Contribuţia traducătorilor

23

Siena, din anul 1211. Negustorul este un pionier al învăţării limbilor străine, al perfecţionării măsurilor, al manevrării monedelor. Este un om al scrisului: au fost găsite 150.000 de scrisori de afaceri în arhivele negustorului Francesco di Marco Datini din Prato. Negustorul contribuie la afirmarea individului şi a persoanei; la componentele fundamentale ale persoanei, sufletul şi trupul, el adaugă cele două noutăţi, vocaţia şi timpul devenit obiect de apropriere individuală.

în marginea categoriilor medievale: femeia, artistul şi marginalul

Femeia nu avea loc în schema societăţii trifuncţionale. Chiar dacă exista categoria de „femeie" pentru bărbaţii din Evul Mediu, multă vreme femeia nu a fost definită prin diferenţieri profesionale, ci prin trupul său, prin sexul său, prin relaţiile ei cu alte grupuri. Femeia se defineşte drept „soţie, văduvă sau fecioară". Ea a fost victima constrîngerilor pe care originea şi familia le-au impus timp îndelun­gat manifestării femeilor ca indivizi dotaţi cu o personalitate juridică, morală şi economică. în documentele Evului Mediu, produse ale unei societăţi dominate de masculi, vocea femeilor se distinge rar şi aparţine, de cele mai multe ori, celor din păturile superioare. Dar, graţie apor­turilor recente ale antropologiei sociale, Christiane Klapisch-Zuber readuce femeia în sînul familiei. Femeia este un obiect fundamental al alianţelor în cadrul aristocraţiei feudale. Ocazie de ascensiune socială pentru soţi, ea este în general declasată în căsătoriile rezultate din aceste strategii. Transferul fizic şi de bogăţie efectuat prin ea duce la propria sa deposedare, iar spirala inflaţionistă a dotelor determină o depreciere a valorii femeii în cursul Evului Mediu. Totuşi, datorită Bisericii, obligaţia crescîndă a consimţămîntului ambilor soţi în încheierea căsătoriilor este o revoluţie care înalţă statutul femeii, după cum presiunea tinerilor ajută timid la afirmarea căsătoriilor din dragoste.

însă „ordinea familială" duce la întîrzierea vîrstei de căsătorie pentru bărbaţi. Femeia se căsătoreşte de foarte tînără cu un bărbat ce se apropie de treizeci de ani şi între cei doi este o distanţă de aproximativ zece ani. Femeia este un pîntece, victima unei fecundităţi sporite care o face să-şi petreacă, înainte de vîrsta de patruzeci de ani, jumătate din viaţă în sarcini. Slabă consolare, puterea ce îi este lăsată în casa în centrul căreia este situată camera conjugală. Stăpînă a spaţiului domestic, ea este economul familiei. Supusă îndatoririlor de soţie, obligată la fidelitatea faţă de soţ şi autoritatea lui, ea nu găseşte decît compensaţii limitate în dragostea pentru copii, încre­dinţaţi cel mai adesea doicilor în prima copilărie şi decimaţi de îngrozitoarea mortalitate infantilă. In Evul Mediu timpuriu, morţii naturale i se adăuga infanticidul. El este înlocuit apoi de cele mai nulte ori cu abandonarea nou-născuţilor. Numărul copiilor găsiţi

24

OMUL MEDIEVAL

OMUL MEDIEVAL

25

sporeşte rapid în creştinătatea Evului Mediu tîrziu, iar femeile „au rămas o rotiţă subordonată reproducerii familiale".

Enrico Castelnuovo pleacă de la un paradox: importanţa artei medievale şi anonimatul ce ascunde majoritatea creatorilor săi. Roman­tismul a văzut aici estomparea individului în sînul creaţiei colective, însă aceasta este o viziune pur teoretică. Mai curînd trebuie să constatăm că, la fel ca în Antichitate de altminteri, artistul Evului Mediu timpuriu este prins între dispreţul societăţii faţă de un perso­naj apropiat de mulţimea lucrătorilor manuali şi dorinţa lui de a-şi afirma orgoliul, gloria, notorietatea măcar într-un mediu restrîns de comitenţi şi de amatori, ceea ce îl îndeamnă să-şi pună semnătura pe operă. Aceste nume, întîlnite în Antichitate, dispăruseră în Evul Mediu foarte timpuriu. în Italia, ele reapar în secolul al VUI-lea. Prima biografie a unui artist datează din secolul al VH-lea: viaţa sfîntului Eloi, scrisă de discipolul său, sfîntul Ouen. în ea este lăudat orfevrierul, artist prin excelenţă datorită preţului materialului prelu­crat. Dar sfîntul Eloi este şi prelat, episcop, consilier al regelui Dagobert. Ar fi fost arta lui suficientă pentru a trezi interesul unui biograf? Marc Bloch a observat că, deşi orfevrierul se bucura de prestigiu, bisericile îşi topeau adesea tezaurele şi piesele din aur, nepreţuind munca artistului.

Ca şi în cazul intelectualului, înainte de secolul al XlV-lea nu există cuvînt care să desemneze artistul. El împarte cu artizanul termenul artifex, cuvîntul latin ars ţinînd mai mult de tehnică şi de meserie decît de ştiinţa sau de domeniul neindividualizat pe care Occidentul l-a numit mai tîrziu artă. în Evul Mediu există o ierarhie a artiştilor nenumiţi încă aşa. Din ce în ce mai mult, alături de orfevrier, arhitectul urcă în vîrful acestei ierarhii. în Franţa şi în epoca gotică, în secolul al XlII-lea, arhitectul încearcă să treacă drept „maestru" şi chiar intelectual, „maestru în pietre". Dar încă în secolul al XlV-lea, pe şantierul catedralei din Milano, „ştiinţa fără artă" a arhitecţilor francezi este opusă „artei fără ştiinţă" a zidarilor lombarzi. Frecvente în secolul al XH-lea, semnăturile de artişti şi menţiu­nile referitoare la ei (să ne gîndim la artiştii din Modena - Lanfranco şi Wiligelmo, şi din Parma — Benedetto Antelami), care beneficiază, poate, de promovarea artelor mecanice alături de artele liberale, devin ciudat de rare în secolul al XlII-lea, în vreme ce prestigiul artistului, ajutat de întoarcerea la Antichitate, sporeşte, mai ales în Italia, unde structurile municipale favorizează ascensiunea spre glorie a artiştilor pe care oraşele şi-i dispută, căci monumentele şi operele de artă alimentează gustul orăşenilor pentru prestigiu şi frumuseţe.

într-adevăr, numai ambiguitatea statutului său social întîrzie consacrarea artistului în societatea medievală. Şi mai este lentoarea procesului care, din noţiunile şi impresiile de grandoare, ordine, bogăţie, creează ideea şi sentimentul frumuseţii.
La extreme: marginalul şi sftntul

în sfîrşit, avem aici două întrupări opuse ale omului medieval, marginalul şi sfîntul.

Nu există o diversitate mai mare în Evul Mediu ca în universul marginalilor. însă ceea ce îi reuneşte în acelaşi profil este excluderea lor din societatea recunoscută, procesul prin care sînt respinşi spre margini sau chiar dincolo de ele.

Cel dintîi marginal este exilatul. Bronislaw Geremek aminteşte că, în Evul Mediu timpuriu, surghiunul a apărut ca o înlocuire a pedepsei cu moartea. Excludere din mediul obişnuit de viaţă, exilul poate fi un fel de surghiunire interioară, ca aceea rezultată din interdicţie şi excomunicare, excludere a unui om, a unui popor de la binefacerea sacramentelor, privare de mijloacele cotidiene ale mîn-tuirii, îndepărtare de Biserică. Este un caz extrem al marginalizării spaţiale — exilarea la ţară, izgonirea în cartiere rău famate şi, la sfîrşitul Evului Mediu, în ghetourile oraşelor. Din secolul al XlII-lea apar „arhivele represiunii", în care se înregistrează ecourile violenţei urbane, în timp ce în Franţa secolelor al XlV-lea şi al XV-lea, iertarea dată criminalilor, confirmată în „scrisorile de graţiere", face să iasă la iveală lumea marginalilor cărora le este oferită reintegrarea socială. Dar între lumea muncii şi lumea crimei graniţa este neclară. Margi-nalizarea este adesea produsul secundar al pelerinajelor şi al căutării de lucru ambulante. Se schiţează destine de oameni marginali: „candidaţii la spînzurătoare". în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, mulţi marginali se organizează în cete de vagabonzi, de hoţi, de tîlhari, de criminali.

Dincoace de crimă, faima rea (infamia) produce marginali. Indivi­duală, proasta reputaţie poate deveni colectivă în cazul meseriilor „ilicite" sau „necinstite", a căror listă se micşorează începînd din secolul al XlII-lea. Rămîn infami, excluşi oamenii spectacolului, cum ar fi menestrelii (în pofida provocării sfîntului Francisc, care se declară „menestrelul lui Dumnezeu"), prostituatele (în pofida con­ştiinţei lor profesionale), cămătarii (în pofida purgatoriului).

în această societate în care ambiguitatea corporală este atît de puternică, bolnavul şi infirmul au vocaţia de a fi marginali. Exclu­derea este clară pentru cel mai periculos, cel mai scandalos, cel mai nenorocit dintre ei, leprosul, chiar dacă, imitîndu-l pe Isus, Ludovic cel Sfînt îl slujeşte şi îi dă un sărut.

Marginali extremi, ereticul şi jidovul sînt doar evocaţi de Bronislaw Geremek, care aminteşte semnele de infamie ce îi marchează pe unii dintre ei, prezenţa lor în carnaval şi referinţele majore opuse margi­nalului medieval: stabilitatea, munca, un statut recunoscut.

întruparea celei mai înalte realizări a omului din Evul Mediu este sfîntul.

26 OMUL MEDIEVAL

Sfîntul stabileşte legătura între cer şi pămînt. El este mai întîi un mort excepţional, martor al „cărnii nepăsătoare" - după Piero Camporesi -, al cărui cult se ordonează în jurul trupului, al mormîn-tului, al relicvelor. El este şi omul medierilor reuşite, este un sprijin pentru Biserică, un exemplu pentru credincioşi. Este un patron pentru meserii şi oraşe, pentru toate comunităţile în care este inclus omul medieval, iar datorită numelui său atribuit unora sau altora, este patronul individual al bărbaţilor şi femeilor din Evul Mediu.

Dar sfinţenia simţului medieval nu este nici atemporală, nici absorbită de continuitate, după cum dorea etnologul Saintyves, care vedea în sfînt doar continuatorul zeilor păgîni din Antichitate. Sfint a fost mai întîi martirul; apoi, în Evul Mediu timpuriu, sfîntul a suferit influenţa ascetului oriental, iar ulterior s-a întrupat cel mai adesea în cei puternici: episcopul, călugărul, regele sau nobilul. El a exprimat preponderenţa masculină, adultă, aristocratică din idealul omului medieval. Apoi, din secolele al Xll-lea şi al XlII-lea, s-a trecut din ce în ce mai mult de la sfinţenia ca funcţie la sfinţenia prin imitarea lui Hristos. La început „profesionist", sfîntul s-a afirmat mai tîrziu printre oamenii „comuni". îi era de ajuns, pe cît îi stătea în putinţă, să realizeze idealul vieţii apostolice şi al perfecţiunii evanghelice, să-l „urmeze despuiat pe Hristos despuiat". Sfinţenia s-a spiritualizat şi s-a legat mai mult de stilul de viaţă decît de condiţia socială, de moralitate mai mult decît de miracole. La sfîrşitul Evului Mediu, tot mai mulţi sfinţi s-au impus prin cuvîntul inspirat şi viziune. Femeile şi bărbaţii sfinţi au fost deseori mistici, profeţi,

predicatori, vizionari.

Chiar dacă, începînd din secolul al Xll-lea, Biserica a controlat producţia de sfinţi, poporul a rămas, de-a lungul întregului Ev Mediu, un „creator de sfinţi".

Cronologie: durata lungă şi transformările omului medieval

Aşadar, chiar şi sfîntul, o figură aparent stabilă a creştinismului, se transformă, după cum bine arată Andre" Vauchez. Perioada Anti­chităţii tîrzii şi a Evului Mediu timpuriu a fost esenţială pentru naşterea omului medieval. De aceea Giovanni Miccoli s-a întors pînă la primele secole creştine pentru a vedea apărînd călugărul. Franco Cardini a observat cavalerul pornind de la cavaleriştii lumii romano--barbare. Imperiul carolingian ia deja măsuri contra vagabondului, prototipul marginalului. Veche moştenire transformată de creştinism, omul medieval vine de departe.

Dar el se transformă o dată cu anul 10*00, cînd se manifestă o specializare a funcţiilor, o punere în valoare a laicilor, şi mai ales o dată cu secolul al XlII-lea, cînd societatea devine mai complexă, cînd diferitele „stări" se înmulţesc, cînd profiturile se diferenţiază

OMUL MEDIEVAL

27

mai mult, cînd valorile, în sînul unei religiozităţi care acceptă tot mai mult lumea, coboară treptat din cer pe pămînt. Omul medieval nu încetează a fi profund religios şi preocupat de mîntuirea lui, ce trece de-acum încolo nu atît prin dispreţul faţă de lume, cît prin transformarea acesteia.

în sfîrşit, în mijlocul unor încercări de temut, omul medieval se schimbă în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, modificat de criza pro­fundă a sistemului feudal, dar şi regenerat, modernizat de o nouă lume de structuri şi de valori.

Giovanni Miccoli nu l-a urmărit pe călugăr dincolo de secolul al XlII-lea, cînd, în universul clericilor regulari, întîietatea este cedată fraţilor din ordinele mendicante. Franco Cardini îl înfăţişează pe cavalerul Evului Mediu clasic, surprins, în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, în exagerările cavaleriei-spectacol, în moda ordinelor cavalereşti şi schimbarea tehnicilor militare. Secolul al XlV-lea este „secolul înfrîngerii cavaleriştilor".

Pentru Jacques Rossiaud, în secolul al XV-lea orăşeanul se iden­tifică din ce în ce mai mult cu „cetăţeanul ceremonial", prins în vîrtejul sărbătorilor, al alaiurilor, al carnavalului.

Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri vede intelectualul tot mai preocupat de politică (Wycliff, Hus, Gerson), abandonînd latina, exprimîndu-se în alte medii decît universitatea: cercul, academia, biblioteca şi curtea. Un Petrarca fuge din oraş. Intelectualul medieval, copleşit de „melancolie", lasă locul intelectualului umanist şi inte­lectualului de curte.

Negustorul lui Aron Gurevici se lasă dominat de Fortuna, este din ce în ce mai convins că timpul înseamnă bani, este cuprins de „pesi­mismul mercantil" al Renaşterii şi trece de la feudalismul dezvoltat la capitalismul pe cale de a se naşte.

Enrico Castelnuovo asistă la afirmarea şi la recunoaşterea artis­tului în Purgatoriul lui Dante, unde se găsesc doi miniaturişti: Oderisi da Gubbio şi Franco Bologna, şi doi pictori: Cimabue şi Giotto. Gloria lui Giotto se răsfrînge asupra întregii corporaţii.

Bronislaw Geremek vede cetele de vagabonzi, de calici şi de cerşetori năvălind peste creştinătatea Renaşterii şi a Timpurilor moderne.

Cîteva obsesii ale omului medieval

Ceea ce legitimează în cele din urmă evocarea unui om medieval este faptul că sistemul ideologic şi cultural în care este integrat, imaginarul care îl animă impun majorităţii bărbaţilor (şi femeilor) din cele cinci secole - indiferent că sînt clerici sau laici, bogaţi sau săraci, puternici sau slabi - structuri mentale comune, obiecte ase­mănătoare de credinţă, fantasmă, obsesie. Desigur, statutul social, nivelul de instruire, moştenirile culturale, zonele geografico-istorice introduc diferenţe în forma şi conţinutul acestor atitudini culturale

28

OMUL MEDIEVAL

şi psihologice. Dar cel mai frapant este ceea ce au şi manifestă în comun. Omul occidental de astăzi a păstrat, mai mult sau mai puţin estompate, remodelate în noi sindroame, unele din aceste obiceiuri mentale sau comportamentale. Iar dacă este normal să fi păstrat trăsături ale strămoşului nostru, omul medieval, evocarea obsesiilor ne arată mai ales diferenţele noastre. Omul medieval este, pentru noi, exotic. Pentru a-i restitui imaginea, istoricul trebuie să facă apel la simţul schimbării şi să devină etnoistoric pentru a-i aprecia cum se cuvine originalitatea.

Viciile

Omul Evului Mediu este obsedat de păcat. îl comite lăsîndu-se în voia diavolului, eşuînd în faţa premergătorilor păcatului, viciile. Vede viciile sub formă de animale simbolice, de alegorii ameninţătoare, încarnări ale păcatelor capitale, care s-au constituit în septenar în secolul al Xll-lea: trufia, avariţia, lăcomia, desfrîul, mînia, invidia, lenevia, sau sub farmecul înşelător al fiicelor diavolului măritate cu „stările" societăţii.

Diavolul are nouă fiice, dintre care a măritat opt:

simonia

ipocrizia

prădăciunea

sacrilegiul

simularea

cămătăria

pompa mondenă

cu clericii seculari

cu călugării

cu cavalerii

cu ţăranii

cu ajutorii de portărel

cu burghezii

cu matroanele

şi destrăbălarea, pe care n-a vrut s-o mărite cu nimeni, ci a lăsat-o tuturor ca iubită comună¹.

Vizibilul şi invizibilul

Omul de astăzi - chiar şi cel ce consultă prezicătoare şi ghicitoare în cărţi, cheamă spiritele la mese turnante, participă la slujbe negre -recunoaşte o frontieră între vizibil şi invizibil, natural şi supra­natural. Nu este cazul omului din Evul Mediu. Nu numai că, pentru el, vizibilul nu e decît urma invizibilului, dar supranaturalul irupe la tot pasul în viaţa-cotidiană: omul medieval este înconjurat de continue „apariţii". Nu există ruptură, şi cu atît mai puţin barieră, între lumea de aici şi lumea de dincolo. Existenţa purgatoriului este dovedită prin apariţii, iar cavităţile terestre duc spre el: cratere

1. Textul - care uită o fiică - este notat pe pagina de gardă a unui manuscris florentin din secolul al XIH-lea.

OMUL MEDIEVAL 29

siciliene sau peşteri irlandeze. Apar chiar morţii iliciţi, strigoii păgî-nismului şi ai folclorului, îndemnaţi de Satan. Apariţia înspăimîntă, dar nu surprinde.'

Lumea cealaltă

Pentru omul din Evul Mediu veşnicia este foarte aproape. Chiar dacă crede din ce în ce mai puţin în apropierea Judecăţii de Apoi, este o eventualitate pe care nu o exclude. Infernul sau paradisul - acestea pot fi mîine. Deja sfinţii sînt în paradis, iar osîndiţii siguri (fără de număr), în infern. în secolele al Xll-lea şi al XlII-lea sistemul spaţial al lumii celeilalte devine un sistem raţional. Este un sistem cu trei şi cinci locuri. Trei locuri esenţiale: infernul şi paradisul, iar între ele un dincolo intermediar şi temporar, unde morţii răspunzători numai pentru păcate veniale sau în stare de penitenţă neterminată petrec un timp mai mult sau mai puţin îndelungat: purgatoriul format definitiv la sfîrşitul secolului al Xll-lea. O dată cu învierea şi cu Judecata de Apoi, purgatoriul va dispărea, ultimii săi locuitori mergînd în paradis, a cărui anticameră este. Lumea cealaltă com­portă două locuri auxiliare: limbul patriarhilor, pe care Isus l-a golit de locuitori coborînd în iad în timpul „morţii" sale terestre; drepţii Vechiului Testament, nebotezaţi întrucît au trăit înaintea întrupării, s-au dus în paradis, iar limbul lor, pustiu, a fost pecetluit pentru totdeauna. în schimb, limbul copiilor va primi pe vecie copiii morţii fără a fi primit botezul, care nu vor suporta acolo pedepse corporale, dar vor fi pe veşnicie privaţi de bucuria supremă, de viziunea beati­fică, de contemplarea lui Dumnezeu.

Miracolul şi ordalia

Intervenţia frecventă, directă sau indirectă, a lui Dumnezeu împotriva ordinii naturii este recunoscută de toţi. Există o ierarhie de interce-sori: Fecioara Măria, cea mai puternică, poate obţine de la Dumnezeu orice miracol; sfinţii împăraţi au şi ei o mare putere de intervenţie pe lîngă Dumnezeu. Unii sfinţi, şi în special sfinţii locali, sînt specializaţi în chip mai mult sau mai puţin limitat. Miracolele sînt deosebit de numeroase în domeniile în care slăbiciunea omului medieval este cea mai mare: domeniul corpului, unde miracolele de vindecare sînt fără număr; domeniul femeilor în chinurile naşterii şi al copiilor, victime privilegiate ale mizeriei fiziologice şi medicale din Evul Mediu. Pentru a evita acţiunea îndoielnică a pretinşilor taumaturgi, începînd din secolul al XlII-lea, Biserica tinde să limiteze puterea unor sfinţi la perioada ulterioară morţii lor. Aceste strădanii au ca urmare relan­sarea cultului relicvelor a căror atingere poate fi ocazie de miracol. Dumnezeu poate permite şi abateri circumstanţiale de la legile naturii în cazul judecăţilor direct supuse lui, în special încercările

30

OMUL MEDIEVAL

prin apă, cînd un acuzat care nu ştie să înoate îşi dovedeşte nevino­văţia neînecîndu-se, deşi ar fi fost normal s-o facă, şi mai ales încercările prin foc, cînd un acuzat nevinovat poate ţine în mînă o bucată de metal înroşită în foc sau trece prin flăcări fără a fi ars. Judecata lui Dumnezeu se poate manifesta prin rezultatul unui duel: acuzatul sau luptătorul care îl înlocuieşte în mod gratuit sau pentru o simbrie este unul dintre combatanţi. Biserica interzice aceste ordalii la al IV-lea conciliu de la Lateran, în 1215. Ea introduce astfel o revo­luţie în administrarea probei: mărturisirile orale şi scrise înlocuiesc verdictul armelor şi al încercărilor fizice. Astfel, creştinismul a înde­părtat ceva mai mult de omul medieval credinţele şi practicile magice.

Memoria

Mulţi oameni din Evul Mediu sînt analfabeţi. Pînă în secolul al XlII-lea, este cazul majorităţii laicilor. în lumea neştiutorilor de carte, cuvîntul răsună cu o forţă neobişnuită. în predicare, omul medieval îşi găseşte cunoştinţele, anecdotele, instruirea morală şi religioasă. Fireşte, scrisul se bucură de un mare prestigiu, fondat pe cel al Sfintelor Scripturi şi al clericilor, oameni ai scriiturii, începînd cu călugării -după cum o atestă locul scrierii, scriptorium, încăpere esenţială a oricărei mănăstiri. Dar vorbirea este cel mai important vehicul al comunicării. Ceea ce înseamnă că este bine păstrată. Omul medieval este unul al memoriei, al bunei memorii. O exersează în mod natural sau printr-o formaţie specială. în procese, conflicte, este privilegiată mărturia bătrînilor, oameni cu o memorie îndelungată într-o societate în care speranţa de viaţă este scurtă. Intelectualii, oamenii profesiu­nilor juridice, negustorii învaţă mnemotehnicile. „Artele memoriei" joacă un rol important în formarea omului medieval *. într-o societate în care jurămîntul - strict supravegheat de Biserică - este atît de important, un om „care îşi ţine cuvîntul", a cărui fidelitate este dovedită printr-o memorie de lungă durată, instrument al bunei reputaţii (bona fama), este un om cu greutate. Creştinismul omului medieval este unul de tradiţie, de memorie. în joia sfîntă, instituind euharistia la sfîrşitul Cinei, Isus nu a spus ucenicilor: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea mea"?

Mentalitatea simbolică

Omul medieval trăieşte, ca poetul Baudelaire, într-o „pădure de simboluri". Sfintul Augustin a spus-o: lumea este compusă din signa şi din res, din semne, simboluri, şi lucruri. Res, adevărata realitate, rămîn ascunse, omul surprinde doar semnele. Cartea esenţială, Biblia,

1. Frances Yates, The Arts of Memory, Londra, 1966, trad. fr. L'Art de la Mimoire, Gallimard, Paris, 1975.

OMUL MEDIEVAL

31

prezintă o structură simbolică. Fiecărui personaj, fiecărui eveniment din Vechiul Testament le corespund un personaj, un eveniment din Noul Testament. Omul medieval este un perpetuu „descifrator", ceea ce întăreşte dependenţa lui de clerici, savanţi în simbolistică. Simbo­listica domină arta şi mai ales arhitectura, unde biserica este înainte de toate o structură simbolică. Ea se impune în politică, unde ponderea ceremoniilor simbolice - ca ungerea regilor — este considerabilă, unde drapelele, stemele, emblemele joacă un rol fundamental. Ea domneşte în literatură, unde ia adesea forma alegoriei.

Numărul

Omul medieval este fascinat de număr. Pînă în secolul al XlII-lea, numărul simbolic exercită cea mai mare fascinaţie. Trei, cifra Treimii; patru, cifra evangheliştilor, a fluviilor paradisului, a virtuţilor cardi­nale, a punctelor cardinale; şapte, cifra septenarelor religiei (şapte daruri ale lui Dumnezeu, şapte sacramente, şapte păcate capitale...); zece, cifra Decalogului, a poruncilor lui Dumnezeu şi ale Bisericii, doisprezece, cifra apostolilor şi a lunilor anului etc. Iar Apocalipsa dezvăluie un univers de numere simbolice în care se înscriu sensul şi destinul ascunse ale omenirii, inclusiv Millenium-\x\, epoca mitică a celor „o mie" de ani (adică mulţi) temuţi sau speraţi, cînd încercările Antihristului vor fi urmate de o lungă domnie a dreptăţii şi a păcii pe pămînt.

Apoi, din ce în ce mai mult, sub presiunea noilor nevoi ale socie­tăţii (contabilitatea negustorilor, a seniorului, a statelor în curs de apariţie), a răspîndirii matematicii (mai ales prin traducerile latine ale Elementelor lui Euclid, sau prin manuale gen Cartea abacului, de Leonardo Fibonnaci, din 1202), numărul exact, manevrabil în mod ştiinţific prin calcul, prin operaţii aritmetice, devine obiectul acestei fascinaţii. O modă, manie, pasiune a aritmeticii pune stăpînire pe omul din Evul Mediu tîrziu^l. El introduce chiar nebunia aritmeticii în domeniul religiei: în testamente sînt cerute slujbe, cu sutele, cu miile, cu zecile de mii, aritmetica indulgenţelor şi calculul înnebu­nitor al anilor de purgatoriu ce vor stîrni mînia lui Luther creează ceea ce Jacques Chiffoleau a numit „contabilitatea lumii celeilalte"².

Imaginile şi culoarea

Restrîngînd acţiunea scrisului, analfabetismul dă imaginilor o putere cu atît mai mare asupra simţurilor şi minţii omului medieval. în mod conştient, Biserica se foloseşte de imagine pentru a-l informa,

1. A. Murray, Reason and Society in the Middle Ages, Oxford, 1978.

2. Jacquea Chiffoleau, La Comptabilitâ de l'au-delă: Ies hommes, la mort et la religion dans la rigion d'Auignon ă la fin du Moyen Age, ficole franţaise de Rome, Roma, 1980.