Corin Braga

Paradoxal, puterea te stăpâneşte şi ti se supune, este deopotrivă interioara, aparţinând unui fond intim, ancestral şi exterioara, impersonala. „Power is like that: it commands you and yet it obeys you” (Castaneda, 1997, 58). Ea da libertatea vrăjitorilor de a nu fi ţintuiţi în niciuna din lumi şi apare numai după ce ne acceptam soarta. „Când nu mai ai nimic de pierdut, devii curajos. Suntem temători numai cât timp mai avem o speranţă” (Castaneda, 1997, 116).

2. Voinţa.

It happens mysteriously. There is no real way of telling how one uses it. (Tales of Power)

Războinicul înţelepciunii se afla în căutarea voinţei şi în lupta pentru putere. Voinţa este o putere, nu un gând, un obiect sau o dorinţă. Prin voinţa interacţionam cu lumea şi-i imprimam un sens, o dezvoltare, o mişcare în armonie cu structura şi intensitatea fibrelor noastre luminoase. Voinţa împlineşte astfel relaţia dintre noi şi lumea perceputa. Mai mult, „poţi percepe lumea prin simţuri la fel de bine ca şi prin voinţa.” (Castaneda, 1995c, 75).

Voinţa aparţine aşadar unei sfere de cunoaştere complementare, insa diferite de lumea percepţiilor pur senzoriale: mai degrabă sferei nagualului, vederii dinăuntru, prin vedere înţelegând totodată stăpânirea şi identificarea cu lucrul perceput, mai mult decât cu simţul care percepe. Prin voinţa, obiectul asupra căruia se exercita devine el însuşi putere, fara sa o conţină intrinsec cu adevărat. „Când privim lumea sau când o auzim, avem impresia ca ceea ce se afla în ea este real. Când percepem lumea cu voinţa noastră ştim ca nu este atât de palpabila şi de reala pe cât credem. Voinţa e putere. Vederea nu este o forţă, ci mai degrabă o cale de a trece dincolo de lucruri” (Castaneda, 1999, 58).

Voinţa exista ca forţă prin dar şi în afara noastră („our will operates în spiţe of our indulgence”). La fel cu puterea, voinţa se dezvolta printr-o neîntreruptă căutare a sinelui (the quest of will) până în momentul în care, o data cucerita, te face invulnerabil. Don Juan nu se refera la voinţa comuna a locuitorilor tonalului, cea care duce la bun sfârşit lucruri ce trebuie şi se pot realiza. In cazul acesta, raţiunea stăpânind asupra voinţei este cea care trasează parcursul acţiunii.

Voinţa insa nu este gândire, nici curaj, nici denying. Mai mult decât atât, este nesupusa unei ierarhii raţionale. Ea este forţa spiritului de a se depăşi, de a-şi surclasa raţiunea, rămânând totodată în simbioza cu aceasta. „Voinţa este o putere. şi de vreme ce este o putere, trebuie sa fie controlata.” De data aceasta, controlul asupra voinţei se realizează prin reluarea comunicării cu nagualul, nu doar printr-o concentrare încrâncenată asupra simţurilor. Carlos îşi descrie astfel trăirile în timpul unei pase magice pe care i-o aplica maestrul sau: „îmi pierdusem controlul asupra muşchilor. Am încercat sa pronunţ câteva cuvinte, dar nu am reuşit (.) Don Juan mi-a explicat ca trucul consta în voinţa.” (Castaneda, 1995a, 155).

Don Juan vorbeşte despre Voinţa aflata dincolo de raţiune, desi strict controlata de aceasta, forţă independenta care se manifesta prin noi, depăşind, în sensul extra-ordinar, orice previziuni ale raţiunii. Voinţa acţionează dincolo de limitele tonalului, prelungind astfel cucerirea nagualului: „este ceva ce omul foloseşte, spre exemplu, pentru a câştiga o bătălie pe care, după toate calculele sale, ar urma sa o piardă (.) este ceva ce sfidează bunul simt” (Castaneda, 1995a, 214). Se petrece astfel o depăşire a raţiunii spre supra-ratiune sau spre voinţa, reuşindu-se o revelare a puterii şi un control cultivat asupra lumii obişnuite şi asupra sinelui. Voinţa vine din adâncuri, de dincolo de trup, şi se metamorfozează în lucruri şi fapte existenţiale. „Gândurile îmi erau foarte clare, trupul insa îmi era amorţit; nu-l simţeam. Am încercat din răsputeri să-mi rostesc gândurile dar în zadar (.) Absolut involuntar am întrebat 'Cine vorbeşte, cine vorbeşte?' „ (Castaneda, 1995a, 127).

În reprezentările lui Juan Mâţuş, voinţa se naşte dintr-o asamblare a fibrelor ce alcătuiesc oul luminos, sau al doilea sine. Puterea personala se creează prin abandonul tonalului şi părăsirea formei umane, în urma unor convulsii care, o data ce încetează, lasa războinicului straniul sentiment ca poate atinge în realitate orice doreşte „printr-un sentiment care iese din trupul sau şi care este voinţa.” Universul şi fiinţa sunt creaţii luminoase alcătuite din fibre de putere incandescenta care formează structura interioara, dinamica a lumii. Puterea personala acumulata îndeajuns transforma voinţa într-o forţă funcţională.

Voinţa vs. Raţiunea.

Voinţa se dezvolta în luptător în ciuda raţiunii dar nu străină de aceasta. Dispunem de doua inele de putere inca de la naştere. Primul, raţiunea (reason and talking), este ceea ce susţine lumea aceasta în legile omeneşti ale gândirii. Al doilea este voinţa, niciodată folosita, dar mult mai copleşitoare decât raţiunea.

În Arta de a visa voinţa este descrisa drept controlul mişcării în starea de transa halucinogena sau drept oprire a dialogului interior. Voinţa apare ca un control desăvârşit al celei de-a doua atenţii sau controlul maxim al luminozităţii corpului ca şi câmp de energie, o forţă ce radiază din zona mediana a corpului „in urma unui moment de linişte absoluta, de angoasa sau de tristeţe profunda” (Castaneda, 1995c, 189).

Voinţa ia naştere în tăcerea din urma convulsiilor ce însoţesc ruperea de legile tonalului, dând naştere intenţiei de a direcţiona atenţia secunda şi de a o comanda. „The intent and the effect are will; they are tied together.” Tot voinţa este aceea care permite nu doar deplasarea punctului de asamblare, ci şi menţinerea acestuia în aceeaşi poziţie, ceea ce permite asamblarea unor lumi diferite, fie ca este vorba de tonal sau de lumile vrăjitorilor. „Aspectul aliniamentelor care păstrează punctul staţionar este voinţa, iar aspectul care il face mobil e intenţia” (Castaneda, 1999, 167).

3. Intenţia.

One of the most haunting mysteries is how will, the impersonal force of alignament, changes into intent, the personalized force.

(The Fire from within)

Intenţionalitatea este forţa vibratorie a conştiinţei universului, presupunând o voinţă nestrămutată, inflexibila. „Intent is what sends a shaman through a wall, through space, to infinity.” (Castaneda, 1981, 149). Lumea se creează din intenţie, iar noi suntem sclavii acesteia, caci, mai mult decât orice, ea este forţa personalizata care ne stăpâneşte, ne modelează sau ne mutilează, orientarea săgeţii destinului, perseverenta şi scopul căutărilor. „It makes us act în the world” (Castaneda, 1981, 68). Intenţia oarba şi nemiloasa devine, în cazul războinicului, un prieten.

Intenţionalitatea ghidează voinţa şi puterea, iar efectul sau prim este obţinerea tăcerii interioare, apoi a controlului realităţii. Don Juan descrie the intent ca pe o forţă compusa din „frugalitatea, sănătatea judecăţii şi lipsa libertăţii de a inova” (Castaneda, 1995b, 146).

Intenţionalitatea funcţionează ca un răspuns la actele predeterminate şi obligatorii, de aceea un om al cunoaşterii are nevoie de o judecata sănătoasă şi sigura. De vreme ce toate actele sunt prestabilite, intenţionalitatea trebuie sa se caracterizeze prin lipsa libertăţii de inovare. Libertatea permisa este aceea a fixării privirii pe intenţie, concentrarea voinţei şi urmarea caii ce se deschide prin aceste puteri de ghidare. „Unbending intent leads us to internal silence.”

Daca voinţa reuşea sa fixeze punctul de asamblare a fiinţei, intenţia reuşeşte să-l facă sa se deplaseze tocmai prin calitatea ei de a fi inflexibila, nestrămutată. „De vreme ce aliniamentul este forţa care se afla în toate, intenţia e ceea ce face punctul de asamblare sa se mişte” (Castaneda, 1998, 147).

Întreg universul, dar mai ales percepţia noastră asupra acestuia, însuşi felul în care se asamblează realitatea, toate sunt efecte ale intenţionalităţii, deopotrivă vârf al săgeţii şi coarda elastica a arcului voinţei. Intenţia clădeşte edificii în fata noastră şi ne da semne ca sa nu ne rătăcim înăuntru. „Intent is the pervasive force that causes us to perceive. We do not become aware because we perceive, rather, we perceive as a result of the pressure and intrusion of intent” (Castaneda, 1999, 212).

Însăşi moartea se naşte dintr-o intenţie a omului inca din momentul naşterii sale. Ceea ce înseamnă ca moartea poate fi abolita, tot printr-o intenţie care sa schimbe punctul de asamblare al fiinţei. Intenţia este puterea care dirijează, susţine şi da forma puterii şi voinţei în strânsa legătură cu tot ce este viu. „Singura cale de a înţelege intenţia este aceea de a o cunoaşte direct prin acea legătură vie care exista intre intenţie şi toate fiinţele. Vrăjitorii numesc intenţie indescriptibilul, spiritualul, abstractul” (Castaneda, 2000, 119).

A ajunge la rădăcinile creaţiei, ale realităţii, înseamnă pentru şamanul Juan Mâţuş o negare a acesteia, o deconstrucţie şi o recucerire a conceptelor pure printr-o trăire aproape tangibila. Realitatea trebuie desfăcută ca o rodie coapta în care privirea urmează sa caute miile de rodii nenăscute din miile de seminţe care, în virtutea voinţei, a puterii şi a intenţiei, trebuie la rândul lor sa nege rodia şi sa afirme dreptul la existenta al nenăscuţilor. In ce fel se va realcătui rodia ca realitate a germinaţiei, va fi din nou efectul şi sarcina unui efort de voinţă, putere şi intenţie. Forma corporalizarii acestora rămâne un mister al existentei. De buna seama, miracolul refacerii rodiei se va petrece în imediata apropiere a vitalităţii pământului.

Simona Ardelean Tonal şi Nagual.

Abstract: The article analyses two main concepts of Castaneda's new organisation of the world and knowledge. Through Tonal the world is organized în an attempt to eliminate the chaos. It validates the world by placing it on different layers and giving it labels. It is a perceivable reality but that cannot be modified. Nagual, on the other hand is that part of inner and external world that cannot be submitted to rules, which cannot be explained, named or touched. The peril consists în the invasion of the Tonal over the Nagual în an attempt to suppress it. So the apprentice, Carlos, learns to suppress the analogies, the differences, the comparisons and becomes able to see at the end of his initiation the lines of the world, the flowing energy and inner connection of the world apart of the common order of people.

Keywords: Shamanism, Carlos Castaneda, Tonal/Nagual, Sorcerer, „Doing”/„Not-doing” „Viaţa pe care o trăim acum e doar o nesfârşită viziune”

(Carlos Castaneda, 1997, 221)

Daca unui cititor i-ar trece prin minte sa se aventureze prin lumea lui Carlos Castaneda ar trebui sa se asigure ca are spatiu şi pentru un ghid de buzunar sau pentru o harta care sa il îndrume în momentele de răstrişte sau de prea încercată răbdare. Se va verifica în felul acesta inca o data ca nimic nu e întâmplător în aceste cărţi şi ca hăţişul care se încăpăţânează sa se aştearnă înaintea cititorului e datorat incompletitudinii drumului parcurs.

Pentru acele momente cititorului i-ar putea veni în ajutor şi distincţia tonal/nagual cu care vom opera. E doar o parte, desigur, din ghidul de buzunar propus. şi mai e, mărturisesc, rezultatul unei lupte interioare pentru clarificarea unor concepte. Ca orice călător prins în lumea lui Castaneda, am fost la rândul meu pusa la încercare.

Vin dintr-o lume care operează cu concepte mai mult sau mai putin explicite, dar care au invariabil pretenţia ca au reuşit din punct de vedere lingvistic sa afirme ceva despre realitate sau existenta.

Din punctul de vedere al antropologului, informaţia pe care o aduce Carlos Castaneda asupra noţiunilor mai sus menţionate este următoarea: Tonalul (a cărui pronunţie exacta este toh-na'hl în culturile din Mexicul Central) este un fel de spirit pozitiv, de obicei un animal, pe care copilul il obţine în momentul naşterii şi cu care e legat intim tot restul vieţii. Michael Harner reia explicaţia data de Castaneda încercând sa o lămurească: „Incidentally, Castaneda contrasts the nagual with the tonal în a lengthy, if somewhat confusing discussion. The confusion can be somewhat dissipated if one understands that the tonal derives from the Nahuatl or Aztec term tonalli. This word referred especially to one's vital soul and the sign of one's day of birth, which was frequently an animal. The tonalli was part of an elaborate calendrical system with implications of predestination, somewhat analogous to one's sign în Western astrology” (Harner, 1990, 63). Pentru Harner, tonalul implica aşadar ideea de predestinare a parcursului cuiva de la naştere la moarte. Experienta cotidiana din realitate imediata se crede a fi determinata de animalul tonal (nu e acelaşi lucru, vom vedea, cu animalul nagual legat de cealaltă realitate).

Explicaţia pe care Harner o da nagualului, fara a fi fundamental diferita de cea a lui Castaneda, este următoarea: „Among the Indians of Mexico and Guatemala, the guardian spirit is commonly known by the term of nagual derived from the term nahualli. Nagual refers to both a guardian animal spirit and to the shaman who changes into that power animal (compound words derived from nahualli have the meaning of being disguised, masked).” (Harner, 1990, 63). E firesc, completează el, sa existe confuzii intre animalul tonal şi nagual, confuzii întâlnite uneori în literatura antropologica a Mexicului şi Guatemalei, datorate învăţării defectuoase a semnificaţiei sau fuzionării sensurilor celor doua animale care întruchipează nagualul şi tonalul, realizate în vremurile coloniale de către unii băştinaşi mexicani şi guatemalezi.

Dar lucrurile se complica evident atunci când explicaţiei cu care vine Carlos pentru a arata ca ştie cărturăreşte despre ce este vorba, don Juan ii opune o alta, vrăjitorească. Urmează hăţişul imaginilor complicate asupra cărora atrăgeam atenţia dintru început. Complicate pentru Carlos şi pentru noi, oameni ai lumii de concepte ordonate, fiindcă cu greu le întrepătrundem sensul, dar şi mai complicat de tradus pentru don Juan, care e pus sa zugrăvească în sintagme logice indescriptibilul.

În cărţile lui Castaneda se acorda o importanta deosebita realităţii celeilalte, inexprimabile şi imposibil de cunoscut în felul nostru obişnuit de-a fi. Cealaltă realitate aparţine lumii vrăjitorilor: „For a sorcerer, the world of everyday life is not real, or out there, as we believe it is. Reality or the world we all know is only a description [.] a description that had been pounded into me from the moment I was born” (Prefaţa la Castaneda, 1972). E momentul în care cititorul s-ar putea arata sceptic din doua motive aparent fara legătură. Fie ca ii este greu sa accepte varianta unei alte realităţi guvernata de vrăjitori (ce şarlatanie!) atâta timp cât vine asemeni mie dintr-o lume a conceptelor şi a raţionalului; fie, daca accepta nu fara oarecare rezerve existenta unei lumi a forţelor iraţionale, a puterilor oculte şi a tuturor lucrurilor inexplicabile, ii vine greu sa treacă peste ipostaza de „păcălit” daca este să-i dea crezare lui Juan Mâţuş. Adică sa accepe faptul ca nu a ales liber sa vadă lumea aşa cum spunem ca este şi ca trăieşte iluzia unei independente personale în a aranja realitatea. Fiecare om care intra în contact cu un copil, completează don Juan, il învaţa descriindu-i lumea aşa cum la rându-i a fost învăţat sa o vadă. Din momentul respectiv copilul e membru al unei societăţi care a aderat la o convenţie: „his membership becomes full-fledged, I suppose, when he is capable of making all the proper perceptual interpretations which, by confirming to that description, validate it” (Prefaţa la Castaneda, 1972).

Fiecare fiinţă umana are doua entităţi separate, reduplicate, care devin active în momentul naşterii (nagual, tonal). Cunoaşterea diferenţelor dintre ele tine de domeniul „oamenilor cunoaşterii”. Tonalul, spune don Juan, e ceea ce e angajat în a încerca sa înţeleagă chiar acest termen. Prin tonal organizam lumea, punem ordine în haos. Tot ceea ce cunoaştem şi facem noi ca oameni e opera tonalului, toate elementele pentru care avem câte un cuvânt fac parte din tonal. Tonalul e tot ceea ce atinge ochiul si, desi tonalul nu poate crea sau schimba nimic, totuşi el validează lumea pentru ca funcţia lui e sa judece sau sa autentifice. Tonalul e aşadar creatorul care nu creează nimic, insa el e acela care ne face sa semănăm şi sa ne diferenţiem. Exista un tonal personal şi un tonal al timpului, exista o organizare individuala şi una colectiva.

Nagualul e partea din noi cu care nu avem de-a face deloc. E lumea în care nu exista cuvinte, nume, sentimente. Cuvintele prin care desemnam mintea, sufletul, intelectul pur, psihicul, energia, forţa vitala, nemurirea, principiul vieţii, Dumnezeu fac parte din lumea tonalului. Numind, clarificam după regulile de ordine ale lumii aşa cum am fost învăţaţi.

Nu se poate decide daca tonalul şi nagualul sunt înlăuntrul sau în afara conştiinţei noastre. Ceea ce se poate bănui e ca ceea ce acţionează e tonalul, iar marea arta la care acesta poate ajunge e sa suprime orice manifestare a nagualului.

Până aici totul seamănă cu o expunere pretenţioasă a unor informaţii la care nu avem acces sau cu o expoziţie la care suntem invitaţi fiind în prealabil avertizaţi ca nu ne-o vom putea imagina. aşa ca don Juan încearcă doua imagini complementare sensului.

Una dintre ele este imaginea tonalului ca o insula înconjurată de nagual. Pe insula sunt aşezate conceptele, clasificările, sentimentele şi toate celelalte. In jurul insulei da târcoale puterea. Acolo îşi are sălaşul nagualul. El iese la suprafaţă când tonalul devine conştient de totalitatea eului, când îşi depăşeşte incompletitudinea. Insa realizarea totalităţii se face doar pentru o clipa de către fiinţa care va muri. Aşadar, nagualul intra în acţiune în momentul morţii, când conştiinţa, memoria, percepţiile acumulate se dezintegrează.

Sau poţi sa ajungi la totalitatea eului doar când înţelegi ca lumea e mai degrabă o viziune, indiferent daca ea tine de omul obişnuit sau de vrăjitor. Întâlnirile vizionare din experientele cu plantele de putere la care participa Carlos se traduc în lumina învăţăturilor lui Don Juan despre configuraţiile lumii, ca fiind excursii în nagual, în necunoscut. Nagualul insa nu se va sfârşi niciodată, fiind fara limita şi creator. Insula tonalului are doua parti: partea externa, hotarul şi suprafaţa insulei, reprezintă partea de acţiune; partea interna e atribuita deciziei şi judecăţii şi este delicata şi sensibila. Fiind vulnerabil, tonalul se restrânge uneori, în special când e stânjenit. De aceea va avea nevoie de ajutor din partea nagualului, care fiind deja în mişcare, va prelua conducerea. Cele doua parti conlucrează, dar faptul acesta il stiu doar luptătorii impecabili. Ei fac prin puterea personala posibila ivirea la suprafaţă a nagualului pentru a susţine tonalul.

Nimeni nu e capabil sa supravieţuiască unei întâlniri deliberate cu nagualul fara un prealabil antrenament şi fara a respecta câteva reguli precise. Tonalul trebuie convins metodic ca exista şi alte lumi care pot trece prin fata aceleiaşi fereste. Când eşti fata în fata cu nagualul, desi pare ciudat, nu trebuie sa te întorci spre stânga. Par elementele unui rit, dar don Juan asigura ca sunt esenţiale. Nu numai don Juan (profesorul ce il ajuta pe.

Carlos, neofitul, şoptindu-i în urechea dreapta învăţătura sa), dar şi don Genaro (benefactor, ce ii şopteşte ucenicului în urechea stânga) face pentru Carlos diferenţierea dintre cele doua tipuri de realităţi. Carlos realizează ca cei doi vorbesc în acelaşi timp, dar le percepe individual vorbirea pierzând simţul unităţii. Imaginea astfel obţinută e o lume de lumini şi de vid care vine şi pleacă în acelaşi timp. E a doua imagine după cea a insulei care vine să-l lămurească pe Carlos asupra celor doua lumi (Castaneda, 1976, 220).

Tot acum Carlos descoperă ca tonalul poate fi redus la tăcere prin saturarea lui sau prin inundarea cu informaţie a dialogului interior. Desi conlucrează cu nagualul, tonalul nu ştie ca deciziile tin de lumea acestuia, deoarece atunci când credem ca decidem nu este vorba decât de confirmarea faptului ca ceva de dincolo de înţelegerea noastră a aranjat structura aşa-zisei noastre decizii, iar tot ceea ce facem noi e doar sa confirmam.

Vrăjitorii lui Castaneda susţin ca începând din momentul naşterii suntem plasaţi într-un fel de sfera care la început este deschisa, dar apoi se închide până ne izolează. Sfera e simbolul percepţiei prin care ne trăim toată viaţa. Daca privim înlăuntrul ei pe pereţii interiori vom regăsi propria noastră reflexie, viziunea noastră despre lume. Ea începe ca o descriere care ne este data din momentul naşterii până când „atenţia noastră este prinsa în ea şi descrierea devine vedere”.

Sarcina profesorului e sa rearanjeze viziunea, pregătind fiinţa luminoasa până când benefactorul va deschide sfera din afara pentru a permite fiinţei luminoase o viziune a totalităţii sale. Viziunea interioara e imaginea echivalenta insulei tonalului. Curăţarea şi reordonarea insulei tonalului înseamnă regruparea tuturor elementelor ei de partea raţiunii. Profesorul îşi forţează ucenicul la gruparea viziunii despre lume în partea dreapta a sferei, partea specifica tonalului. Acest lucru face ca ucenicul sa devina raţional, calm, sa aibă forţa de caracter şi corporala. Esenţa consta în faptul ca, desi realizează importanta raţiunii, ucenicul conştientizează în acelaşi timp zona foarte restrânsa pe care aceasta ar trebui sa o ocupe cu adevărat în pregătirea vrăjitorilor. Cealaltă parte a sferei e revendicata de ceea ce vrăjitorii numesc voinţa. De îndată ce profesorul curata sfera percepţiei, benefactorul o deschide largind orizonturile. El il duce pe ucenic în cât mai multe experiente pentru ca mai târziu, prin rememorare, acesta sa aibă cât mai multe repere. Aceasta sporeşte maleabilitatea punctului de asamblare (din imaginea energetica a fiecărui om văzut ca un ou luminos alcătuit din fire incandescente).

O alta distincţie pe care trebuie s-o facem cu privire la tonal/nagual e aceea ca, în cazul tonalul, verbul care lar putea caracteriza este a vorbi, iar în cazul nagualului verbul specific este a acţiona (Castaneda, 1980, 260). Fiinţa noastră trebuie înţeleasă inca o data ca o unitate cu doua domenii: miezul fiinţei consta în acţiunea de a percepe, în timp ce magia existentei se revendica de la a fi conştient. A percepe înseamnă a avea acces la „primul cerc al puterii” ce instituie ordinea în lumea cotidiana. In ceea ce priveşte atenţia nagualului, cunoştinţele oferite de aceasta sunt plasate deasupra lumii obişnuite şi pot fi atinse pe calea visatului (transformarea viselor obişnuite în vise care presupun un act voliţional).

Cea de-a treia imagine care vine sa completeze seria de lămuriri teoretice e o metafora ingenioasa pe care o găseşte don Juan. La Gorda descrie cum ii învaţa don Juan pe ucenici despre dualitatea cruciala tonal/nagual. Pentru a le putea explica mai bine ii aduna pe toţi ucenicii şi-i duce într-o vale pietroasa din munţi. Don Juan ia cu sine o legătură mare cu tot felul de obiecte. De asemenea, unul dintre ucenici, Pablito, e pus sa duca cu el şi o masa grea. După un drum lung sosesc în valea propusa ca destinaţie şi sunt rugaţi sa aşeze masa exact în centrul văii şi sa aranjeze conţinutul legăturii pe masa.

Prin intermediul acestor obiecte, don Juan explica diferenţa dintre tonal şi nagual în felul următor: tonalul e ordinea pe care o conştientizam în lumea cotidiana, dar şi ordinea personala dusa pe umeri asemenea ducerii mesei pe umeri de către Pablito. Tonalul personal al fiecăruia dintre se aseamănă cu masa respectiva din acea vale pustie (un fel de insula a obiectelor familiare). De cealaltă parte nagualul e mecanismul interior al lucrurilor (tine masa în loc) şi se aseamănă cu vastitatea acelei vai pustii. Vrăjitorii îşi vor urmări tonalul de la distanta pentru a menţine o buna perspectiva asupra lucrurilor care se afla în jurul lor. De aproape, obiectele de pe masa par importante, dar de la depărtare masa respectiva abia ar fi vizibila.

După ce se amuza antrenându-i în jocuri de memorie (le sustrage din câmpul vizual diferite obiecte de pe masa), don Juan ii supune pe ucenici la un alt test, operând de aceasta data cu zona de sub masa, îndepărtând de acolo ba o pietricica, ba un beţigaş. Cum niciunul nu-şi aminteşte cu exactitate ce era sub masa, testul e relevant pentru felul în care ne raportam la nagual. Nagualul e zona de sub masa, probabil ultima care ne-ar putea atrage atenţia.