Corin Braga

Spre deosebire de credinţele şi tehnicile şamanismului tradiţional, „antropologul-vrajitor” Carlos Castaneda ne descrie, de-a lungul celor unsprezece volume, experientele şi învăţăturile trăite şi dobândite de el în Mexic sub îndrumarea a doi vrăjitori, urmaşi ai vechilor tolteci, nagualul Juan Mâţuş, un indian yaqui din Mexicul de Nord, care mai târziu ii face cunoştinţă cu un alt maestru al vrăjitoriei, Genaro Flores, un indian Mazatec din Mexicul Central. „Amândoi, arata Castaneda, erau practicanţi ai unor cunoştinţe vechi, care în zilele noastre sunt cunoscute drept vrăjitorii şi magii, şi considerate de fapt o tradiţie a unor practicanţi extrem de autodisciplinati şi cu practici extrem de rafinate” (Castaneda, 1998, 7).

În compania acestor doi maeştri, Castaneda descoperă ca „a fi vrăjitor” nu înseamnă, aşa cum ştia el, sa faci vrăjitorii, sa influenţezi oamenii sau sa fii posedat de demoni, ci sa ajungi la un nivel de conştientizare care face ca lucruri de neconceput sa devina disponibile.

Învăţătura lui don Juan se bazează pe ideea ca omul are doua tipuri de conştiinţă, partea dreapta şi partea stânga, prima fiind conştiinţa obişnuită, necesara vieţii de zi cu zi, iar a doua, partea misterioasa a omului, acea stare a conştiinţei de care ai nevoie pentru a fi vrăjitor sau vizionar. „Don Juan şi-a început instrucţia, în consecinţă, în învăţături pentru partea dreapta şi învăţături pentru cea stânga” (Castaneda, 2001,7).

Pentru vrăjitorii din Mexic realitatea în care trăim este un nesfârşit sir de interpretări perceptuale pe care toţi indivizii au învăţat sa le facă în comun. Limitarea cunoaşterii noastre este proporţionala cu propria capacitate senzoriala de percepţie. Omul se raportează la realitatea corporala, întrucât este singura pe care simţurile lui o înţeleg, când, de fapt, exista o modalitate psihica, o realitate intelectuala şi o realitate spirituala pe care el trebuie sa le descopere şi sa le trăiască în propriul trup.

Toate organismele vii sunt forme ale energiei universale, cu aceeaşi îndreptăţire ca plantele şi stelele. Suntem „o părticică” de spatiu de energii si, când devenim în exclusivitate conştienţi de noi înşine, ne separam de spaţiul global, căruia ii opunem imaginea entităţii noastre distincte. „Lumea noastră, ii spune don Juan lui Carlos, este o entitate dintr-un mănunchi de lumi succesive, aranjate ca foile unui bulb de ceapa. Pentru a putea percepe şi celelalte lumi trebuie sa dorim cu înfocare acest lucru şi sa avem şi suficienta energie pentru a le accede” (Castaneda, 2003, 8).

Universul este compus, în concepţia acestor vrăjitori, dintr-un număr infinit de câmpuri energetice care exista ca nişte fibre luminoase ce acţionează asupra omului ca un organism. Răspunsul organismului este acela de a transforma aceste câmpuri energetice în informaţie senzoriala. Aceasta este apoi interpretata şi aceasta interpretare devine sistemul nostru cognitiv. Experienta trăită aparţine, pentru aceşti „oameni ai cunoaşterii”, unui alt nivel, viaţa conştientă. A lucra asupra sinelui înseamnă sa transformam şi sa amplificam capacităţile noastre funcţionale de recepţii şi emisii, aşa încât sa comunicam cu diferite niveluri ale fiinţei universale la alte frecvente de vibraţii ale vieţii, şi sa nu ne cantonam în îngustă fâşie a vibraţiilor senzoriale care ne sunt familiare.

Pentru a trezi corpul energetic, trebuie sa accedem la o alta dimensiune a vieţii, într-un vast potenţial de energie în care ne scăldam, dar cu care în mod obişnuit nu avem nici un fel de schimb, caci ne lipseşte punctul de contact. Singurul mijloc pe care-l posedam este propria noastră atenţie şi activitatea ei fundamentala, tăcerea interioara.

Existam simultan în doua lumi, aceea a trupului nostru fizic şi psihic, discontinuu şi limitat în spatiu şi timp, şi aceea a energiei universale dincolo de spaţiul şi timpul la care participam cu toţii prin intermediul corpului nostru energetic. Articulaţia intre cele doua lumi este trăitul simultan al acestor realităţi, deoarece corpul nostru reprezintă un spatiu care conţine în el numeroase spatii nebănuite, care „ne pătrund” şi „ne conţin”. De aceea în numeroase tradiţii corpul omenesc este numit „Templul lui Dumnezeu”.

Întregul trăit este un proces în desfăşurare. Spiritul uman este „pelerinul-atentie”. Energia spirituala este energia lumii Fiinţei universale. Si, pe aceasta planeta, ea poate sa apară în om. Spre deosebire de diversele modalităţi de energie care se manifesta în el, însufleţindu-l în mod mecanic, energia spirituala cere participarea conştientă a omului, o participare care sa neutralizeze întreaga activitate emotiva şi mentala, necesitând controlul perfect al acestor doua funcţiuni şi restrângerea lor.

Din învăţăturile vrăjitorilor mexicani reiese ca omul nu reprezintă aşa cum s-a crezut multa vreme centrul static al lumii. El este axa şi săgeata evoluţiei, ceea ce este mult mai important. Fiecare om reprezintă un punct printre milioanele de puncte în mişcare ce constituie substanţa Unica, conştiinţa de a exista pe care o putem numi „pânza energetica a universului” sau, în termenii lui don Juan, maestrul lui Carlos, „marea întunecată a conştiinţei”. Conform vrăjitorilor din Mexic, daca omul nu depăşeşte nivelul intelectual al conceptelor cu care a fost învăţat sa descrie lumea nu va avea dinamismul necesar unei experinte noi, spirituale de care au parte aceştia, caci ceea ce duce la cunoaştere este trăirea.

Carlos reuşeşte să-şi descrie şi să-şi expliciteze experientele trăite în cadrul acestei lumi stranii în care don Juan il iniţiază prin practici şi prin intermediul a doua tipuri de discuţii purtate cu el pe care vechii vrăjitori antici le-au numit discuţii ceremonioase şi discuţii necercemonioase. „Discuţiile ceremonioase sunt acele modalităţi de a rezuma din când în când tot ceea ce maeştrii ii învaţa pe discipolii lor, în vreme ce discuţiile neceremonioase reprezintă elucidări zilnice în care lucrurile sunt explicate de către maestru fara a se face referire la altceva decât la exerciţiul pe care-l practicau şi analizau pe moment (Castaneda, 2003, 96).

Toate fiinţele umane, spun vrăjitorii, poseda conştientizarea într-un sens general, lucru care le permite, după o lunga practica, sa vadă energia direct. Vrăjitorii sunt singurii care sunt în mod deliberat conştienţi de faptul ca vad energia nemijlocit. Conştientizarea înseamnă energie, o vibraţie luminoasa într-o dinamica continua. Universul este constituit din ansambluri de câmpuri energetice sub forma de filamente luminoase care se organizează în curente, fluxuri care reprezintă forţele constante ale universului, marea întunecată a conştientizării.

Când omul moare, ii explica lui Carlos don Juan, aceasta mare absoarbe, prin punctul de reunire, conştiinţa creaturilor vii. Corpul uman este văzut de vrăjitori ca nişte filamente de energie, iar „Fiecare filament luminos, ne spune Carlos într-una din experiente, era acoperit cu un vesmânt gros pufos” (Castaneda, 2003, 249). Moartea este pentru om încheierea conştientizărilor şi sfârşitul organismului, în vreme ce pentru vrăjitori este pornirea în călătoria finala, în infinitate.

Învăţăturile lui don Juan se bazează pe ideea ca omul deţine doua tipuri de conştiinţă: conştiinţa adevărată, produsul tuturor experientelor noastre de viaţa, şi ea ne vorbeşte foarte rar pentru ca a fost înfrântă şi ascunsa în obscuritate, cealaltă conştiinţă pe care o folosim zilnic, pentru tot ce facem, denumita de vrăjitori instalaţie străină. Prin recapitulare, o acţiune de recuperare a energiei deja folosite în acţiuni trecute, vrăjitorii reuşesc sa capete acea unitate care le permite sa acceadă în cealaltă realitate.

Dublul.

Dublul uman reprezintă un conglomerat de câmpuri energetice, „imaginea din oglinda a trupului fizic”. Aceasta energie este mai mica şi mai compacta decât sfera luminoasa a corpului fizic. Cu ale cuvinte trupul fizic şi dublul energetic reprezintă doua conglomerate de câmpuri energetice comprimate de o ciudata forţa aglutinanta, cea mai misterioasa din univers, în concepţia vechilor vrăjitori, iar prin disciplina (recapitulare, oprirea dialogului interior, dobândirea tăcerii interioare) vrăjitorul este capabil să-şi apropie corpul energetic de cel fizic. „Scopul recapitulării este acela de anula principiile de baza pe care le-am acceptat de-a lungul vieţii noastre. Daca acestea nu sunt anulate, nu putem împiedica umbrirea conştiinţei de către puterea procesului de rememorare” (Abelar, 1995, 68). Aceasta tehnica constituie pentru vrăjitori „piatra de temelie a artei de a fi liber”. Recapitularea implica amintirea tuturor oamenilor pe care practicantul i-a întâlnit de-a lungul vieţii, a tuturor locurilor pe care le-a văzut şi eliberarea printr-o rememorare atenta de toate sentimentele ce pot constitui piedici în drumul omului spre libertate, spre infinitate. Tăcerea interioara reprezintă starea în care percepţia nu depinde de simţuri, iar raţiunea este suspendata.

Când un vrăjitor vede energia, el observa ca fiecare om are o fisura în corpul energetic, un punct sensibil sub ombilic, pe care vrăjitorii il numesc despărţitură. Un vrăjitor poate vedea în mod normal o decolorare uşoară în strălucirea alburie a sferei luminoase. Când un om e pe moarte, despărţitura din abdomen devine chiar aparenta. Pentru a vedea corpul energetic Carlos trebuie sa dobândească experienta necesara sa oprească lumea astfel încât sa apară în fata lui faţetele extraordinare ale sinelui.

A opri lumea înseamnă pentru vrăjitori a sparge certitudinea dogmatica ca percepţia noastră nu poate fi pusa la îndoială. A vedea este pentru ei răspunsul la solicitările perceptuale ale unei lumi din afara descrierii pe care am învăţat sa o cunoaştem ca realitate. Vrăjitorul n-are noţiunea ca se găseşte în doua locuri în acelaşi timp. „Sa fii conştient de asta ar fi echivalent cu a fi fata în fata cu dublura, iar vrăjitorul care e în aceasta situaţie e un om mort. aşa e legea. aşa a aranjat puterea lucrurile. Nimeni nu ştie de ce” (Castaneda, 1995, 90). Don.

Juan ii explica lui Carlos ca un luptător e capabil de fapte care pentru un vrăjitor sunt ceva normal, în vreme ce pentru omul real sunt incredibile, de nepătruns cu mintea, iar degajarea dublurii este una dintre ele.

Ceea ce se numeşte dedublare este ieşirea psiho-mentala a eului în spaţiul exterior corpului. In acest spatiu care ar corespunde spaţiului celular apar şi dispar toate emoţiile, imaginile şi conceptele trecute, prezente şi viitoare. „Dublul este originalul, ii explica don Juan lui Carlos, dar nu e posibil ca el sa fie compus din carne şi oase. O dublura este vrăjitorul însuşi (.) o realizare a puterii vrăjitorului” (Castaneda, 1995, 58).

Dublul energetic corespunde nagualului, în timp ce corpul fizic corespunde tonalului. Fiecare om are aşadar şi un dublu de vis, dar numai vrăjitorii pot sa il controleze. La o întâlnire cu don Juan şi don Genaro, Carlos afla cu stupoare ca cel care era în fata lui nu este Genaro, ci dublura sau geamănul lui. „Genaro, ii spune don Juan lui Carlos, e capabil de fapte care pentru omul normal sunt incredibile. Dublura lui este una dintre aceste realizări” (Castaneda, 1995, 55).

Dublura este Sinele însuşi care poate acţiona, insa ea este mai strălucitoare decât corpul fizic pentru un vrăjitor care vede. In cazul lui Genaro, dublura e identica cu originalul, pentru ca impecabilitatea lui de luptător e suprema si, după cum afla Carlos terifiat, în anii de când il cunoaşte s-a întâlnit cu originalul lui Genaro doar de doua ori, în celelalte doar cu dublura lui.

Dublul energetic este de fapt un alt eu, conştiinţa stării noastre de fiinţe energetice. Daca concretul este pentru don Juan partea practica a vrăjitoriei, abstractul este acţiunea de căutare a libertăţii, de percepere a tot ceea ce este posibil, eliberat de orice obsesie şi emoţie. El se se străduieşte să-l înveţe pe Carlos sa perceapă energia în mod direct, caci în concepţia sa „lumea este o lume a energiei şi abia apoi a obiectelor. Noi o percepem după un tipar moştenit. Modul nostru de a percepe lumea este cel al unui animal de prada, o maniera de evadare şi clasificare a hranei şi a pericolelor” (Castaneda, 2000,16).

Oamenii au în spatele muchiei omoplatului drept, la aproximativ şaizeci de centimetri distanta de aura luminoasa care-i înconjoară, un punct denumit de vrăjitori punctul de asamblare, cel care ne face apţi de a percepe luminozitatea care înconjoară corpul fizic, iar luminozitatea este starea de conştiinţă a omului. Mutarea punctului de asamblare il face pe vrăjitor capabil sa perceapă energia în fluxul ei, sa vadă aceste lumini ca pe un curent oscilant sau o turbulenta. Deplasarea este resimţită ca o zdruncinătură sau ca o senzaţie de durere. Deplasarea punctului duce la modificarea formei energetice a fiinţei umane, aceasta putând deveni asemeni unei pipe sau unei linii subţiri de energie.

Pentru oamenii din lumea lui don Juan, dobândirea cunoaşterii înseamnă tocmai exersarea mobilităţii acestui punct de asamblare, în vreme ce la polul opus se afla educaţia oamenilor obişnuiţi, ce presupune blocarea definitiva a punctului de asamblare în poziţia sa obişnuită. „Vechii vrăjitori deţineau o mobilitate extraordinara a acestui punct. Cu doar o mica translaţie (mutarea punctului de asamblare în interiorul oului luminos) ei obţineau o percepţie a lumii energetice pentru a o reorganiza, a o adecva noilor stări de conştiinţă” (Castaneda, 2000, 101).

Un luptător fluid, în concepţia acestor oameni ai cunoaşterii, nu mai poate privi lumea cronologic, pentru ca lumea şi el însuşi nu mai sunt obiective. El este o fiinţă luminoasa care exista într-o lume luminoasa. Energia oamenilor actuali are o culoare alb-albicioasa, cea a vechilor vrăjitori era de un verde-gălbui, iar cea a luptătorilor lui don Juan este chihlimbarie.

Daca vrăjitorii obişnuiţi au doua compartimente ale oului luminos, partea stânga fiind dublura, nagualii, sau conducătorii echipelor de vrăjitori, au doua oua luminoase suprapuse, şi în consecinţă doua dubluri, un dublu de vis şi un dublu energetic. Carlos va simţi dedublarea corpului sau, desprinderea dublului energetic, ca pe o senzaţie de sufocare atunci când se va lupta cu dona Soledad, mama lui Pablito, care încearcă să-l ucidă. El reuşeşte sa o lovească cu dublul sau şi să-şi privească propriul trup de undeva de deasupra: „Am auzit, sau probabil am simţit, un sunet sec la baza gâtului, exact în spatele traheii. (…) Nu mai eram în stare nici sa respir. Corpul mi-a tresărit si, dintr-o data, eram în picioare şi liber, scăpat din îmbrăţişarea ei mortala. Am privit în jos spre pat. (…) Mi-am văzut corpul, nemişcat şi amorţit, deasupra ei. Am avut un acces de furie pentru ca fusesem atât de prost şi am lovit-o zdravăn în frunte, cu pumnul. (…) Am văzut-o pe dona Soledad azvârlita din pat de forţa loviturii mele. Am văzut-o alergând spre perete şi îngrămădindu-se în el, ca un copil înspăimântat” (Castaneda, 1997, 60-61).

Spre deosebire de alienaţii mintali care îşi imaginează o realitate proprie fara vreun tel prestabilit, aducând „haos” în ordinea realităţii în care trăiesc, vrăjitorii aduc ordine în haos prin oprirea dialogului interior, telul lor fiind acela de a vedea energia direct şi de a descoperi ca percep o lume noua la fel de reala ca cea perceputa de noi. Vechii vrăjitori puteau ajunge la corpul lor energetic într-o clipita, prin simpla fixare a privirii pe obiectele pe care le preferau, iar senzaţia cu care îşi simţeau acest corp era una de lichefiere sau de gâdilitura în abdomen. Raţiunea este, după maestrul lui Carlos, un produs depinzând de poziţia iniţială a punctului de asamblare. Judecata sănătoasă e rezultatul fixării acestui punct în locul sau obişnuit. Pentru vrăjitori a avea viaţa înseamnă a avea conştiinţa şi a dobândi mobilitatea punctului de asamblare, obţinută în timpul visatului.

Visatul este tehnica dizlocarii punctului de asamblare, iar stalkingul tehnica prin care acest punct poate fi făcut sa rămână în noile poziţii atinse, în care corpul energetic se poate consolida şi desăvârşi, devenind independent: „Când corpul energetic se poate mişca independent, înseamnă ca a fost determinata poziţia optima a punctului de asamblare, pe care vrăjitorul trebuie să-l supună stalkingului, fixându-l în acea poziţie pentru a-l desăvârşi” (Castaneda, 2000, 197).

Ceea ce constituie o fantoma sau o stafie pentru un om raţional este, de fapt, în viziunea vrăjitorilor, un conglomerat de câmpuri de energie care are capacitatea conştientizare. Fiinţele netrupeşti constituie energie conştientă de faptul ca exista. Un exemplu în acest sens il constituie povestea mătuşii lui Carlos. După moarte ea continua sa bântuie prin casa producând spaima celor vii. Don Juan explica acest fenomen: „fantoma” mătuşii este o forma a conştientizării deţinută de moarta, asupra căreia ea nu-şi poate impune controlul voliţional: „conştientizarea netrupeasca este acea stare în care omul îşi vede în mod direct dublul energetic” (Castaneda, 2003, 285).

Carlos şi Carol Tiggs realizează împreună o experienta neobişnuită – stalkingul stalkerilor – încercând sa sustragă premeditat energie din lumea fapturilor anorganice, realizând o călătorie care foloseşte conştiinţa ca pe un vehicul. Conştiinţă este, pentru cei care o vad, o luminiscenta de care vrăjitorii îşi pot ataşa corpul energetic şi pot călători astfel în celelalte realităţi. Exista doua tipuri de călătorii energetice: unul în care conştiinţa ia corpul energetic şi il transporta oriunde poate, iar al doilea în care vrăjitorul decide, deplin conştient, sa utilizeze calea cunoaşterii pentru a face o călătorie cu dublul sau.

Ultimul tip de călătorie necesita o disciplina severa din partea vrăjitorului. In călătoria lor în lumea fiinţelor anorganice cei doi stalkeri trebuiau să-şi transfere conştiinţa din starea conştientă normala în corpurile lor energetice exprimându-şi deodata intenţia. Eşecul călătoriei se datorează faptului ca ei n-au avut timp să-şi folosească conştiinţa ca element al deplasării, astfel încât au fost proiectaţi direct în alta lume.

Saltul în prăpastie al lui Carlos se explica prin mutarea punctul de asamblare cu o mobilitate extraordinara, astfel încât corpul sau energetic sa intre în infinitate, salvând astfel trupul fizic de la moarte. Explicaţia saltului ar fi aceea ca vrăjitorul reuşeşte să-şi mute punctul de reunire într-o poziţie care nu permite moartea si, din tăcerea sa interioara, sa facă călătoria la Los Angeles şi sa se trezească în propriul sau pat. „Sărisem în abis şi înainte de a atinge fundul prăpastiei, ma lăsasem înghiţit de marea întunecată a conştientizării, iar ea îmi dăduse tot ce aveam nevoie ca sa nu mor şi sa ma trezesc în patul meu din Los Angeles” (Castaneda, 1998, 312).

Corpul de vis „Numai în marea trezie se ştie ca Totul nu a fost decât un vis profund” Chuang Tseu.

Pentru omul obişnuit, somnul este o stare de relaxare necesara organismului pentru a recupera energiile consumate în timpul zilei şi refacerea celulelor moarte sau a celulelor nervoase. In timpul somnului paradoxal au loc visele, procese cerebrale de reorganizare interioara a informaţiei. In starea de vis activitatea mentala este decuplata de exterior, organizându-se pe propriile ei linii de forţă. Somnul este susceptibil de a duce la disocierea sufletului de trup. Este posibila o forma de somn în care subiectul este conştient de sine, denumit visul lucid. Este forma de vis în care visătorul visează ca se trezeşte. Aceste simptome sunt numite halucinaţii autoscopice.

Autoscopia este definita ca o percepţie halucinatorie complexa care da impresia ca trupul este perceput într-un camp vizual exterior (Frigator, 1993, 12). Aceasta consista în viziunea unui dublu al propriului corp. Corpul din vis este de fapt o corporalizare a eului. Acest proces de corporalizare coincide cu senzaţia de traversare a unui tunel.

În literatura oculta, decorporalizarea este adesea numita proiecţie astrala. In aceste concepţii, în afara planului fizic al realităţii, exista şi alte planuri, unde „materia” are cu totul alt aspect şi alte proprietăţi. Unul din aceste planuri este planul astral. De asemenea, se considera ca omul are, în afara corpului fizic, mai multe corpuri spirituale, care sunt invizibile în mod normal. Printre aceste corpuri spirituale se numără şi corpul astral, numit uneori corp eteral. In timpul visului, dar şi în alte împrejurări, se pare ca trupul astral se desprinde de corpul fizic şi se poate deplasa liber în planul astral.

Situat cumva perpendicular pe realitatea noastră, planul astral ar permite atingerea aproape instantanee a oricărui punct geografic dorit de subiect. Deplasarea astrala se face efectiv cu „viteza gândului”, durata ei depinzând numai de viteza cu care îţi poţi aminti sau îţi poţi dori sa te afli într-un anumit loc. Eul conştient al celui care călătoreşte astral se separa de corpul fizic, fiind purtat de cel eteral. Acest al doilea corp percepe nu numai ambianta fizica, dar şi anumite aspecte ale lumii astrale.

Punctul de asamblare este eul nostru energetic care se deplasează prin curenţii de energie. Mişcarea acestui punct de asamblare este resimţită ca o senzaţie de tristeţe sau una de eforie. Prin lovirea intre omoplaţi, don Juan il translatează pe Carlos în a doua atenţie, unde conştiinţa sa intra într-o stare de ultraconstiinta. Atenţia visatului este starea de a fi conştient de lumi asemănătoare cu lumile noastre. Ea se obţine prin renunţarea la importanta de sine.

Visatul este arta de a tempera corpul energetic, de a-l face flexibil şi coerent prin antrenarea sa treptata. Prin visat vrăjitorul îşi condensează corpul energetic până când devine o unitate capabila sa perceapă energia în trei moduri. Aceasta poate fi folosita drept impuls pentru a se proiecta ca o racheta în zone neaşteptate sau poate fi perceputa aşa cum percepem noi lumea în mod obişnuit. Relaxarea trupului şi somnul spiritului nu coincid insa întotdeauna în mod absolut. Exista cazuri în care trupul poate desfăşura o activitate psiho-motorie normala fara ca spiritul sa fie treaz, cum se întâmplă în cazul vrăjitoriei pe care don Juan şi adepţii sai o numesc arta visatului.

Zburatul este trecerea de la corpul obişnuit la corpul din vis. Trecerea se realizează prin ancorarea atenţiei în starea de conştiinţă. Intenţia zborului produce efectul de a zbura. La Gorda ii explica lui Carlos: „când visam suntem în celalalt eu. Voinţa este un control atât de complet al celei de-a doua atenţii încât este denumita Celalalt eu din care cunoaştem doar o mica parte (Castaneda, 2000, 147-148).

Amintirea este pentru visători descărcarea corpurilor din vis asemeni unei arme. Don Genaro obişnuieşte „sa împuşte” cu corpul din vis în corpul fizic producând un trosnet puternic. Genaro este maestru în ce priveşte intenţia corpului de vis, iar, pe de alta parte, Silvio Manuel este maestrul total al intenţiei, el este în permanenta în Celalalt eu. Învăţarea intenţiei în zburat se realizează prin repetarea tuturor sentimentelor pe care le trăieşte visătorul în fiecare vis atunci când zboară. Mişcarea corpurilor din vis seamănă cu nişte izbucniri de energie sau mici explozii cu pauze intre ele. Antrenându-şi mersul în visat, Carlos ajunge sa poată umbla în vis ghidându-şi mersul din abdomen, iar după o vreme sa facă acest lucru cu propria sa intenţie.

Visatul reprezintă pentru vrăjitori arta de a dizloca după dorinţa punctul de asamblare din poziţia obişnuită pentru a intensifica şi a extinde gama celor ce pot fi percepute. Prima etapa în arta visatului, este aceea de a intenţiona ca trupul energetic al vrăjitorului sa devina conştient ca adoarme. „Sa intenţionez este sa doreşti fara a dori, sa faci fara a face” (Castaneda, 2000, 41). Este ceea ce don Juan numeşte not doing.

Pentru un vrăjitor sa intenţionezi înseamnă sa capeţi cunoaşterea corporala incontestabila ca eşti un visător. Ea este prima poarta din cele şapte pe care trebuie sa le treacă un visător pentru a-şi dobândi dublul din vis. Vrăjitorul trebuie sa pornească de la oprirea dialogului interior, apoi să-şi vadă mâinile în vis, apoi să-şi fixeze privirea pe obiectele observate în vis, sa viseze ca are un vis şi apoi sa se trezească din el, sa folosească elementele dintr-un vis pentru a declanşa alt vis.