanator se intampla si atunci cand clientul relateaza vise: nu numai ca este evidentiata informatia din cadrul visului ci si, de exemplu, faptul ca in acest moment clientul este dispus sa renunta la o parte din control in cadrul relatiei; intr-adevar, poate simti ca, povestind visul, destainuie mai mult decat isi da seama.

Exista inca un mod in care continutul poate sa scoata in evidenta ceva despre realtie. Ne referim aici la puterea referintei din continutul clientului: astfel, atunci cand clientul isi exprima, sa zicem, nemultumirea sa fata de medicul de familie, terapeutul ar trebui sa isi dea seama de faptul ca aceasta ar putea sugera o referinta indirecta la relatia terapeutica prezenta.

O alta descriere a aceleasi atitudini terapeutice de baza este oferita de descrierea lui Sullivan (1953) ca participant – observator intr-un dialog: terapeutul nu numai ca trebuie sa participe ca partener de conversatie ci trebuie sa fie in acelasi timp atent la ceea ce simte si observa in legatura cu acea conversatie si cu clientul. Aceasta inseamna ca terapeutul nu numai ca va asculta continutul exprimat de client ci va fi simultan atent la reactiile acestuia ca ascultator: daca simte ca este invitat sa fie de accord, daca este provocat sa se opuna, miscat de mila, sau incitat sa acrode un sfat. Spus altfel, atitudinea de observator este directionata catre aspectele interpersonale ale dialogului, care prin urmare devine centrul atentiei.


Capitolul 7

Procesele interpersonale

de Wim van Kessel şi Germain Lietaer


(Pag. 161)
Al doilea moment: terapeutul evita sa sustina modul obisnuit de a interactiona al clientului
Felul obisnuit de a comunica al clientului determina din partea celorlalti un raspuns care va permite ca acest tip de comunicare sa continue ,,opozitia complementara”. Adoptind o atitudine ,,neangajata” in dialogul terapeutic terapeutul creaza cadrul in care se poate orienta clar asupra rolului pe care clientul incearca sa i-l impuna prin aceleasi mijloace cu care acesta din urma aproape ,,forteaza” (tiraste) in acelasi tipar interactional pe toti partenerii de conversatie. In loc sa raspunda chemarii (apelului) clientului si sa se conformeze acestui rol, terapeutul incearca sa identifice ce fel de apel primeste si cum incearca clientul sa-l ,,prinda” in aceasta interactiune. Terapeutul incearca sa ,,simta” ce rol este impins sa joace si nu raspunde apelului facut de client. Poate, in schimb, sa opteze pt o explicatie metacomunicativa asupra rolului care-i este solicitat Aceata interventie noncomplementara produce clientului un anumit grad de anxietate si confuzie pentru ca-i este perturbat modul stereotip de interactiune de care el/ea tine cu disperare sa se agate. Beier (1966) a denumit aceasta atitudine ,,reactie asociala”. In aceasta privinta el vorbeste despre incertitudinea benefica cea care indica, pe de o parte, ca exista suficienta tensiune si nesiguranta in conversatie pentru a stimula clientul sa reflecteze si, pe de alta parte, absenta anxietatii inhibante care il face pe client incapabil de reflectie.

Atunci cind terapeutul perturba felul obisnuit de a interactiona al clientului, este de asteptat ca acesta din urma sa se opuna si sa arate ,,rezistenta”. Ne indoim ca aceasta rezistenta poate fi evitata in terapie. Chiar si asa numitele conditii terapeutice facilitatoare (favorizante) nu par sa aiba intotdeauna un efect de scadere a anxietatii; de fapt, pot chiar sa creasca aceata anxietate.



Exemplu

Deci, o femeie tinara care si-a insusit un sistem de norme bine controlat va admite mai usor ca se simte bolnava in fata atitudinii permisive si de acceptare a terapeutului: ,,pentru ca accepti fara rezerve toate gindurile si sentimentele mele ciudate simt ca o sa ajung sa nu mai am norme in ceea ce ma priveste ca fiind buna sau rea si imi voi permite orice”.

Clienta dependenta va spune ca se simte corect inteleasa dar va protesta impotriva lipsei de instructiuni si a faptului ca terapeutul o face responsabila de gindurile si sentimentele ei.

Clienta poate fi si mai incorsetata in forma ei rigida de organizare doar pentru ca terapeutul nu tolereaza (accepta, apreciaza) acest comportament??? Situatia terapeutica accentueaza de multe ori pattern-urile specifice ale clientului, astfel o interventie care la prima vedere pare contraproductiva poate, de fapt, sa fie eficienta pentru ca evidentiaza ,,artificial” comportamentul specific al clientului si astfel face ca acest comportament sa devina subiect de discutie.

In mod asemanator terapeutul trebuie sa se fereasca sa ,,contraatace” un client care provoaca o cearta dar, va incerca sa ia in discutie caracterul provocator al acestei actiuni.

Terapeutul ar face bine sa nu raspunda tacerii clientului preluind initiativa si nici nu va continua discutia pe subiecte banale, generale pe care un client le-ar dezvolta doar ca sa evite gravitatea propriilor probleme (Sachse 1997). In loc sa dea raspunsul ,,socialmente” asteptat, terapeutul se va stradui sa raspunda intr-un mod surprinzator si neasteptat care sa-l faca pe client sa aiba dificultati in a continua sa se manifeste conform patternului de comunicare obisnuit. Aceste exemple intentioneaza sa arate ca aspectul asocial al reactiei terapeutice nu este determinat doar de ceea ce se spune in mod explicit; chiar si atitudinea preverbala a terapeutului poate frustra clientul in felul rigid in care acesta rezolva anumite situatii.

In mod special acest element ,,asocial” de abordare al clientului a dat conceptului interactional faima dubioasa ca ar fi un set de strategii manipulatoare lipsite de respect si acceptare a clientului si suferintei sale si ca produce cresterea rezistentei clientului la schimbare. Fara indoiala ca aceasta atitudine din partea terapeutului va frustra clientul, dar, credem ca, de asemenea, dovedeste increderea in capacitatea clientului de a depasi, intr-un mod mai profund si mai consistent felul sau limitat de a interactiona si a comunica cu altii. Transmitind aceasta incredere clientului, terapeutul va intari relatia de cooperare pe baza respectului reciproc si rezistenta clientului determinata de reactiile asociale ale terapeutului devine subiect de discutie si de lucru in terapie.

Oricum, stabilirea si mentinerea unui asemenea contact sunt, in opinia noastra, esentiale in orice tip de psihoterapie si acesta nu este specific abordarii interactionale. Deci mentionam acest lucru doar in trecere ca raspuns la desele critici ale acestei metode de lucru.
Al treilea moment : Elucidarea patternului interactional
Clientul isi creaza propriile scenarii de interactiune cu terapeutul, si, cum s-a spus anterior, acestea sunt comunicare unilaterala si contradictie . Aceste scenarii costituie puncte de plecare pt lamurirea situatiei din perspectiva interactionala. Pentru client, acest tip de interactiune este logic si evident. Dar, cum de altfel am mentionat referindu-ne la Beier (1966), atitudinea terapeutului este de dorit sa creeze nesiguranta care sa-l faca pe client sa se intrebe in sinea lui despre cit de logica si de evidenta este atitudinea sa si sa-l faca receptiv la noi semnificatii pe care el sau terapeutul le pot oferi. In mod traditional, conceptul terapiei centrata pe client a limitat rolul terapeutului la a asigura clientului conditiile necesare ca acesta din urma sa gaseasca singur noi semnificatii ale propriilor experiente. Noi credem oricum ca aceasta ,,reinoire” ce apartine clientului este totdeauna limitata. Cu cit este mai strinsa implicarea sa in modul stereotip de interactiune si cu cit clientul este mai ,,fixat” in propria experienta sau a celorlalti cu atit ajutorul terapeutului este mai necesar pentru gasirea de noi semnificatii.

Deoarece terapeutul nu permite repetarea la nesfirsit a modului de interactiune obisnuit, se creaza in dialogul terapeutic spatiu (conditii) pentru interpretari.

Cind terapeutul il ajuta pe client sa vada ce evoca sau solicita altora, clientul poate ajunge sa recunoasca aceasta atitudine nu doar ca limitata la relatia cu terapeutul ci ca pe un pattern familiar si repetitiv si in relatia cu ceilalti. Terapeutul foloseste aici propriile sale sentimente ca masura dar, referindu-se mereu la experienta sa in ceea ce priveste interactiunea, poate sa aprecieze valoarea de comunicare a comportamentului interactional al clientului, unilateralitatea si contradictiile acestuia.

Este de asemenea momentul in care ,,analiza interactionala a nemultumirilor (plingerilor, insatisfactiilor),, poate sa aiba semnificatie pentru client, sa recunoasca faptul ca problemele si simptomele sale nu sunt doar ,,accidente” banale si nesemnificative ci sunt in relatie directa si au un rol important cu modul unilateral si contradictoriu in care clientul interactioneaza cu ceilalti. In plus, terapeutul poate demonstra acest fapt prin exemple de incidente similare aflate din povestirile clientului sau din momente anterioare din timpul terapiei. Actionind astfel, terapeutul face permanent legatura intre ce se intimpla acum, in timpul terapiei, si ce se intimpla in afara terapiei, in relatiile clientului cu celelalte persoane si ii arata acestuia ca detine un rol esential in aceste ,,intimplari” (situatii).

Desi autori ca Watzlawick si colab. (1967) accentueaza ca evolutia faptica a interactiunilor poate fi inteleasa suficient din comportamentul actual al persoanei in cauza – ca si intelegerea mutarilor de sah privind pozitia actuala a pieselor pe tabla de sah – este aproape totdeauna necesar sa se supuna interpretarii si trecutul clientului, indeosebi relatiile sale cu figurile ,,cheie” din trecut. Cind observam cum functioneaza de fapt sistemul social, ne este usor sa intelegem cum interactiunile dintre diferiti participanti ii tin captivi in propriile roluri. Cu toate acestea, un asemenea joc nu explica de ce fiecare jucator a intrat in el cu un anume rol preferential. Cu cit el/ea este mai fixat in acest rol, cu atit mai preganata este intrebarea cum el/ea si-a insusit acest rol social. Aici se face referire la trecut, la antecedentele sociale care au format clientul. Elucidind radacinile ,,istorice” (din trecut) ale experientelor clientului, ceea ce pare sa fie repetitiv aici-si-acum capata mai multa substanta si devine mult mai evident. Aceasta nu arata numai contributia specifica a clientului la modul stereotip de comunicare pe care il are cu altii dar il poate duce si la identificarea motivului (motivelor) pentru care adopta acest comportament si ce incearca astfel sa evite. Interpretind pattern-ul interactional prezent ca fiind o repetare a ceva ,,cistigat” (insusit) de-a lungul interactiunilor din trecut, clientul poate incepe sa ia in considerare posibilitatea ca acest tip de interactiune sa nu mai fie necesar, ca ar putea fi diferit. Aceasta constatare ii ofera cadrul sa incerce, cu terapeutul si cu ceilalti, noi cai de comunicare, noi modalitati de abordare.

Exemplu

Atunci cind o femeie adulta este capabila sa recunoasca faptul ca propria mama depresiva nu i-a acordat niciodata atentie si ca ea a fost nevoita sa ia locul tatalui absent ca ,,receptor” al ingrijorarilor si plingerilor mamei sale, aceasta femeie poate fi gata sa inteleaga ca, pe baza acestei experiente, ea va ezita inca sa apeleze la ceilalti, sa le ceara sau sa astepte ceva de la ei. Dificultatile cu partenerul său care are ,,o mie de hobby-uri” dar ei nu-i da nici o atentie si faptul ca la serviciu simte ca ar trebui sa fie totdeauna gata sa faca ceva pentru altii (de care se simte abuzata) - toate acestea apar intr-o noua lumina dupa ce s-a facut legatura cu trecutul. La fel se petrec lucrurile si in ceea ce priveste sentimentul ei constant ca-l plictiseste pe terapeut si convingerea ca: ,,binenteles ca el nu ar sti ce e de facut nici in privinta atacurilor ei de migrena”.

Clarificind (interpretind) faptul ca si in prezent ea experientiaza si cu celelalte persoane acelasi tip de relatii pe care le-a avut cu mama sa, (dar ceilalti nu sunt mama sa) se creaza posibilitatea ca clienta sa descopere noi semnificatii ale comportamentului sau.

Comportamentul??? de evitare care poate juca un rol important in orice tip de interactiune stereotipa poate fi relevat in mod evident explorind interactiunile din trecut. Ceva ce un copil a constatat in urma experientelor repetate ca este imposibil si la care nu poate ajunge in relatie cu figurile cheie din jurul sau, poate ajunge sa fie vazut, putin cite putin, ca ceva necunoscut si, deci, nesigur, ceea ce duce la dorinta de a nu mai simti, de a exclude acel ,,ceva”. Interactiunea stereotipa ajunge sa aiba o functie protectiva si face posibila evitarea si excluderea tipului de interactiuni necunoscute, deci, nesigure. Pentru ca terapeutul pune fata in fata situatia prezenta (in interiorul si in afara terapiei) cu situatii din trecut, clientul poate deveni mai atent (sensibil, receptiv) la comportamentul sau de evitare si poate ajunge sa vada cum atitudinea sa ii impiedica pe ceilalti sa reactioneze intr-un anumit fel. Clientul poate sa-si dea seama cum aceasta evitare a facut ca anumite reactii ale celorlati sa devina amenintatoare si poate simti in acest fel ca ii lipseste ceva de care, in sinea lui, are nevoie si isi doreste. Bineinteles ca un asemenea fel de ,,dorinta” necunoscuta se manifesta si ca element al incogruentei din relatiile de comunicare prezente dar, adesea, poate fi evidentiata mult mai clar din confruntarile cu trecutul.

Pe scurt, se poate spune ca scenariul interactional propus de client (si in care incearca sa-l impice si pe terapeut) va fi explorat dincolo de ceea ce este evident prin patru moduri diferite de abordare si, astfel, se poate ajunge la noi semnificatii pentru client.

In primul rind, terapeutul isi foloseste propriile sentimente ca orientare catre apelul (nevoia) ,,continut” in comportamentul clientului. In al doilea rind, clientul este sensibilizat asupra fatului ca nemultumirile sale au un rol in unilateralitatea si contradictia ce caracterizeaza aspectul comunicativ al acestui scenariu. In al treilea rind, clientul arata ca scenariul pe care incearca sa-l stabileasca in relatia cu terapeutul are asemanari cu atitudinea sa fata de alte persoane despre care vorbeste. In sfirsit, terapeutul evidentiaza ca acest tip de scenariu contine elemente anacronice, ceea ce inseamna ca prezentul, spre deosebire de trecut, chiar daca permite crearea acestui scenariu nu-l impune ca fiind singura alegere posibila, logica sau evidenta.



Dostları ilə paylaş:
  1   2
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə