Coperta de doina dumitrescu

Euharistia — Taina înălţării

mîntuirea noastră. Această mîntuire ne este dăruită întru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a devenit Fiul Omului, în Care "noi avem pace cu Dumnezeu... şi am primit acces la har..." (Rom. V, l-2), "accesul la Tatăl întru Duh" (Efes. II, 18). Căci noi "avem un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pe Omul Hristos Iisus" (1 Tim. II, 5), Care a spus "Eu sînt Calea şi Adevărul şi Viaţa: nimeni nu vine la Tatăl decît numai prin Mine" (Io. XIV, 6). Credinţa creşti­nă începe cu întîlnirea cu Hristos, cu primirea Lui ca Fiu al lui Dumnezeu, Care ne arată nouă pe Tatăl şi Iubirea Lui. în această primire a Fiului, în această unire întru El cu Tatăl se împlineşte mîntuirea şi viaţa cea nouă ca împărăţie a lui Dumnezeu în împăr­tăşirea Sfîntului Duh, Care este însăşi Viaţa Dumnezeiască, însăşi Iubirea Dumnezeiască, însăşi pârtăşiacu Dumnezeu... Euharistia este tocmai Taina prin care avem acces la Dumnezeu, la cunoaş­terea Lui şi unirea cu El. Euharistia adusă întru Fiul, se aduce Tatălui. Adusă Tatălui, ea se împlineşte prin împărtăşirea Sfîntului Duh. De aceea, Euharistia este izvorul veşnic viu şi de viaţă făcă­tor al cunoaşterii de către Biserică a Prea Sfintei Treimi, nu o cunoaştere abstractă (ca dogmă, învăţătură) după cum, vai, rămî-ne pentru atît de mulţi credincioşi, ci cunoaşterea ca o re-cunoaş-tere permanentă, ca o întîlnire, ca o trăire, şi de aceea, ca o păr-tăşie a Vieţii veşnice. V

Ecfonisul următor al proistosului "Sus să avem inimile" (inimile noastre să fie întru cele de sus) aparţine în întregime şi exclusiv Liturghiei Dumnezeieşti, nu-l aflăm în nici o altă slujbă. Acest ecfo-nis nu este numai o simplă chemare pentru acordare spre cele de sus. în lumina celor spuse mai sus, ecfonisul acesta confirmă că Euharistia se săvîrşeşte în cer, nu pe pămînt. "Pe noi cei ce eram morţi prin crimele noastre, Dumnezeu ne-a readus la viaţă întru Hristos - prin Har sînteţi mîntuiţi - şi ne-a înviat cu El şi ne-a aşezat în ceruri, în Hristos Iisus" (Efes. II, 5-6). Noi cunoaştem că încă de la începutul Liturghiei, chiar de la intrarea noastră şi "adu­narea în Biserică", a început înălţarea spre cer, unde viaţa noastră 171

Alexandre Schmemann

cea adevărată "este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Oare este nevoie să explicăm şi să argumentăm că cerul nu are nimic co­mun cu acel "cer" despre care debitează Bulltmann şi urmaşii lui? Aceştia, prin "demitologizarea" cerului, îl explică omului "contem­poran" cu o ştiinţă îngăduitoare, parcă pentru a salva creştinismul; despre cer, încă acum 1500 de ani, Sfîntul Ioan Gură de Aur a spus: "Ce-mi este mie de cer, cînd eu contemplu pe Stăpînul ceru­lui, cînd eu însumi devin cer?".

Tocmai de aceea noi putem avea inimile noastre "sus", căci acest sus este cerul din noi înşine şi dintre noi, este în mijlocul nostru, întrucît cerul ne este restituit şi restabilit ca patria noastră adevărată şi rîvnită, patrie în care ne-am născut, în care ne-am întors după izgonirea chinuitoare. După această patrie duce dorul şi suspină veşnic, şi cu amintirea ei trăieşte întreaga făptură. Dacă noi vorbim despre cele pămînteşti, despre"noi înşine, despre Bise­rică în sens de înălţare, atunci despre cele cereşti, despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Duhul Sfînt, noi vorbim în sens

de coborîre. Noi însă vorbim despre cer pe pămînt, despre cer care transformă pămîntul, despre pămînt care primeşte cerul ca un ultim adevăr despre sine. "Cerul şi pămîntul vor trece" (Mrc. XIII, 31), vor trece într-o stare contrară lor prin ruperea de starea veche, vor fi transformate într-un "cer nou şi un pămînt nou" (Apoc. XXI, 1), în împărăţia lui Dumnezeu în care "Dumnezeu va fi totul în toate". Pentru "lumea aceasta" împărăţia lui Dumnezeu cea cerească, cea de Sus, urmează să vie, dar întru Hristos ea este deja descoperită şi în Biserică ea "vine pentru cei ce se si­lesc" încă de acum; spre împărăţia lui Dumnezeu ne conduce şi ne înalţă Euharistia, care se şi săvîrşeşte în împărăţie... De aceea, chemarea "Sus să avem inimile" este şi o avertizare ultimă şi solemnă. "Să ne temem ca noi să nu rămînem pe pă­mînt", spune Sfîntul Ioan Gură de Aur. Noi putem, sîntem liberi să rămînem jos, în vale, să nu auzim, să nu vedem, să nu primim această înălţare cu adevărat grea. Dar cel care rămîne pe pămînt nu are loc în această Euharistie cerească şi atunci însăşi prezenţa în ea devine ca o osîndire a noastră: Cînd corul, iar prin el fiecare dintre noi, răspunde: "Avem către Domnul", noi am îndreptat ini­mile noastre Sus, către Domnul, unde se săvîrşeşte judecata asu-172

Euharistia — Taina înălţării

pra noastră. Dar acela care, fie căzut, fie păcătos, n-a îndreptat inima sa către cer toată viaţa sa, care n-a măsurat niciodată pă­mîntul cu cerul, acela nu-şi poate îndrepta inima Sus numai în acest moment. Auzind această ultimă chemare, ne vom întreba: este inima noastră îndreptată către Domnul, este în Dumnezeu, este în Cer ultima ei comoară? Dacă da, atunci, fără să ţinem seama de slăbiciunea noastră, de căderile noastre, sîntem primiţi în cer, vedem acum lumina şi slava împărăţiei. Dacă nu, atunci taina venirii Domnului spre cei care-L iubesc pe El va fi pentru noi taina judecăţii ce vine... VI

"Să mulţumim Domnului. Cu vrednicie şi cu dreptate...". Cu aceste cuvinte începea rugăciunea de mulţumiretradiţională a evreilor; aceste cuvinte Ie-a pronunţat Domnul cînd a început noua Sa mulţumire, care urma să înalţe pe om la Dumnezeu şi să mîntuiască lumea. Şi, după cum era prescris, apostolii au răspuns: "Cu vrednicie şi cu dreptate". Iar Biserica, de fiecare dată cînd săvîrşeşte amintirea acestei mulţumiri, repetă după ei şi cu ei: cu vrednicie şi cu dreptate.

Mîntuirea. este împlinită. După întunericul păcatului, al căderii şi al morţii, omul aduce din nou lui Dumnezeu mulţumire curată, fără păcat, liberă şi desâvîrşită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu cînd a creat lumea. El se află pe locul înalt, înaintea Prestolului lui Dumnezeu, stă în cer chiar în Faţa lui Dumnezeu şi în mod liber - în plinătatea iubirii şi a vederii - uneş­te în sine întreaga lume, întreaga făptură, şi aduce mulţumire; şi întru el, întreaga lume confirmă şi recunoaşte că această mulţumi­re este "vrednică şi dreaptă". Acesta este Hristos. El este Singurul fără păcat, Singurul Om în toată plinătatea chemării şi slavei Lui. El este Singurul Care restabileşte în Sine şi întoarce la Dumnezeu "chipul căzut" şi de aceea noi aducem, auzim şi participăm la mulţumirea lui Hristos acum, cînd proistosul începe rugăciunea Euharistică, poruncită nouă de Hristos şi care ne uneşte pentru veşnicie cu Dumnezeu. Capitolul nouă

Taina Mulţumirii

Daţi mulţumire pentru toate...

1 Tes. V, 18

I

în manualele liturgice, rugăciunea de mulţumire - la care ne-a

dus lucrarea euharistică şi care este culmea şi împlinirea ei - se analizează de obicei pe părţi, consemnate mai demult cu denumiri latine sau greceşti: praefatic, sanctus, anamnesis etc. O astfel de împărţire suplimentară a rugăciunii euharistice putea fi de folos doar pentru înţelegerea ei şi pentru slujirea Liturghiei, şi trebuie să presupunem că a şi apărut în acest scop în ştiinţa liturgică. în realitate însă, oricît de straniu ar părea, împărţirea aceasta a dus tocmai la un rezultat contrar. în conştiinţa liturgiştilor şi teologilor, iar după ei şi în conştiinţa credincioşilor, acest fapt a scindat rugă­ciunea euharistică în cîteva rugăciuni care, deşi urmează una după alta, nu se percep ca un întreg, ca fiind o singură şi unică rugăciune. Ceva mai mult, dacă pentru liturgişti toate aceste părţi - cu geneza lor istorică, asemănarea şi deosebirea dintre imnele euharistice ajunse pînă la noi - rămîn obiect de studiu, pentru teologi atenţia s-a concentrat de mult asupra părţii pe care au 175

Alexandre Schmemann

identificat-o cu "formula de săvîrşire a tainei", adică cu momentul şi forma prefacerii darurilor euharistice. Fragmentarea rugăciunii euharistice a făcut să triumfe în Bise­rică practica de a se citi aceste rugăciuni numai de către preot în taină "pentru sine". Despre cauzele apariţiei acestei practici, cu to­tul necunoscută în Biserica primară, intenţionez să vorbesc într-un articol deosebit, întrucît aceasta este o problemă complexă şi analiza ei, în momentul de faţă, ar ocupa un loc foarte mare. Acum voi spune numai că au trecut cîteva secole ce cînd poporul lui Dumnezeu, mirenii, pe care apostolul Petru îi numeşte "semin­ţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfînt, oameni luaţi în sea­mă" (1 Ptr. II, 9), nu aud şi de aceea nu cunosc rugăciunea tuturor rugăciunilor prin care se săvîrşeşte Taina şi prin care se împlineşte însăşi esenţa şi chemarea Bisericii. Toţi cei care se roagă aud ecfonise separate şi fraze fragmentate. Legătura dintre ecfonise şi fragmente, şi uneori chiar sensul acestora rămîn pentru ei de neînţeles, ca de exemplu: "...cîntarea de biruinţă cîntînd, strigînd, glas înălţînd şi grăind,,,". Dacă am adăuga că în multe biserici ortodoxe, rugăciunea aceasta devenită "de taină" se citeş­te şi cu uşile împărăteşti închise iar, uneori, chiar cu perdeaua altarului trasă, atunci nu exagerăm spunînd că rugăciunea de mulţumire a fost scoasă de fapt din slujirea bisericească. Repet, mirenii nu cunosc rugăciunea, teologii nu se interesează de ea, iar preotul - obligat să o citească cu ochii în timpul cîntării, adeseori a unui cor "de concert" - nu ştiu dacă este în stare să o trăiască în toată plinătatea, unitatea şi integritatea ei. Şi în sfîrşit, chiar în liturghiere, această rugăciune de mulţumire este tipărită de mult în mod fărîmiţat, este împărţită printr-o punctuaţie ce nu corespun­de cu sensul rugăciunii şi are incluse fragmente din izvoare luate la întîmplare.

Avînd în vedere această situaţie, cu toată conştiinţa, eu văd o cădere profundă în explicarea rugăciunii euharistice; trebuie să încep prin a arăta unitatea acestei rugăciuni, adică unitatea tuturor părţilor care sînt un tot nedespărţit, pe care ştiinţa liturgică şi, vai, chiar practica slujirii divine le împarte şi le separă. Repet că sensul şi puterea rugăciunii euharistice se descoperă numai în totalitatea 176

Euharistia — Taina Mulţumirii

ei, fiind tocmai actul Tainei care se săvirşeşte şi înfăptuieşte Taina Euharistiei.

Subliniez de la început că această unitate nu este în contra­dicţie cu multitudinea rugăciunilor euharistice ajunse pînă la noi. în antichitate, aproape fiecare regiune bisericească avea anaforâ ei, adică forma şi textul rugăciunii de mulţumire. Biserica primară nu avea obsesia uniformizării care s-a dezvoltat mai tîrziu şi care

nu se identifica cu unitatea. Chiar şi acum, în Biserica Ortodoxă există două Liturghii - a Sfîntului Ioan Gură de Aur şi a Sfîntului Vasile cel Mare - care se deosebesc între ele mai ales prin textul rugăciunii de mulţumire. Dar cînd vorbim de unitatea acestei rugă­ciuni, nu avem în vedere unitatea exterioară, unitatea cuvintelor care n-a existat niciodată în Biserică, ci avem în vedere ceva nemăsurat mai mult şi mai profund. Noi vorbim despre unitatea credinţei şi a trăirii Bisericii, din care au luat naştere aceste rugă­ciuni. Dincolo de deosebirile dintre rugăciunile de mulţumire, toate arată şi întruchipează aceeaşi integritate a trăirii, aceeaşi cunoaş­tere, aceeaşi mărturisire. Toate cuvintele omeneşti nu vor fi sufi­ciente pentru a defini trăirea, iar pentru cei care o au, trăirea este vie, radiază şi vivifică prin cuvintele cît mai scurte, simple şi puţine la număr. II

Apare totuşi întrebarea ce anume dă unitate acestei rugăciuni principale a Liturghiei, care o transformă într-un întreg despre care noi afirmăm că în el şi prin el se săvîrşeşte Taina tuturor tainelor? La această întrebare primă şi de bază, Biserica a răs­puns chiar din prima zi a existenţei sale, numind atît această rugă­ciune cît şi întreaga Liturghie cu un singur cuvînt. Acest cuvînt este Euharistie, Mulţumire. Biserica numea şi numeşte Euharistie şi darurile ce se aduc, şi rugăciunea prin care se sfinţesc, şi primi­rea lor de către credincioşi. împărtăşindu-ne cu sfintele Taine, noi ne rugăm ca să ne fie "această mulţumire spre sănătate şi bucu­rie...". Rezultă în chip evident că atît chemarea proistosului -să Mulţumim Domnului, cît şi răspunsul adunării -cu Vrednicie şi 177

Alexandre Schmemann

cu dreptate se referă nu numai la partea "introductivă" a rugăciu­nii euharistice - Praestatio, în terminologia liturgiştilor - ci este începutul, baza şi cheia întregului conţinut, lără de care Taina cea mai sfîntă a Euharistiei rămîne ascunsă pentru noi. Toată înălţa­rea, anaforă - aşa cum se numea din vechime această primă parte a Liturghiei - este de la început pînă la sfîrşit Mulţumire. Dacă pentru Biserica primară, mulţumirea a fost o bucurie vădită care nu avea nevoie de nici o explicare, astăzi, după secole de uitare, pentru a înţelege sensul acestei afirmaţii noi trebuie să răzbatem mai întîi peste noianul interpretărilor survenite, ca să ajungem la sensul şi trăirea creştină iniţială a mulţumirii, care s-a pierdut.

Ar fi poate mai bine şi mai exact dacă am spune simplu: Mulţu­mirea este trăirea raiului. Dar şi cuvîntul "rai" a slăbit şi şi-a pierdut conţinutul în conştiinţa creştină contemporană. învăţaţii tîlcuitori ai creştinismului îl evită ca fiind ceva naiv şi primitiv. Şi pe acesta trebuie să-l dezgropăm. Raiul a slăbit poate în conştiinţa creştină pentru că s-a rupt de rezonanţa bisericească, de acea trăire a raiului care e darul şi anticiparea sensului prim şi cel mai profund al slujirii divine bisericeşti. "în templu stau, parcă în cer stau...". Prăznuind în ziua Naşterii lui Hristos venirea lui Dumnezeu în lume, Biserica cîntă: "...şi Serafimii se retrag de la Pomul Vieţii şi eu cu hrana raiului mă împărtăşesc...". Din adîncul luminos al nopţii de Paşti, noi ne adresăm către Hristos Cel înviat, exclamînd cu bucurie: 'Tu ne-ai deschis nouă uşile raiului...". Şi cunoaştem din nou că raiul este starea iniţială a omului şi a întregii făpturi, starea dinaintea căderii în păcat, de pînă la izgonirea din rai, şi starea de după mîntuirea lui de către Hristos, stare făgăduită de Dumnezeu, dăruită întru Hristos şi descoperită omului ca viaţă veşnică. Raiul, cu alte cuvinte, este acel început şi acel sfîrşit la care se referă, prin care se defineşte şi se hotărăşte întreaga viaţă a omului şi întru el a întregii făpturi. Legat de rai, noi putem înţele­ge şi izvorul dumnezeiesc al vieţii noastre şi căderea noastră de

la Dumnezeu, înrobirea noastră păcatului şi morţii, dar şi mîntuirea noastră de către Hristos şi soarta noastră în veşnicie. Noi am fost creaţi în rai şi pentru rai. Noi sîntem izgoniţi din rai şi Hristos "ne introduce pe noi iarăşi în rai...". 178

Euharistia — Taina Mulţumirii

Dacă am pătrunde cu auzul duhovnicesc, dacă am vedea cu ochi duhovniceşti trăirea bisericească a raiului, după cum o mărtu­riseşte Cuvîntul lui Dumnezeu, slujirea divină şi sfinţenia Bisericii, atunci esenţa acestei trăiri, conţinutul vieţii veşnice, al bucuriei şi fericirii veşnice pentru care sîntem creaţi, ni s-ar descoperi ca fiind cunoaştere, libertate şi mulţumireîntr-o unitate triadică. Subli­niez că mulţumirea nu urmează ca un adaos după cunoaştere şi libertate, ca ceva diferit de ele, ci cunoaşterea şi libertatea se împlinesc în mulţumire; mulţumirea este plinătatea cunoaşterii şi a libertăţii şi, ca urmare, plinătatea comuniunii şi a bucuriei...

"Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat" (Io. XVII, 3). în aceste cuvinte ale lui Hristos e cuprins întreg creştinismul. Omul este creat pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, şi în cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa lui ade­vărată, viaţa cea veşnică. însă această cunoaştere nu este aceea cu care se mîndreşte raţiunea noastră, convinsă că poate cunoaş­te totul, inclusiv pe Dumnezeu, fără a şti că tocmai în mintea întu­necată şi în decăderea cunoaşterii adevărate se află tot adîncul ireparabil al căderii noastre. Cunoaşterea lui Dumnezeu de care vorbeşte Hristos, ca despre o viaţă veşnică sau ca despre rai, nu este o cunoaştere raţională despre Dumnezeu. Oricît de corectă ar fi cunoaşterea raţională, din punct de vedere formal şi obiectiv, ea rămîne tot în limitele de cunoaştere a naturii căzute, fărîmiţată şi slăbită prin păcat. Această cunoaştere raţională a pierdut acce­sul la esenţa Celui pe care tinde să-L cunoască şi de aceea a încetat să fie întîlnire, comuniune, unitate. Rupt de Dumnezeu prin alegerea nebunească a vieţii în afara lui Dumnezeu, a unei vieţi în sine şi pentru sine, Adam nu a încetat "să cunoască despre Dumnezeu", adică să creadă cu acea credinţă de care se spune că "şi dracii cred şi se cutremură". El însă a încetat să cunoască pe Dumnezeu şi viaţa lui a încetat să fie o întîlnire cu Dumnezeu, să comunice cu El, iar în El - comuniune cu întreaga făptură a lui Dumnezeu, despre care cartea Facerii spune că este esenţa raiu-173

Alexandre Schmemann

lui. Totuşi, numai după această întîlnire cu Dumnezeu cel viu, cu Dumnezeu care este Viaţa vieţii, însetează sufletul. Şi nu poate să nu înseteze, căci această însetare există în adîncul lui ultim: "înse­tat este sufletul meu, de Dumnezeul cel viu...", spune psalmistul (IU, 2).

'Indiciul" cunoaşterii lui Dumnezeu - cunoaşterea ca întîlnire, cunoaşterea-comuniune, cunoaşterea-unitate (mai bine zis prezen­ţa, bucuria, plinătatea) - este mulţumirea. După cum nu este cu putinţa a cunoaşte pe Dumnezeu şi a nu-l mulţumi, tot aşa nu este cu putinţă să mulţumeşti lui Dumnezeu necunoscîndu-L pe El. Cunoaşterea lui Dumnezeu transformă viaţa noastră în mulţu­mire, iar mulţumirea transformă veşnicia în viaţă veşnică. "Binecu-vîntează suflete al meu pe Domnul, şi toate cele dinăuntru ale mele, numele cel sfînt al Lui!...". Dacă întreaga viaţă a Bisericii este, înainte de toate, un avînt continuu de laudă, de binecuvîn-tare şi mulţumire, dacă mulţumirea aceasta se înalţă şi din bucurie şi din tristeţe, din adîncul fericirii şi al nefericirii, din viaţă şi din moarte, dacă şi tînguirea de deasupra gropii se transformă în cîntare de laudă "Aliluia", aceasta pentru că Biserica este întîlnirea cu Dumnezeu care s-a înfăptuit în Hristos, este cunoaşterea lui

Dumnezeu întru Hristos, dăruită nouă ca dar al mulţumirii şi al laudei din rai. Hristos "ne-a deschis nouă uşile raiului". Cînd totul s-a săvîrşit, cînd a răsărit iertarea păcatelor şi biruinţa asupra morţii, cînd "Serafimul s-a îndepărtat de Pomul Vieţii", atunci a rămas numai lauda, numai mulţumirea. Mulţumirea, înainte de a fi mulţumire pentru ceva, pentru "binefacerile lui Dumnezeu revăr­sate asupra noastră, văzute şi nevăzute, arătate şi nearătate", ni se dăruieşte ca mulţumire curată, ca plinătatea fericirii din rai a sufletului "care vede faţa bunătăţii lui Dumnezeu (adică frumuse­ţea) cea nespusă". în această cunoaştere, el capătă bucuria de­plină a copilului din Evanghelie, pe care dacă nu o înviem în noi, nu putem intra - după cuvîntul lui Hristos - în raiul împărăţiei lui Dumnezeu. IV

Prin această mulţumire cu.ată - care este cunoaşterea cea adevărată, plinătatea sufletului care a cunoscut pe Dumnezeu -se restabileşte şi cunoaşterea integrală a lumii, destrămată în căderea omului de la Dumnezeu şi devenită numai cunoaştere despre lume. Cunoaşterea "obiectivă" de dinafară, după cum a arătat Kant odată pentru totdeauna, nu are acces la "lucrul în sine", adică la însăşi esenţa lumii şi a vieţii şi, prin urmare, la adevărata lor stăpînire.

Pentru stăpînirea acestora a fost creat şi chemat omul, pentru aceasta a fost pus îr. rai ca împărat al făpturii, îmbrăcat cu pute­rea de a numi "orice suflet viu", adică a-l cunoaşte dinăuntru, în adîncul şi esenţa lui. Şi iată, se restabileşte această cunoaştere -nu despre lume, ci cunoaşterea lumii; mulţumirea fiind cunoaşte­rea lui Dumnezeu, este prin aceasta recunoaşterea lumii ca lume a lui Dumnezeu. Nu numai a cunoaşte că totul în lume are cauza sa în Dumnezeu, căci la aceasta, într-o oarecare măsură, poate ajunge şi "cunoaşterea despre lume", dar şi a cunoaşte că totul în lume şi însăşi lumea este darul iubirii lui Dumnezeu, este autodes-coperirea lui Dumnezeu, este chemarea de a cunoaşte în toate pe Dumnezeu, a fi în comuniune cu El prin toate, a stăpîni totul ca viaţă întru El.

După cum lumea este creată cu cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu, cu binecuvîntare, în sensul cel mai profund, ontologic al acestei combinări de cuvinte, tot aşa lumea se mîntuieşte şi se restabileşte cu mulţumirea şi binecuvîntarea dăruită nouă în tem­plul lui Hristos. Prin ele, cunoaştem şi primim lumea ca pe o icoa­nă, ca pe. o părtăşie, ca pe o sfinţenie. Prin ele, readucem lumea la starea pentru care a fost creată şi dată nouă de Dumnezeu. "Mulţumind, binecuvîntînd, sfinţind...", de fiecare dată cînd pro­nunţăm aceste cuvinte ale rugăciunii de mulţumire, săvîrşim prin ele amintirea lui Hristos "care primeşte în sfintele, preacuratele şi neprihănitele Sale mîini pîinea". Aceasta înseamnă ca El primeşte materia, lumea, făptura, iar noi sîntem din nou martori la crearea din nou a lumii, la re-crearea ei ca "hrană nemuritoare a raiului", 181

Alexandre Schmemann

în care tot ceea ce este creat de Dumnezeu este chemat să de­vină părtaş cu noi la iubirea lui Dumnezeu la viaţa dumnezeiască. V

Şi în sfîrşit, mulţumirea fiind împlinirea cunoaşterii, este şi îm­plinirea libertăţii, a acelei adevărate libertăţi despre care Hristos a spus: "Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liber" (Io. VIII, 32). Omul a pierdut această libertate în căderea sa de la Dumnezeu, prin izgonirea din rai. După cum cunoaşterea pe care omul o socoteşte atotputernică şi cu care se mîndreşte, nu este cunoaşterea cea adevărată, tot aşa şi libertatea după care nu încetează să suspine nu este adevărata libertate, ci ceva trainic, neexplicat de nici o ştiinţă "pozitivă", este licărirea ei, însetarea

enigmatică aflată în inima omului. Ne mirăm cît de uşor uită creşti­nii aceasta, însuşindu-şi superficial retorica ieftină a "eliberării" cu care civilizaţia contemporană se îneacă vorbind. Creştinii ar trebui să cunoască mai bine decît alţii că, de fapt, în "lumea aceasta" înrobită păcatului şi morţii nimeni nu a putut defini niciodată esenţa libertăţii devenită idol, nu a putut să descrie acea "împărăţie a libertăţii" pentru atingerea căreia se duce lupta care defineşte istoria umană.

Noi cunoaştem despre libertate, dar nu cunoaştem liberta­tea. Şi ceea ce cunoaştem este relativ, "prin comparaţie". Desigur, omul care trăieşte într-un stat creştin e mai liber decît acela care trăieşte într-un stat totalitar. Pentru cel din închisoare, libertatea începe dincolo de pereţii celulei lui. Pentru cel ce trăieşte în liber­tate, ea constă în a depăşi o oarecare lipsă de libertate şi aşa la infinit... Totuşi, oricîte asemenea straturi de "nelibertate" am înlătu­ra, îndepărtînd unul aflăm inevitabil sub el altul, următorul părînd şi mai de nepătruns. Şi noi ar trebui să înţelegem cît de- iluzoriu este visul nostru arzător. Iluzia libertăţii absolute poate să nu o cunoască omul de rînd, deoarece atenţia lui este concentrată numai la lipsa libertăţii imediate; nu o cunoaşte nici mulţimea care merge la asaltul Bastiliei, nu o cunoaşte nici acel Ortega y Gasset

- "omul de masă" pe care "eliberatorii" de toate nuanţele şi culorile
182

Euharistia — Taine Mulţumirii

l-au transformat, după cuvîntul unui poet rus, în "ură din gîtlejul patriotului, Jos din gîtlejul răzvrătitorului". Cunosc, însă, această iluzie şi o mărturisesc cu întreaga lor soartă îngrozitoare acei puţini, care în căutarea lor prometeică după libertate şi eliberare

- nu numai de cineva şi de ceva, ci după o "libertate în sine", cea

absolută - s-au sfărîmat de acel perete surd la care duce inevita­
bil această căutare, în "lumea aceasta" cu stihiile şi logica ei... La
Dostoievski, în Demonii, Kirilov sfîrşeşte cu sinuciderea. în "viaţa
reală", Nietzsche se îneacă în nebunie, Arthur Rimbaud îşi dis­
truge viaţa auzind "rîsul sinistru al idiotului"; "eu privesc în perete",
şopteşte Valery care moare. Flacăra neagră şi absurdă a disperă­
rii lui Kafka străbate tot mai clar, prin crăpătură parcă, spre liber­
tate şi spre raţiunea construită pe libertatea pe care o sugerează