Coperta de V

l care ambele o au în comun. Prin urmare, metafora, ca îtare, este deja o tentativă de „construcţie" pe baza

208

LECTOR IN FABULA

STRUCTURI DE LUMI

209

unei combinaţii de proprietăţi : numesc entitatea x (pre­văzută cu proprietăţile a, b şi c) prin substituirea sa cu entitatea y (prevăzută cu proprietăţile c, d, e, prin amalgam asupra proprietăţii c şi astfel prefigurez un fel de unitate semantică inedită prevăzută cu proprie­tăţile a, b, c, d, e. In acest sens şi metafora poetică poa­te deveni instrument de cunoaştere tocmai pentru că reprezintă primul pas, încă nohotărît, spre construcţia unei matrice de lume. De exemplu, o lume în care o fe­meie este o lebădă, pentru că sînt sugerate fuziuni posi­bile între femei şi lebede, indivizi fantastici care deţin proprietăţile ambelor entităţi.

Cît despre nuvelele ştiinţifico-fantastice în care eu devin propriul meu tată şi ziua de mîine se identifică cu cea de ieri, ele vor de obicei să ne facă să încercăm toc­mai inconfortul contradicţiei logice, mizează pe faptul că, potrivit regulilor de construcţie a lumilor şi listei de pro­prietăţi pe care enciclopedia noastră ni le oferă, lumea po­sibilă pe care ele o propun nu ar putea funcţiona (şi de fapt nu este construibilă decît dezechilibrat şi vag din punct de vedere structural). Ne cer să încercăm plăcerea inde­finibilului (mizînd pe obişnuinţa noastră de a identifica cuvintele cu lucrurile, în virtutea cărora credem în med instinctiv că un lucru numit este dat prin chiar faptul numirii şi prin urmare, într-un fel oarecare, construit). In acelaşi timp, ne invită să reflectăm asupra posibili­tăţii eă enciclopedia noastră este incompletă, trunchiată, lipsită de anumite proprietăţi ce pot fi intuite. în sfîrşit, vor ca noi să ne simţim cum se simţeau în Abbott locu­itorii lumii bidimensionale cînd erau traversaţi de o sferă tridimensională. Ne sugerează existenţa altor dimensiuni-Dar nu ne spune cum să le identificăm. Pentru aceasta, rămîne o oarecare diferenţă între lumile din Flatlandia şi teoria relativităţii restrînse. Dincolo de preferinţele noas­tre personale.

8. 10. Lumile fabulei

Putem traduce acum rezultatele paragrafelor prece­dente în termenii unei teorii a fabulei şi a cooperării pre­vizionale a cititorului.

Cineva a sugerat că diferitele stări ale unei fabule ar constitui tot atîtea lumi posibile. Ideea trebuie respinsă în mod hotărît dacă nu dorim să abuzăm de ceea ce, de data asta, într-adevăr ar deveni o metaforă goală, chiar dacă fascinantă. O fabulă este o lume posibilă : Scufiţa Roşie schiţează o serie de personaje si proprietăţi diferite de ceie ale lumii noastre Wo. Or, într-o primă stare a fabu­lei, Scufiţa Roşie discută cu mama, în a doua stare intră în pădure şi întâlneşte un lup. De ce am spune că frag­mentul temporal în care fetiţa întilneşte lupul este o lu­me posibilă faţă de acela in care ea vorbeşte cu mama ? Dacă în timp ce vorbeşte cu mama fetiţa îşi imaginează ce va face în pădure în cazul în care l-ar întîlni pe lup, aceasta da, ar fi — faţă de fondul conturat de starea ini­ţială a fabulei — o lume posibilă, adică aceea a părerilor şi aşteptărilor fetiţei. Ca atare ar putea fi confirmată sau infirmată de starea succesivă a fabulei, în care se spune ce se întâmplă în momentul actual (si ne amintim că „ac­tual" este o expresie indicială ; lumea fabulei este actua­lă din momentul în care am acceptat să o considerăm ca pundt de referinţă pentru a evalua părerile personajelor sale). Dar Scufiţa Roşie care vorbeşte cu mama şi Scufiţa Roşie care discută cu lupul sînt absolut acelaşi individ care trece prin diferite serii de evenimente. Dacă se spu­ne :

(34) Ieri ero a Milano e oggi sono a Roma.

(Ieri eram la Milano şi azi mă ajlu la Roma)

nu este nici o îndoială că subiectul enunţării vorbeşte „astăzi" despre un individ care este acelaşi cu cel de ieri şi vorbeşte despre două stări ale aceleiaşi lumi. Dacă însă se spune:

in fabula

210

__LECTOS IN FABULA

STRUCTURI DE LUMI

211

da Milano oggi

non sarei

(35) Se ieri non fossi partito Roma.

(Dacă nu aş fi plecat ieri din Milano nu aş fi azi la Roma) este schiţat „azi", în lumea reală a vorbitorului, o stare de lucruri posibile (care de fapt nu s-a realizat) şi pro­blema va fi eventual de a stabili dacă în lumina topicului textual eul în discuţie în ambele lumi este acelaşi individ, o pereche prototip-variantă, o pereche individ-supraniu-merar.

In lumina acestor observaţii putem trece la stabilirea următoarelor definiţii :

(i). într-o fabulă lumea posibilă W_N este aceea afirma­tă de autor. Nu reprezintă o stare de lucruri ci o secven­ţă de lucruri S_h ...S„ ordonată prin intervale temporale tj ...i_n . Vom reprezenta aşadar o fabulă ca pe o secven­ţă W_KSi ,..W_W, de stări textuale. Trebuind să con­turăm o lume VW In completitudinea ei ar trebui s-o conturăm oa lumea W_XSn realizată. Cu alte cuvinte, este corect să spunem că Madame Bovary este povestea unei adultere mic-burgheze care moare şi am greşi spu-nînd că Madame Bovary este povestea soţiei unui medic care trăieşte fericită şi mulţumită, chiar dacă stările ini­ţiale ale fabulei ne pot încuraja în această convingere. Repeităm că diferitele lumi Wnzi nu sînt lumi posibile : sînt stări diferite ale aceleiaşi lumi posibile. După cum vom vadea, cititorul care compară o stare dată a fabulei cu propria lume de referinţă sau cu lumea propriilor aş­teptări, acceptă această stare ca pe o lume posibilă, dar asta se întâmplă pentru că el nu posedă încă lumea posi­bilă narativă în întregimea ei — şi tendinţa de a avansa previziuni mizează tocmai pe convingerea sa că starea fa­bulei urmează să fie completată într-un oarecare fel.

(ii) Pe parcursul textului ne sînt prezentate drept ele­mente ale fabulei cîteva lumi W#_e , adică lumile atitu­dinilor prepoziţionale ale personajelor. Deci o lume dată W xcşi descrie un posibil parcurs al evenimentelor aşa cum este imaginat (sperat, dorit, afirmat şi aşa mai departe) de un anumit personaj c. Stările succesive ale fabulei trebuie să confirme sau să infirme aceste previ­ziuni ale personajelor. In anumite povestiri, atitudinile

propoziţionale ale acestora nu sînt confirmate de stările succesive, ci de stările anterioare ale fabulei. Aşa, bună­oară, cînd Scufiţa Roşie soseşte la patul bunicii, crede că persoana din pat este bunica ei (în timp ce fabula a spus deja că este lupul). în acest caz, cititorul participă la om-niştiinţa fabulei şi evaluează cu o bună doză de sadism, credibilitatea lumii VJ_NcSt a acelui personaj.

(iii) Pe parcursul lecturii textului (sau al transformă­rii sale succesive în macropropoziţii parţiale ale fabulei), se configurează o serie de lumi \V_R , adică de lumi posi­bile imaginate (temute, aşteptate, dorite etc.) de cititorul empiric (si prevăzute de text ca mişcări probabile ale Ci­titorului Model). Aceste lumi, W/j, se configurează în disjuncţiile de probabilităţi relevante, despre care s-a vorbit în 7.2. Stările succesive ale fabulei vor confirma sau vor infirma previziunile cititorului. Spre deosebire de lumile personajelor, lumile cititorului pot să fie com-îirmate doar de acele stări ale fabulei, care urmează no­dului pe care se grefează previziunea (este cu totul inu­til să ne preocupăm de un cititor care, ştiind că lupul s-a aşezat în locul bunicii, continuă să gîndească, împreună cu Scufiţa Roşie, că persoana din pat este bunica — cu alte cuvinte, ar fi o prostie din punctul nostru de vedere, deşi ar fi, probabil, destul de interesant pentru un peda­gog, un psiholog infantil sau un psihiatru). Desigur, exis­tă cazuri în care textul a lăsat să se înţeleagă că se veri­fică o stare anume a fabulei dar numai printre rînduri, fapt pentru care cititorul continuă să nutrească o credin­ţă pe dare fabula ar trebui deja să fi luat măsuri pentru a o dezaproba. Aceasta este după cum vom vedea cazul

strategiei narative.

(iv) Pe parcursul propriilor mişcări previzionale, citi­torul poate de asemenea să imagineze (şi, în povestirea lui Allais, trebuie chiar să o facă în unele momente) lumile posibile ale credinţelor (aşteptărilor, dorinţelor etc.) per­sonajelor fabulei. Vom numi \\^T_Re lumea posibilă pe ca­re cititorul, făcînd previziuni o atribuie unui personaj şi un personaj o atribuie, unui alt personaj („poate că el crede că ea crede că..."). Există povestiri în care cititorul

212

LECTOR IN FABULA

■este chemat să este, de altfel, frizer"¹³.

formuleze .situaţia

un

lumi în tipul W_Rcc

i de

8.11. Proprietăţi S-necesare

Dacă rezumăm în macropropoziţii de fabulă începutul din O dramă foarte pariziană (Un drame bien parisien, putem obţine următoarea descriere de stări de lucruri : (36) In un periodo intorno al 1890 c'era a Parigi un uomo chiamato Raoui. Es.so era ii marito di Marguerite. (într-o perioadă situată in jurul anului 1890, trăia la Paris un bărbat numit Raoul. El era soţul lui Marguerite). Cititorul, recurgînd la propria enciclopedie, înţelege că Paris este un individ din lumea proprie Wo de refe­rinţă şi că anul 1890 este una dintre stările aceleiaşi lu­mi (data 1984 ar schiţa, în schimb, o lume posibilă faţă de lumea Wo). Pină ia proba contrarie (extensii între pa­ranteze), cititorul va accepta că există o omologie de fond între iumilc W._v şi \V₀. Dar ce va decide cu privire la Raoul ? Prin ceea ce ştie despre el, Raoul este descris ca un individ care are doar proprietăţile de a fi un mas­cul uman adult şi de a trăi la Paris, în jurul anului 1890. Din fericire, imediat după aceasta, se spune că Raoul este căsătorit cu Marguerito. Aceasta este suficient pentru a-l identifica pe Eaoufl în interiorul fabulei, fără posibilita­te de eroare. Pot exista şi alţi masculi adulţi care trăiesc la Paris în acea epocă (şi chiar dacă toţi au proprietatea de a se numi Raoul, însă doar acesta are proprietatea de a fi căsătorit cu acea Marg/uerite despre care ne vorbeşte textul. Vrînd sa folosim o simbolizare adecvată, ar fcre-

¹⁵ Propunem să se formalizeze afirmaţia următoare, devenită şi obiectul unui poster :

„/ know that you believe you understand what you think 1 said but I am nat sure you realize that ivhat you heard is not what 1 meant" (Eu ştiu că tu crezi că înţelegi ceea ce gîndeşti că am spus, dar eu nu sînt sigur că-ţi dai prea bine seama că ceea ce ai auzit nu este, de fapt, ceea ce aveam eu intenţia să spun).

STRUCTURI DE I.UMI

213

,,,ii să-i atribuim lui Raoul uin operator iota de identifica­re individuală :

( 3 x) [Bîrbat (x). Căsătorit (x, z, \V._V, S_O1)1 • (V»)

j" Bărbat i'yi. Căsătorit (y, z, W,,, S₀2)J a fy=ix₁)-(1 x_L*= Raoul).

înseamnă că există cel puţin un individ x care este bărbat şi care, în lumea pe care o luam în considerare, s-a căsătorit cu uin alt individ z într-o stare precedentă •celei în care îniCfepe povestirea şi ca, pentru fiecare indi­vid y care deţine aceleaşi proprietăţi, cu condiţia ca in­dividul z cu care s-a căsătorit y să fi fost identificat dinainte, acest y nu poate să fie altcineva decât X despre care era vorba (oare, pe deasupra, se numeşte Raoul).

Ce este neobişnuit în această formulă ? Că, pentru a-l identifica pe Raoul, este nevoie de un alt individ identificat mai înainte şi anume de Marguerite. Dar, pentru a o identifica pe Marguerite, trebuie să proce-kdăm la fel ca pentru Raoul şi să stabilim o formulă si-Imetrică, în care Raoul intervine ca ancorare a lui Mar­guerite.

( 3 x) Femeie (x; • Căsătorită (x. z, \V_V S₀l) j.

(Vr) Femeie (y) Căsătorită t'y, z, W_v, So₁)| 3 (y=-ix₂)- i.Uj = Marguerite).

Raoul nu poate fi identificat fără Marguerite şi Mar­guerite nu poate fi identificată fără Raoul. Poate nu este acesta modul în care identificăm x-urile în experienţa noastră (chiar dacă ar trebui să reflectăm la această posibilitate) dar fapt este că devine modul în care iden­tificăm în cel mai înalt grad x-urile într-un text nara­tiv. Este, cel puţin, modul în care identificăm elemen­tele supranutnerare faţă de lumea Wo. într-adevăr, în PrivmţfT'a^ilnluTTîu avem nevoie de această identificare încrucişată : el este identificat din abundenţă în enciclo-, pedie. Dar cu Raoul şi pentru Marguerite nu putem / proceda altfel. Să ne imaginăm un text care spune :

LECTOR IN FABULA

STRUCTURI DE LUMI

215

(37) C'era una volta Giovanni. E c'era una volta Gioysnni (Era odată Giovanni. Şi era odată Giovanni.)

în mod intuitiv, am spune că nu este o povestire frumoasă, ba chiar că nu este deloc o povestire şi nu numai pentru că acolo nu se întâmplă nimic, ci pentru că nu reuşim să înţelegem cîţi indivizi numiţi Giovanni apar în ea. Să presupunem, din contra, că povestea în­cepe astfel :

(38) într-o seară la Casablanca un bărbat îmbrăcat cu c haină albă stătea la Rick's bar. în acelaşi moment un bărbat însoţit de o femeie blondă tocmai plecau din Li­sabona.

Primul bărbat este identificat în relaţie cu relaţia sa specifică cu un anumit bar (la rîndul său în relaţie cu Casablanca, individ identificat deja în lumea Wo) ; barul este identificat la rîndul său în relaţie cu bărbatul. Cît despre cel de-al doilea bărbat, după ce am stabilit că se află „în acelaşi moment" la Lisabona, el nu este iden­tificat cu primul, ci în relaţie atît cu Lisabona, cît şi cu femeia blondă (pentru care se va folosi acelaşi procedeu de identificare).

Este important ca şi cei doi bărbaţi să fie deosebiţi prin două procedee diferite de identificare, pentru că există romane ca foilletons din secolul al XlX-lea care mizează deseori pe false deosebiri : să se vadă în Eco (1976) de­finiţia topos-ului falsului necunoscut, unde Ia începutul capitolului ne este prezentat un personaj misterios pen­tru a ni se revela apoi (surpriză destul de scontată de obicei) că era vorba despre un x identificat deja cu pri­sosinţă şi numit în capitolele precedente.

Or, relaţia care există între Raoul şi Marguerite pre­cum şi aceea care există între bărbatul cu haină albă şi bar (şi apoi, treptat, între acesta şi celelalte două per­sonaje care tocmai sosesc de la Lisabona) este o relaţie diadică şi simetrică xRy, unde x nu poate să' existe fără y şi invers. In schimb, relaţia dintre bărbatul în haină albă, bar şi Casablanca este diadică, tranzitivă dar nu simetrică, pentru că : (i) bărbatul este identificat prin relaţia sa cu barul ; (ii) barul este identificat atît

prin relaţia sa cu bărbatul, cit şi prin relaţia sa cu Casa­blanca ; (iii) în mod tranzitiv, bărbatul este identificat prin relaţia sa cu Casablanca ; (iv) dar Casablanca, ca individ al lumii Wo, nu este în mod necesar identificată prin relaţia sa cu ceilalţi doi indivizi (deşi este identi-i ficată de enciclopedie cu alte mijloace ; şi în măsura în i care este identificată doar prin relaţia sa cu bărbatul şi cu barul nu rezultă că este acea Casablanca pe care o cunoaştem prin intermediul enciclopediei). Aceasta ne îngăduie să spunem că : (a) într-o fabulă relaţiile între elementele supranumerare sini simetrice în timp ce (b) relaţiile între variante şi prototipurile lor în lumea Wo nu sint simetrice. Cînd relaţiile sînt complexe, ele sînt tran­zitive.

Numim atunci aceste relaţii diadice şi simetrice (şi cînd e cazul, tranzitive), care sînt valabile doar în inte­riorul fabulei, relaţii S-necesare sau proprietăţi structu­ral necesare. Ele sînt esenţiale pentru identificarea indi­vizilor supranumerari ai fabulei.

După ce a fost identificat drept soţul lui Marguerite, Raoul nu va mai putea fi separat de propria-i contra-parte : va putea divorţa într-o lume W _Ns* , dar nu va înceta să aibă proprietatea de a fi cel care într-o lume W #51 a fost soţul lui Marguerite.

8.12. Proprietăţi S-necesare şi proprietăţi esenţiale

Raoul este un bărbat şi Marguerite o femeie. Este vorba de proprietăţi esenţiale recunoscute deja la nivel de structuri discursive şi acceptate de fabulă. Or, pro­prietăţile S-necesare nu pot contrazice proprietăţile esen­ţiale, pentru că proprietăţile S-necesare sint înlănţuite din punct de vedere semantic. Aceasta înseamnă că dacă între Raoul şi Marguerite este valabilă relaţia S-necesară rSm, ea apare în fabulă ca relaţie M matrimonială (rMm) Şi este înlănţuită din punct de vedere semantic, în mă­sura în care în termenii enciclopedici din 1890. căsăto­riile au loc doar între persoane de jsex diferit : deci, nu putem stabili că Raoul este S — în mod necesar căsătorit cu Marguerite pentru ca apoi să susţinem că

21(3

LECTOR IN FABULA

STRUCTURI DE LUMI

217

ambii sînt masculi (doar dacă dorim la sfîrşit să declarăm ca acea relaţie necesară era doar aparentă), nu consta în faptul de a fi căsătoriţi, ci în a apărea drept căsătoriţi (ceva asemănător se întîmplă la sfîrşitul lui Falstajf). In măsura în care sînt înlănţuite semantic relaţilc ne­cesare pot fi supuse la constrîngeri de diverse tipuri. De exemplu:

—■ relaţii de antonimie gradată (x este mai mic decît ?/);

— relaţii de complementaritate (x este soţul lui y care este la rîndul ei soţia lui);

— relaţii vectoriale (x se află la stingă lui y) ;

— şi multe altele, inclusiv opoziţiile nebinare, ternare, continuum-uri gradate eteaetera (cf. Lyons 1977, Lee di, 1974).

Este suficient să ne gîndim la modul în care se idenn-fică „acel braţ al lacului Como" sau la „căsuţa micuţă, mi­cuţă, scundă, care se înalţă în mica piaţă a unui mare tîrg, chiar în faţa bisericii, la poalele muntelui".

Dar dacă proprietăţile S-necesare nu pot contrazice proprietăţile esenţiale, ele pot contrazice pe cele acciden­tale, şi în orice caz cele două ordine de proprietăţi nu sînt dependente în mod structural. Raoul este căsătorit în mod necesar cu Marguerite, dar, numai în mod accidental. St un coupe pentru a se întoarce acasă de la teatru. Puteî. să se întoarcă acasă pe jos şi povestea nu s-ar fi schimba* prea mult. Să reţinem că dacă topicul textual nu ar fi fost acela care e, ci ar fi fost apropiat de cel din Scrisoareu furată sau din Pălăria florentină, sau din Trăsura nr. 13, adică dacă întreaga povestire ar fi fost concentrată asupra unui obiect misterios, asupra coupe-ului, care trebuia gă­sit cu orice preţ, atît Raoul cît şi acel coupe ar fi fost le­gaţi printr-o relaţie S-necesară.

Elementele supranumerare într-o lume narativă sînt legate, prin urmare, de relaţii S-necesare, aşa cum două trăsături distinctive într-un sistem fonologie, sînt legate prin opoziţia lor reciprocă. Pentru ai cita dialogul dintre Marco Polo şi Kublai Kan din Oraşele invizibile de Calvino:

(39) Marco Polo descrie un pod piatră cu piatră.

— Dar care este piatra care susţine podul ? întreabă Kublai Kan.

— Podul nu este susţinut de o piatră anume, răspunde Marco, ci de linia arcului pe care ele îl formează.

Kublai Kan rămîne tăcut, meditînd. Apoi adaugă :

— De ce îmi vorbeşti de pietre ? Doar arcul mă interesează. Polo răspunde :

— Fără pietre nu există arc ^1R.

Doar pentru că întreţin relaţii S-necesare, două sau mai multe personaje ale unei fabule pot să fie înţelese drept actori care încarnează anumite roluri (fiinţe ajută­toare, Donatorul, Victima etc.) care subzistă doar ca re­laţii de S-nccesitajte. Fagin nu este personajul negativ din Clarissa, după cum Lovelace ru este personajul nega­tiv din Oliver Ticiat. întîlnindu-sc în afara respectivelor fabule Lovelace şi Fagin s-ar putea recunoaşte drept o pereche simpatică de cheflii, unul devenind, poate Aju­torul celuilalt. Ar putea. De fapt nu pot. Fără Clarissa, pe care trebuie s-o seducă, Lovelace nu mai înseamnă nimic, nici nu s-a născut. Vom vedea mai departe că acest destin al său are o oarecare importanţă în analiza noastră.

Pentru a încheia, într-o lume W.v indivizii supranu-meraii sînt identificaţi prin proprietăţile lor S-neccsare, oare reprezintă relaţii diadice şi simetrice de sttrînsă in­terdependenţă contextuală. Ele pot, sau nu, coincide cu proprietăţile atribuite acestor indivizi ca esenţiale, dar nu pot în nici un caz să le contrazică. Proprietăţile acciden­tale nu sînt luate prea mult în consideraţie de lumea fa­bulei şi sînt avute în vedere doar la nivelul structurilor discursive. Aoaa.sta înseamnă că, de îndată ce o proprie­tate se salvează în cursul acţiunii de reducţie din struc-

^1B Italo Calvino, Le cittă invisibili, Torino, Einaudi, 1972. P- 89. Ii mulţumesc Terezei de Lauretis („Semiosis unlimitcd"',

PTL, 2, 1977) de a fi sugerat acest text ca „parabolă" finală ^;r-un articol despre Trattato di semiotica generale.

îlfl

LECTOR IN FABULA

STRUCTURI DE LUMI

219

turi discursive la macropropoziţii narative, ea se dove­deşte a fi structural necesară (întrucât, chiar dacă este esenţială, ea trebuie să fie inclusă din punct de vedere

semantic de cele S-necesare).

8.13.

Relaţii de accesibilitate între lumea W_o si lumea W».

Comparaţia între lumea de referinţă şi lumea narati­vă poate lua forme diferite :

(i) Cititorul poate compara lumea de referinţă cu stă­ri diferite ale fabulei, încercând să înţeleagă dacă ceea ce se întîmplă în ele corespunde criteriilor de verosbr.i-litate. în acest caz, cititorul acceptă stările respeetive drept lumi posibile, blocate în imobilitatea lor („este ve­rosimil să existe o pădure locuită de lupi care vor­besc ?").

(ii) Cititorul poate să compare o lume textuală cu diverse lumi de referinţă : se pot citi întâmplările pu-vestite in Divina Comedie ca fiind „credibile" în raport cu enciclopedia medievală şi ca fiind legendare în raport cu a noastră. Astfel se realizează şi operaţii de „varidic-ţiune" (despre care vom vorbi în capitolul 9), atribuind, sau nu, veridicitatea anumitor propoziţii, adică, recunos-cîndu-le ca fiind propuse, ca adevărate sau false.

(iii) în funcţie de genul literar, cititorul poate con­strui diferite lumi Wo. Un rornan istoric necesită referi­rea la lumea enciclopediei istorice, în timp ce un basm necesită la maximum referirea la enciclopedia experien­ţei comune, pentru a te putea bucura (sau pentru a su­feri) din cauza diferitelor neverosimilităţi pe care le pro­pune. Prin urmare, acceptăm că un basm povesteşte cum în timpul domniei Regelui Roncisbaldo (inexistent din punct de vedere istoric, dar faptul este nerelevar.t) o fată s-a transformat într-un dovleac (neverosimil în ra­port cu lumea W_o a experienţei comune: dar această discrepanţă între lumea W_o şi lumea Wy trebuie luata în consideraţie tocmai pentru a te bucura de basm). în schimb, dacă citesc un roman istoric şi aflu că în el un rege se numeşte Roncisbaldo al Franţei, domparaţia cu

lumea Wo a enciclopediei istorice produce o senzaţie de disconfort, care precede readaptarea atenţiei cooperatoa­re: în mod evident nu este vorba despre un roman istoric, ci despre un roman de fantezie. Prin urmare, ipoteza for- "I , mulată în legătură cu genul narativ determină alegerea I

constructivă a lumilor de referinţă. __J '

Să vedem ce i se întîmplă cititorului Dramei, care a decis că se află în faţa unei povestiri de moravuri con­temporane şi a ales ca lume de referinţă enciclopedia adusă la zi în anul 1890. Cititorul va fi construit o anu­mită structură de lume Wo. în oare Raoul şi Marguerite nu sînt luaţi în considerare. Citind al doilea capitol al nu­velei va fi obligat totuşi să accepte că există în lumea de referinţă W_o, atît Theâtre d'application, cît şi Dl. de Porto-Riche (pe care îi presupunem cunoscuţi Citito­rului Model parizian al epocii, la fel cum într-o povestire italiană contemporană s-ar spune că un personaj s-a dus la Piccola Scala pentru a asculta o operă de Luciano Berio). Să examinăm acum operaţiile pe care cititorul î trebuie să Io îndeplinească pentru a compara lumea W* Ia lui Allais eu lumea W_o de referinţă. Să luăm în eonsi-Ideraţie dintre proprietăţile în discuţie : M (fiinţă masculi­nă), F (fiinţă feminină), D (a fi dramaturg) ca şi proprie­tatea S-necesară xMy (faptul de a fi legaţi prin raport matrimonial şi deci identificaţi astfel). Să notăm că o proprietate, ca aceasta din urmă, poate fi înregistrată şi în structura lumii Wo, în care nu se exclude deloc că există indivizi x căsătoriţi cu indivizi y. Spre deosebire de structurile lumilor realizate în paragrafele precedente, aici introducem şi proprietăţi între paranteze pătrate: ele sînt proprietăţile S-necesare. Desigur, în lumea Wo nu există proprietăţi de acest tip. Deci, cînd trebuie să trans­formăm structura lumii W_iVîn aceea a lumii W_o, proprie­tăţile dintre parantezele pătrate devin relaţii oarecare, să zicem esenţiale: xRy devine o relaţie de conversitate sau de complementaritate (a fi soţul unei soţii).

Avînd deci două lumi dalbe Wo şi W.v (în care p=Por-to-Riche, t—theâtre, r=Raoul şi m = Marguerite).

220

LECTOR IN FABULA

STRUCTURI DE LUMI

221