Conversaţii cu Dumnezeu

Vai de mine, ne învârtim în cerc.
Da, aşa este. Şi, în loc să ne învârtim în cerc, poate că ar trebui să devenim cercul însuşi. N-ar trebui să fie un cerc vicios Ar putea fi unul sublim.
Renunţarea e o parte a vieţii cu adevărat spirituale?
Da. Pentru că, în cele din urmă, tot ceea ce este spirit renunţă la ceea ce nu e real şi nimic din viaţa pe care o duci nu e real, în afară de relaţia voastră cu Mine.

Şi totuşi, nu se cere renunţare, în sensul clasic de lepădare de sine.

Un adevărat Maestru nu „renunţă” la ceva. Un adevărat Maestru îl dă, pur şi simplu, la o parte, aşa cum ar face-o cu ceva de care nu mai are nevoie.

Există unii care spun că trebuie să-ţi depăşeşti dorinţele. Eu spun că, pur şi simplu, trebuie să le schimbi. Prima încercare este simţită ca o dis­ciplină riguroasă, a doua ca un exerciţiu plin de bucurie.

Există cei care spun că, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, trebuie să depăşeşti toate patimile pământeşti. Este suficient doar să le înţelegi şi să le accepţi. Persistă lucrurile cărora le opui rezistenţă. Dispar cele pe care le priveşti în faţă.

Cei care se străduiesc atât de tare să-şi depăşească toate patimile pă­mânteşti muncesc atât de din greu, încât s-ar putea spune că aceasta a de­venit pentru ei o patimă.

Ei au o “patimă pentru Dumnezeu”; o patimă de a-L cunoaşte. Dar patima e patimă. Şi, a negocia una în schimbul alteia, nu o elimină.

Din acest motiv, să nu judecaţi lucrurile care vă împătimesc.

Observaţi-le, pur şi simplu, apoi vedeţi dacă vă fac vreun serviciu, în funcţie de cine şi ce doriţi să fiţi.

Amintiţi-vă că sunteţi într-un permanent proces de a vă crea pe voi înşivă. În fiecare moment, decideţi cine şi ce sunteţi. Decideţi aceasta în mare parte prin alegerile pe care le faceţi, în funcţie de pentru cine şi pentru ce vă împătimiţi.

Adesea, o persoană care se află pe ceea ce numiţi cărare spirituală pa­re că a renunţat la toate patimile pământeşti, la toate dorinţele umane.

Ceea ce a făcut ea este să înţeleagă, să vadă iluzia şi să se dea la o parte din faţa patimilor care nu-i aduc vreun serviciu - în acelaşi timp, iubind iluzia pentru ceea ce ea îi aduce: şansa de a fi cu totul liber.

Patima este dragostea de a transforma existenţa în acţiune. Ea ali­mentează cu combustibil locomotiva creaţiei. Ea preschimbă conceptele în experienţă.

Patima este focul care ne îndeamnă să exprimăm cine suntem cu ade­vărat. Niciodată să nu negaţi patima, pentru că aceasta înseamnă să negaţi Cine Sunteţi şi Cine Vreţi cu Adevărat să Fiţi.

Cel care renunţă nu-şi neagă niciodată pasiunile - el neagă, pur si simplu, ataşamentul de rezultate. Pasiunea este dragostea de a face ceva. A face ceva înseamnă a fi - trăit ca experienţă.

Totuşi, ce rezultă adesea din acţiunea de a face? Aşteptări.

Să-ţi trăieşti viaţa fără să te aştepţi la ceva, fără nevoia de a avea rezultate specifice - aceasta este libertatea. Aceasta este Dumnezeirea.

Aşa trăiesc Eu.