Conversaţii cu dumnezeu

Ai din nou dreptate Este exact ceea ce fac.

Nu, nu. Ziceam că asta este ceea ce se presupune că fac eu.

Ai din nou dreptate. Exact asta şi spuneam.

Nu, nu, ziceam.

Ştiu ce ziceai. Zice-ai exact ceea ce Eu ziceam că ziceai. Confuzia se află în faptul că tu încă mai crezi că există mai mulţi Noi aici.

Nu există?

Niciodată nu au existat mai mulţi Noi aici. Niciodată. De-abia acum descoperi chestia asta?

Vrei să spui că eu vorbesc cu mine însumi acum?

Cam aşa ceva.

Vrei să spui că Tu nu eşti Dumnezeu?

Nu asta am spus.

Vrei să spui că Tu eşti Dumnezeu?

Asta am spus.

Dar dacă Tu eşti Dumnezeu şi Tu eşti eu şi eu sunt Tu, atunci eu sunt Dumnezeu.

Da, tu eşti Dumnezeu. E corect. Te-ai prins cu adevărat.

Dar eu nu sunt numai Dumnezeu, eu sunt toţi ceilalţi.

Da.

Dar asta înseamnă că nu există nimeni şi nimic în afară de mine!

N-am spus Eu că: Eu şi Tatăl Meu Una suntem? Da, dar,

Şi n-am spus Eu: Noi suntem cu toţii Unul?

Da. Dar n-am ştiut că ai vrut să spui chiar asta, ad litteram. Credeam că foloseşti o figură de stil. Credeam că era mai mult o exprimare filozofică, nu afirmarea unui fapt.

Este afirmarea unui fapt. Noi suntem Unul. Asta am vrut să zic prin orice îi faci unuia mai mic ca mine Mie îmi faci, înţelegi acum?

Da.

Ah, în sfârşit! A durat ceva!
Dar, iartă-mă că discut în contradictoriu, dar când eu sunt cu altcineva, cu soţia mea, de exemplu, sau cu copiii mei, am senzaţia că sunt separat de ei; că ei sunt altcineva decât eu.

Conştienţa e un lucru minunat. Ea poate fi împărţită în mii de bucăţele, în milioane de bucăţele, în milioane de milioane de bucăţele.

Eu M-am împărţit pe Mine însumi într-un număr infinit de bucăţele astfel încât fiecare bucăţică din Mine să se poată uita la ea Însăşi şi să se uimească de minunea lui Cine şi Ce Sunt Eu.

Şi de ce trebuie să trecem prin această perioadă de uitare; sau de neîncredere? Eu încă nu cred pe deplin! Încă plutesc în uitare.

Nu fi atât de aspru cu Sinele tău şi cu tine însuţi. Uitarea face parte din Proces. Tot ce se întâmplă este absolut în regulă.

Şi atunci de ce-mi spui toate astea acum?

Pentru că începuseşi să nu mai ai haz. Viaţa a început să nu mai fie o bucurie. Ai fost atât de prins în Proces încât ai uitat că e doar un proces.

Şi astfel ai strigat către Mine. Mi-ai cerut să vin la tine; să te ajut să înţelegi: să-ţi arăt adevărul divin: să-ţi dezvălui cel mai mare secret. Secretul pe care l-ai ascuns de tine însuţi. Secretul lui Cine Eşti Tu.

Acuma am făcut-o încă o dată, te-am făcut să-ţi aduci aminte. Va avea asta vreo importanţă? îţi va schimba modul în care te vei comporta mâine? Te va face să vezi lucrurile diferit în seara asta?

Vei vindeca rănile celor răniţi, vei linişti neliniştile celor înfricoşaţi, vei alina nevoile celor necăjiţi, vei preaslăvi măreţia a ceea ce a fost realizat şi vei vedea imaginea Mea pretutindeni?

Recenta amintire a adevărului îţi va schimba viaţa şi te va face ea să schimbi vieţile altora?

Sau te vei întoarce în uitare; vei cădea înapoi în egoism; vei reveni şi vei rămâne din nou în meschinăria a ceea ce ţi-ai imaginat că eşti înainte de această trezire?

Ce o să alegi?

Viaţa continuă cu adevărat la nesfârşit, nu-i aşa?

Fără discuţie că da.

Nu are capăt?

Nu are capăt.

Reîncarnarea este o realitate?

Este. Vă puteţi întoarce la forma de muritori, adică la o formă fizică ce poate, muri, oricând şi oricum doriţi.

Noi decidem când vrem să ne întoarcem?

Dacă şi când, da.

Decidem şi când vrem să plecăm? Noi alegem când vrem să murim?

Nici o experienţă nu se oferă unui suflet împotriva voinţei acelui suflet. Acest lucru nu este posibil prin definiţie, dat fiind faptul că sufletul creează fiecare experienţă.

Sufletul nu vrea nimic. Sufletul are totul Toată înţelepciunea, toată cunoaşterea, toată puterea, toată gloria. Sufletul este acea parte din Voi care nu doarme niciodată: care nu uită niciodată.

Doreşte oare sufletul ca trupul să moară? Nu. Dorinţa sufletului este ca voi să nu muriţi niciodată. Totuşi, sufletul părăseşte trupul, îşi schimbă forma trupească, lăsând în urmă cea mai mare parte din trupul material, într-o clipă, atunci când vede că nu mai are nici un motiv să rămână în acea formă.

Dacă dorinţa sufletului este ca noi să nu murim niciodată, atunci de ce murim?

Nu muriţi. Vă schimbaţi doar forma.

Dacă dorinţa sufletului este să nu facem niciodată acest lucru, atunci de ce o facem?

Nu acesta este dorinţa sufletului!

Voi sunteţi cei care vă schimbaţi forma!

Atunci când nu îi mai e de nici un folos să rămână într-o anumită formă, sufletul îşi schimbă forma, de bună voie, în mod voluntar, cu bucurie, şi se mişcă mai departe pe Roata Cosmică.

Cu bucurie?

Cu mare bucurie.

Nici un suflet nu moare plin de regrete?

Nici un suflet nu moare, niciodată.

Vreau să spun, nici un sufletul nu are regrete că actuala formă fizică se schimbă; că e pe punctul de a muri?

Trupul nu moare niciodată. Îşi schimbă doar forma, împreună cu sufletul. Înţeleg ce vrei să spui aşa că acum, voi folosi vocabularul pe care l-am stabilit.

Dacă înţelegi în mod clar ce doreşti să creezi în privinţa a ceea ce ai ales să numeşti viaţa de apoi sau dacă ai un set clar de credinţe care sprijină o experienţă de după moarte, de reunire cu Dumnezeu atunci nu! Sufletul absolut niciodată nu are regrete când e vorba de ceea ce voi numiţi moarte.

În acest caz, moartea este un moment glorios; o experienţă minunată. Acum sufletul se poate întoarce la forma lui naturală; la starea lui normală. Există o uşurare incredibilă; o senzaţie de libertate deplină; o senzaţie că eşti nemărginit. Şi o conştienţă a Unimii care este în acelaşi timp beatitudine şi sublim.

Nu e posibil ca sufletul să regrete o astfel de schimbare

Prin urmare, spui că moartea este o experienţă fericită?

Da, aşa este întotdeauna pentru acel suflet care doreşte ca ea să fie aşa.

Dar dacă sufletul vrea atât de tare să iasă din trup, de ce nu-l părăseşte? De ce mai zăbăveşte?

Eu nu am spus că sufletul vrea să iasă afară din trup. Am spus că sufletul este bucuros când se află afară. Sunt două lucruri complet diferite.

Poţi fi fericit făcând un lucru şi apoi fericit făcând un alt lucru. Faptul că eşti bucuros făcându-l pe al doilea nu însemnă că eşti nefericit făcându-l pe primul.

Sufletul nu este nefericit când se află în trup. Chiar dimpotrivă sufletul este mulţumit să fie în forma voastră prezentă. Aceasta nu exclude posibilitatea ca sufletul să fie la fel de mulţumit când este despărţit de ea.

Fără discuţie că sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg când e vorba de moarte.

Da, şi asta pentru că nu-ţi place să te gândeşti la ea. Dar trebuie să contempli şi moartea şi pierderea în orice moment al vieţii pentru că altfel nu vei percepe deloc viaţa, ci vei cunoaşte numai jumătate din ea.

Fiecare moment se încheie în clipa în care începe. Dacă nu vezi acest lucru, nu vezi ceea ce este minunat în el şi atunci consideri fiecare moment ca fiind banal.

Fiecare interacţiune începe să se termine din clipa în care începe să înceapă. Numai atunci când acest adevăr e contemplat cu adevărat şi înţeles pe deplin ţi se deschide în faţă comoara fiecărui moment, şi a vieţii însăşi.

Viaţa nu ţi se poate oferi, dacă tu nu înţelegi moartea. Trebuie să faci mai mult decât să o înţelegi. Trebuie să o iubeşti aşa cum iubeşti viaţa.

Fiecare clipă petrecută cu o persoană ar fi o sărbătoare dacă te-ai gândi că este ultima clipă alături de acea persoană. Experienţa ta din fiecare moment ar fi de o intensitate fără limite, dacă te-ai gândi că acel moment este ultimul. Refuzul tău de a-ţi contempla propria moarte duce la refuzul de a-ţi contempla propria viaţă.

Nu o vezi aşa cum este. Pierzi momentul şi tot ceea ce el îţi oferă. Te uiţi dincolo de el, în loc de a te uita prin el.

Când priveşti un lucru în profunzime vezi în el. A contempla un lucru în profunzime înseamnă a vedea direct în el. Atunci iluzia încetează de a mai exista. Atunci vezi acel lucru ca ceea ce este el cu adevărat. Numai atunci te poţi veseli de el, adică să aşezi veselie în interiorul lui (A înveseli înseamnă a face să fie veselie în interiorul a ceva).

În acest caz te poţi bucura chiar şi de iluzie. Faptul că vei şti că este o iluzie, reprezintă jumătate din bucurie! Convingerea că e reală este cea care îţi provoacă toată durerea.

Nimic nu este dureros din ceea ce înţelegi că nu este real. Stai să repet:

Nimic nu este dureros din ceea ce înţelegi că nu este real.

E ca în cazul unui film, a unei piese de teatru care se desfăşoară pe scena minţii tale. Tu creezi situaţia şi personajele. Tu scrii replicile.

Nimic nu e dureros în clipa în care înţelegi că nimic nu e real.

Acest lucru este adevărat şi în cazul morţii ca şi în cazul vieţii.

Când înţelegi că şi moartea este o iluzie atunci poţi să spui: O moarte unde îţi este boldul?

Puteţi chiar să vă bucuraţi de moarte! Puteţi chiar să vă bucuraţi de moartea altuia.

Ţi se pare ciudat? Ţi se pare ciudat să-ţi spun acest lucru?

Da, asta în cazul în care nu înţelegi moartea, şi viaţa.

Moartea nu este niciodată un sfârşit ci întotdeauna un început. Moartea este o uşă care se deschide nu o uşă care se închide.

Când înţelegi că viaţa este eternă, înţelegi că moartea este iluzia ta care te ţine într-o veşnică tensiune şi astfel te ajută să crezi că tu eşti trupul tău. Dar tu nu eşti trupul tău şi prin urmare, distrugerea trupului nu te interesează.

Moartea ar trebui să vă înveţe că ceea ce e real este viaţa Iar viaţa vă învaţă că ceea ce e de neevitat nu este moartea ci caracterul tranzitoriu al lucrurilor.

Caracterul tranzitoriu al lucrurilor este singurul adevăr.

Nimic nu este permanent. Totul se schimbă în fiecare clipă în fiecare moment.

Dacă ceva ar fi permanent acest ceva n-ar putea exista Pentru că, pentru a avea un înţeles însuşi conceptul de permanenţă depinde de conceptul de tranzitoriu. De aceea până şi permanenţa e tranzitorie. Priveşte în profunzime aceste cuvinte. Contemplă acest adevăr, înţelege-l, şi-l vei înţelege pe Dumnezeu.

Aceasta este Dharma şi acesta este Buddha. Acestea sunt Buddha, Dharma. Acestea sunt învăţătura şi învăţătorul. Acestea sunt lecţia şi maestrul. Acestea sunt obiectul studiat cât şi cel care-l studiază totul într-una.

N-a existat niciodată altceva decât Unul. Voi sunteţi cei care i-aţi despărţit pentru ca viaţa voastră să se poată desfăşura în faţa voastră.

Dar, în timp ce priviţi cum viaţa se desfăşoară în faţa voastră, să nu vă desfaceţi şi voi în bucăţi. Păstraţi-vă Sinele la un loc! Priviţi iluzia! Bucuraţi-vă de ea! Dar să nu deveniţi ea!

Voi nu sunteţi iluzia, ci creatorii ei.

Voi sunteţi în această lume, dar nu aparţineţi ei.

Folosiţi deci iluzia morţii Folosiţi-o! Permiteţi-i să fie cheia care vă deschide către mai mult din ceea ce înseamnă viaţă.

Dacă priviţi o floare ca fiind ceva care moare, o veţi privi cu tristeţe.

Priviţi floarea ca pe o parte a unui întreg copac care este în schimbare şi care va face fructe în curând şi doar atunci veţi vedea adevărata frumuseţe a florii. Când veţi înţelege că îmbobocitul şi ofilitul florii sunt un semn că acel copac e gata să facă fructe, atunci veţi înţelege viaţa.

Priviţi-o cu atenţie şi veţi vedea că viaţa este propria sa metaforă.

Amintiţi-vă întotdeauna că voi nu sunteţi floarea şi nici măcar fructul. Voi sunteţi copacul. Iar rădăcinile voastre sunt adânc înfipte în Mine. Eu sunt pământul din care aţi ieşit, şi atât bobocii voştri cât şi fructele se vor întoarce la Mine, producând un pământ şi mai bogat. Astfel, viaţa dă naştere la viaţă şi nu poate cunoaşte niciodată moartea.

E aşa de frumos. Este extraordinar de frumos. Mulţumesc. Vrei să-mi vorbeşti acum despre ceva ce mă tulbură? Trebuie să vorbim despre sinucidere. De ce există o asemenea interdicţie de a-ţi lua singur viaţa?

Chiar aşa de ce o exista?

Vrei să spui că nu e nimic rău în a te sinucide?

Nu-ţi pot răspunde cum ai vrea tu, deoarece întrebarea însăşi conţine două concepte false; ea se bazează pe două presupuneri false; ea conţine două erori.

Prima presupunere falsă este că ar exista ceva ce se numeşte corect şi greşit. A doua presupunere falsă este că omorul este posibil. Deci, întrebarea ta se dezintegrează în momentul în care este disecată.

Corect şi greşit sunt polarităţi filozofice în cadrul unui sistem uman de valori care nu au nici o legătură cu realitatea supremă, idee pe care am subliniat-o în mod repetat pe parcursul acestui dialog. Mai mult decât atât, ele nu sunt nici măcar construcţii constante aflate în interiorul sistemului vostru, ci, mai degrabă valori care se schimbă mereu de la un moment la altul.

Voi produceţi aceste schimbări, vă răzgândiţi când e vorba de aceste valori aşa cum vă convine pe moment (şi e normal să faceţi asta ca fiinţe în curs de evoluţie), dar la tot pasul insistaţi că nu procedaţi aşa, şi că valorile voastre care nu se schimbă sunt cele care constituie esenţa integrităţii societăţii voastre. În felul acesta v-aţi construit societatea pe un paradox. Vă schimbaţi în continuu valorile, proclamând în tot acest timp că preţuiţi valorile neschimbate!

Răspunsul la problemele prezentate de către acest paradox nu e cum să arunci apă rece pe nisip, în încercarea de a-l face beton ci de a preamări transformarea nisipului. Preamăriţi frumuseţea lui cât timp stă nemişcat sub forma unui castel, apoi preamăriţi noua formă pe care o capătă când vine fluxul.

Preamăriţi transformarea nisipului când el formează munţi noi pe care să vă urcaţi şi în vârful cărora, cu ajutorul lui, veţi construi noi castele. Dar înţelegeţi că aceşti munţi şi aceste castele sunt monumente făcute spre schimbare, nu pentru a fi permanente.

Preaslăviţi ceea ce sunteţi astăzi, dar nu condamnaţi ceea ce aţi fost ieri şi nici nu excludeţi ceea ce aţi putea deveni mâine.

Înţelegeţi că corect şi greşit sunt născociri ale imaginaţiei voastre şi că în regulă şi nu e în regulă sunt doar anunţuri legate de cele mai recente preferinţe şi plăsmuiri ale voastre.

De exemplu în legătură cu a-ţi lua viaţa, plăsmuirea obişnuită a majorităţii oamenilor de pe planetă este că nu e în regulă să faci acest lucru.

Tot aşa mulţi dintre voi încă insistă că nu e în regulă să asişti pe cineva care doreşte să-şi pună capăt vieţii.

În ambele cazuri, spuneţi că aşa ceva este împotriva legii. Aţi ajuns la această concluzie presupun deoarece sfârşitul vieţii apare relativ rapid. Când este vorba de acţiuni care sfârşesc viaţa într-o perioadă mai lungă de timp, ziceţi că nu sunt împotriva legii chiar dacă ajung la acelaşi rezultat!

Astfel dacă o persoană din societatea voastră se sinucide cu o armă de foc, membrii familiei lui îşi pierd beneficiile de pe urma asigurării. Dacă face acest lucru fumând ei nu le pierd.

Dacă un doctor asistă pe cineva care se sinucide, aceasta se numeşte omucidere, în timp ce activitatea unei companii de tutun se numeşte comerţ.

În ceea ce vă priveşte, totul pare a fi o chestiune de timp. Legalitatea autodistrugerii, ce este corect şi greşit în aceasta, pare a avea foarte multă legătură cu cât de rapidă e făcută această faptă, ca şi cu persoana care o face. Cu cât moartea e mai rapidă cu atât mai greşită pare a fi fapta respectivă. Cu cât moartea e mai lentă, cu atât totul trece în situaţia de a fi în regulă.

E interesant că aceasta este exact opusul a ceea ce ar gândi o societate cu adevărat prietenoasă. După o definiţie cât de cât rezonabilă a ceea ce se numeşte omenos, cu cât moartea este mai rapidă cu atât e mai bine. Dar societatea voastră îi pedepseşte pe cei care caută să se comporte omenos şi îi recompensează pe cei care se comportă ca nişte nebuni.

Este o nebunie să crezi că suferinţa fără sfârşit este un lucru cerut de Dumnezeu şi că un sfârşit rapid omenos al suferinţei este ceva greşit. Pedepsiţi-i pe cei omenoşi, recompensaţi-i pe nebuni. Acesta este motto-ul pe care numai o societate de fiinţe cu înţelegere limitată l-ar putea accepta.

Aşa că voi vă otrăviţi sistemul inhalând substanţe carcinogene, vă otrăviţi sistemul mâncând hrană tratată cu chimicale care în cele din urmă vă omoară şi vă otrăviţi sistemul respirând aerul pe care l-aţi poluat în mod continuu. Vă otrăviţi sistemul într-o sută de moduri diferite, într-o mie de momente diferite şi o faceţi ştiind că aceste substanţe nu sunt bune pentru voi. Dar deoarece durează mai mult până când ele vă omoară, vă sinucideţi fără să fiţi pedepsiţi.

Dacă vă otrăviţi cu ceva care acţionează rapid, se zice că aţi făcut ceva împotriva legii morale.

Dar adevăr vă spun Eu vouă: Nu e cu nimic mai imoral să-ţi iei viaţa repede, decât să te omori cu încetul.

Prin urmare, o persoană care-şi ia viaţa nu e pedepsită de Dumnezeu?

Eu nu pedepsesc. Eu iubesc.

Dar ce e cu afirmaţia pe care o auzim atât de des că cei care cred că o să scape prin sinucidere de situaţia grea în care se află, sau de starea în care sunt, descoperă că sunt puşi în faţa unei situaţii sau unei stări la fel de grele în viaţa de apoi şi că, prin urmare, nu au scăpat de nimic?

Experienţa pe care o trăiţi în ceea numiţi viaţă de apoi este o reflectare a conştienţei voastre din momentul în care intraţi în această viaţă. Dar dat fiind că sunteţi o fiinţă cu liber arbitru, puteţi să vă schimbaţi experienţa ori de câte ori alegeţi să o faceţi.

Prin urmare, cei pe care-i iubim şi care şi-au pus capăt vieţii fizice sunt bine?

Da. Sunt foarte bine.

Există o carte minunată cu acest subiect, intitulată Stephen Lives de Anne Puryear. Este vorba de fiul ei care s-a sinucis când era adolescent. Sunt atât de mulţi oamenii care au simţit că această carte i-a ajutat.

Anne Puryeareste, un mesager minunat. La fel este şi fiul ei. Deci, ne recomanzi această carte?

Este o carte importantă. Ea spune mai multe despre acest subiect decât am spus noi aici iar cei care sunt încă îndureraţi profund şi neconsolaţi de experienţa trăită din cauza sinuciderii unei persoane iubite vor găsi multă alinare şi vindecare prin această carte.

E trist chiar şi faptul că noi suferim atât de profund şi pentru mult timp, dar mare parte din această suferinţă cred că este rezultatul a ceea ce societatea noastră a indus in noi în legătură cu sinuciderea.

În societatea voastră adesea nu vedeţi contradicţiile propriilor voastre concepte morale. Contradicţia dintre a face lucruri care ştiţi foarte bine că vă vor scurta viaţa dar le faceţi cu încetul şi a face lucruri care vă vor scurta viaţa repede este una dintre cele mai izbitoare dintre experienţele umane.

Dar totul pare atât de evident atunci când Tu ni le explici în felul acesta. De cu nu putem vedea noi înşine, de unii singuri, asemenea adevăruri evidente?

Pentru că dacă aţi vedea aceste adevăruri, ar trebui să facem ceva în privinţa lor. Iar acesta este un lucru pe care nu vreţi să-l faceţi. Aşa că asta e! Vă uitaţi la ceva şi să nu-l vedeţi.

Dar de ce n-am vrea să facem ceva în privinţa acestor adevăruri, dacă le-am vedea?

Deoarece voi credeţi că pentru a face ceva în privinţa lor ar trebui să puneţi capăt plăcerilor. Iar a pune capăt plăcerilor este ceva ce nu doriţi să faceţi.

Majoritatea lucrurilor care produc o moarte lentă sunt cele care vă fac plăcere sau ceea ce rezultă din ele. Şi majoritatea lucrurilor care vă fac plăcere sunt cele care vă satisfac trupul într-adevăr, asta vă face să fiţi o societate primitivă. Vieţile voastre sunt în mare măsură structurate în jurul ideii de a căuta şi de a trăi experienţa plăcerilor trupului.

Bineînţeles că toate fiinţele de pretutindeni caută să trăiască senzaţia plăcerilor. Nu e nimic primitiv în asta. De fapt face parte din ordinea naturală a lucrurilor. Ceea ce diferenţiază societăţile şi fiinţele din cadrul acestor societăţi este ce anume numesc ei plăcere. Dacă o societate este structurată în cea mai mare măsură în jurul plăcerilor trupului, ea acţionează pe un nivel diferit faţă de o societate structurată în jurul plăcerilor sufletului.

Şi trebuie să înţelegi că aceasta nu înseamnă că puritanii aveau dreptate şi că toate plăcerile trupului trebuie să fie anulate. Aceasta înseamnă că în societăţile evoluate plăcerile trupului fizic nu constituie majoritatea plăcerilor pe care le poţi simţi. Ele nu sunt de primă importanţă.

Cu cât o societate sau o fiinţă este mai elevată cu atât mai elevate sunt plăcerile ei.

Stai o clipă. Asta sună a judecată de valoare. Credeam că Tu Dumnezeu, nu emiţi judecăţi de valoare.

E oare o judecată de valoare a spune că muntele Everest este mai înalt decât muntele McKinley?

E oare o judecată de valoare de a spune că mătuşa Sarah este mai bătrână decât nepotul ei Tommy?

Sunt acestea judecăţi de valoare sau observaţii?

Eu nu am spus că este mai bine să fii elevat în cadrul propriei conştienţe. De fapt, nici nu este Aşa cum nu este mai bine să fii în clasa a patra decât în clasa întâia.

Eu observ, pur si simplu ce este clasa a patra.

Şi noi nu suntem în clasa patra pe această planetă; noi suntem într-a întâia. Aşa este?

Copilul Meu, voi nu sunteţi nici măcar la grădiniţă. Voi sunteţi la creşă.

Cum de nu mi se pare că ce aud este o insultă? Şi totuşi, de ce îmi sună ca şi când tu ai desconsidera neamul omenesc?

Deoarece ego-ul tău este foarte profund implicat în a fi ceva ceea ce tu nu eşti, şi nu în a fi ceea ce eşti.

Majoritatea oamenilor aud insulte în simple observaţii dacă observaţia este ceva ce ei nu vor să-şi însuşească.

Dar atâta timp cât nu ai un lucru, nu poţi să renunţi la el. Şi nu poţi să renunţi la a poseda ceva ce nu ai posedat niciodată.

Nu poţi să schimbi ceea ce nu accepţi.

Exact.

Iluminarea începe cu a accepta ceea ce este; fără a-l judeca.

Acest lucru este cunoscut ca mişcarea în interiorul Stării de A Fi, în interiorul acestei Stări veţi găsi libertatea.

Persistă lucrurile cărora le opuneţi rezistenţă. Dispar cele pe care le priviţi în faţă. Adică, încetează de a mai avea formă iluzorie. Le vedeţi drept ceea Este. Iar ceea ce Este poate fi întotdeauna schimbat. Numai ceea ce Nu Este nu poate fi schimbat. Prin urmare dacă vrei să schimbi Starea de A Fi accept-o Nu-i opune rezistenţă. Nu o nega.

Ceea ce negi afirmi. Ceea ce afirmi, creezi.

A nega ceva înseamnă a-l recrea deoarece, însuşi faptul de a nega ceva face ca acel ceva să existe.

Acceptarea te face să ţii totul sub control. Nu poţi controla ceea ce negi pentru că tu însuţi ai declarat că nu există. Prin urmare ceea ce negi te controlează.

Majoritatea neamului vostru nu vrea să accepte că nu aţi evoluat încă la stadiul de grădiniţă. Nu vrea să accepte că rasa umană se află încă la creşă. Iar această neacceptare este exact ceea ce-i ţine acolo.

Ego-ul vostru este atât de profund implicat în a fi ceea ce nu sunteţi (foarte evoluaţi), încât nu sunteţi ceea ce sunteţi (în curs de evoluţie). În felul acesta, voi acţionaţi împotriva voastră înşivă, luptaţi împotriva voastră. Şi, prin urmare, evoluaţi foarte încet.

Cea mai rapidă cale spre evoluţie, începe cu a recunoaşte şi a accepta ceea ce este şi nu ceea ce nu este.

Şi eu voi şti că am acceptat ceea ce este, atunci când nu mă voi mai simţi insultat, când îmi va fi spus în faţă.

Exact. Te simţi insultat dacă-ţi spun că ai ochi albaştri? Aşa că, adevăr vă spun Eu vouă: Cu cât o societate sau o fiinţă este mai evoluată, cu atât mai evoluate îi sunt plăcerile.

Nivelul vostru de evoluţie este indicat de ce anume numiţi voi plăcere.

Ajută-mă să înţeleg termenul evoluat. Ce vrei să spui cu asta?