94
OMUL MEDIEVAL
Pe lîngă durele condamnări ale Bisericii, ordonanţele principilor au contribuit totuşi, dacă nu la anularea turnirelor, măcar la determinarea unei scăderi a gradului lor de periculozitate şi agresivitate. Este posibil ca echipamentul cavaleresc cel mai greu, intrat în uz începînd din secolul al XlII-lea din raţiuni pe care le vom expune în curînd, să fi jucat un anumit rol în acest sens: dar nu e sigur că un cavaler acoperit în întregime de o platoşă de oţel (adică de armura perfecţionată în cursul secolului al XV-lea), căzînd de pe cal, nu-şi făcea mult mai mult rău decît unul echipat numai cu cămaşa de zale de fier, relativ uşoară, folosită între secolele al Xl-lea şi al XlII-lea. Oricum, feluritele ordonanţe făceau totul pentru a împiedica aprinderea sau manifestarea duşmăniilor sau a dorinţei de răzbunare în timpul întrecerilor de îndemînare cavalerească. La aceasta trebuie să adăugăm restrîngerea progresivă a armelor ă outrance (cele de luptă), înlocuite în turnire de cele d plaisance, „armele curteneşti"; adică spade cu tăişul rotunjit, lănci al căror vîrf ascuţit era înlocuit de suporturi în formă de coroană, de sferă sau de cupă răsturnată, sau era înfăşurat cu grijă, astfel încît lancea să poată lovi scutul adversarului şi eventual să-l răstoarne de pe cal, dar să nu fie în stare să-l rănească. Dar mai ales înlocuirea treptată - oricum, niciodată completă - a aşa-numitei melee cu întrecerea presupunînd înfruntarea a numai doi cavaleri a redus posibilitatea accidentelor grave: în această întrecere totul era mai ordonat, mai regulat şi mai liniştit decît în învălmăşeala turnirului de grup.
Sfîrşind prin a constitui o parte însemnată a raporturilor sociale din sînul aristocraţiei, turnirele au pus în dificultate Biserica, în problema menţinerii interdicţiilor, din momentul în care şi-au pierdut în parte periculozitatea şi, din nişte bătălii mai mult sau mai puţin simulate, au manifestat tendinţa de a prelua mai degrabă rolul unor jocuri şi spectacole. în ce-i privea, cavalerii subliniau ceea ce în opinia lor reprezenta acordul deplin dintre credinţă şi practica turnirului : jocurile puteau servi, după cum s-a spus, propagandei creştine şi începeau în mod obişnuit prin slujbe religioase (ceea ce înseamnă printre altele că, pentru un motiv sau altul, clerul însuşi nu prea respecta interdicţiile ecleziastice). Curînd a înflorit şi o contrapropa-gandă la legendele despre demonii care se înghesuiau la turnire. Rămîne celebră o pagină emoţionantă, poate a celui mai frumos text de legende religioase din veacul al XlII-lea, Dialogus miraculorum al lui Cesarius din Heisterbach. însoţit de cîţiva prieteni, un cavaler se îndreaptă spre turnir cînd, trecînd prin faţa unei capele hărăzite Fecioarei, nu rezistă imboldului de a i se închina; adîncit în rugăciune, el nu-şi mai dă seama de scurgerea vremii. Va ajunge la întrecere oarecum întristat, şi prea tîrziu; şi va găsi întregul cîmp sărbăto-rindu-i isprăvile vitejeşti. în timp ce se ruga Măriei, ea, luîndu-i înfăţişarea şi folosindu-i armele şi însemnele, luptase în locul lui, repurtînd victoria.
Dostları ilə paylaş: |