Dar de ce să existe suferinţă? De ce să existe chiar posibilitatea de a suferi? Nu puteţi şti sau deveni ceea ce sunteţi, în absenţa a ceea ce nu sunteţi - aşa cum ţi-am explicat deja.
Totuşi, eu încă nu înţeleg de unde ne-a venit ideea că suferinţa e bună. Eşti deştept că insişti în întrebarea asta. Înţelepciunea originară în jurul suferinţei în tăcere a fost atât de pervertită, încât acum mulţi cred (şi câteva religii o chiar propovăduiesc) că suferinţa este bună, iar bucuria este rea. De aceea aţi decis că, dacă cineva are cancer dar nu spune nimănui, el este un sfânt - în timp ce, dacă cineva are o sexualitate robustă (iată un subiect exploziv) şi o anunţă deschis, ea este păcătoasă.
Măi să fie, chiar c-ai ales un subiect exploziv. Şi cu multă inteligenţă ai schimbat pronumele din masculin în feminin. Ai făcut-o cu un anumit scop? Am făcut-o ca să vă expun prejudecăţile. Nu vă place să vă gândiţi că femeile ar avea o sexualitate robustă şi, cu atât mai puţin, să o trâmbiţeze în public.
Mai degrabă aţi vedea un om murind fără un geamăt pe câmpul de bătălie, decât o femeie să facă dragoste cu gemete în plină stradă.
